THE MAD KING - THE LIFE AND TIMES OF LUDWIG II OF BAVARIA

GREG KING REGELE NEBUN

Viata si epoca lui LUDWIG 2-lea al BAVARIEI

Cuprins
1. Mostenirea Wittelsbachilor / 11
2. Copilãria / 37
3. Educatia printului mostenitor / 56
4. Reactiile sale erau aproape morbide / 72
5. Cel mai frumos tânãr pe care 1-am vãzut vreodatã / 86
6. Dumnezeu a rãpit dintre noi un rege bun / 97 -f: Noua domnie / 109
8. Vulturul si porumbita / 127
9. Wagner / 140
10. Lumea te va ridica în slãvi" / 155
11. Necazuri crescânde / 165
12. Triumful lui Tristan / 186
13. Ludwig si Wagner împotriva întregii lumi / 197
14. Furtuna iminentã / 204
15. Exilul / 216
16. Criza Schleswig-Holstein / 223
17. K Rãzboiul de sapte sãptãmâni / 238
18. Scandal la Tribschen / 251
19. Meistersinger, Rheingold si Walkiire / 264
20. Legãturi romantice de dragoste / 279 21 O logodnã dezastruoasã / 290
22. Refugiul în solitudine / 307
23. Tratative si aliante / 316
24. Rãzboiul franco-prusac / 326
25. Kaiserbrief / 338
26. Bavaria în tumult / 352
27. Amurgul / 360
28. Dezmembrarea guvernului / 368
29. Triumful festivalului de la Bayreuth / 379
30. Prieteniile regelui / 391
3J. Ambitii arhitectonice / 406
32. Linderhof si Herrenchiemsee / 426
33. încurcãturi financiare / 443
34. Boala regelui / 453
35. Complotul / 471
36. Lovitura de stat / 483
37. Gotterdãmmerung / 503
38. Misterul lacului Starnberg 514
Epilog / 531
Nota autorului
Se folosesc în cartea de fatã diverse unitãti-tip ale monedei germane, înainte de formarea
Imperiului german sub hegemonia Prusiei, în 1871, era în circulatie pe teritoriul Ba variei
guldenul. Dupã unificarea Germaniei, realizatã de Bismark, Bavaria a adoptat noul sistem
monetar cu marca prusacã, guldenul devenind egal cu aproximativ 1,75 mãrci.
Maximilian losef I Rege al Bavariei 1756-1825
l. Auguste Wilhelmina Mãria de Hessen 1765-1796
2. Carolina Friederike Wilhelmine de Baden 1776-1841
Luawig l, Rege al Bavariei N 1786-1868 A abdicat în 1848 1 Tereza von
Saxa Hildburghausen 1792-1854
Maximilian A al H-lea Rege al Bavariei 1811-1864 1 Mãrie Friederike de
Prusia 1825-1889 1 Matilda 1813-1862 Ludwig al M Mare Duce
1806-1877 IlI-lea de Hessen
Ludwig al Il-lea Otto I Rege Sophie Friederike Rege al Bavariei al
Bavariei 1805-1872 1845-1886 1848-1916 M
1 Ludovica Wilhelmine 1808-1892 M
Luitpold, Principe-regent al Bavariei 1821-1912
M
August Ferdinand de Austria
Ludwig al IlI-lea
Rege al Bavariei
1845-1921
A abdicat în 1918
Adalbert Wilhelm 1828-1875 M
Amalia Felipe Pilar-Infantã a Spaniei
Ludwig Ferdinand 1859-1949 M
Mãria de la Paz Infantã a Spaniei
Franz Karl Maximilian
ArhidLce al Austriei Duce al Bavariei

i Elizabeth, Printesã a Sophie Charlotte Printesã aBavariei -------------- 1 Karl Theodor

Duce al Bavariei
Bavariei 1847-1897 („Gackl")
1837-1898 M 1839-1909
M Ferdinand
ranz Joseph mpãrat al Austriei d'Orleans Duce d'Alenton
Rudolf
Print mostenitor al Austriei
Mostenirea Wittelsbachilor

Lumina moale a serii de varã târzie cãdea peste Miin-chen, capitala bavarezã, aruncând
umbre alungite asupra clãdirilor încãrcate cu ornamente si a scuarurilor largi, pavate cu
piatrã, în înalturi, pe deasupra catedralei si bisericilor oraselor, o mare aurie de cupole si
de cruci scapãrã sub ultimele raze ale asfintitului, în depãrtare, pe fundalul cerului, Alpii
îsi profilau întunecat contururile crestate, piscurile lor acoperite cu nea sclipind în reflexe
palide, trandafirii, stacojii si vinetii, care colorau amurgul. Una câte una, luminile se
iveau la ferestre, rãspunzând ca un ecou lumânãrilor care îsi pâlpâiau flãcãruile în
felinarele de fier forjat însirate de-a lungul strãzilor. Aerul cald mirosea dulceag,
îmbãlsãmat de parfumurile pãtrunzãtoare ale cununilor de caprifoi si trandafiri revãrsate
în cascadã peste balustradele balcoanelor. Un tumult de încântare plutea peste oras,
huruitul trãsurilor si al faetoanelor alternând aci cu melodii si râsete slobozite de pe
terasele restaurantelor, aci cu soaptele de tainã ale îndrãgostitilor care se preumblau pe
malurile râu-lui Isar, aci cu frânturile de conversatii ale mesenilor aflati la cinã în casele
cu ferestre lãsate larg deschise, ca niste mreje gata sã capteze orice adiere, cât de
trecãtoare.
La o depãrtare de trei mile de centrul orasului, pierdut printre alei serpuitoare si suburbii
linistite, un canal lung de o milã despica în douã un parc cu vegetatie luxuriantã, înecat de
tei, stejari si castani. La capãtul canalului, oglindindu-se ca o fantasmã în luciul întunecat
al apei, se înãlta Palatul Nymphenburg, resedinta de varã a regilor Bavariei. Pe fundalul
noptii vãratice, ferestrele palatului strãluceau de luminã ca niste focuri în vâlvãtãi, vãpaia
lor portocalie împrãstiindu-se peste curtea exterioarã, asternutã cu pietris, si învãluind
santinelele în uniforme sclipitoare, care îsi fãceau încolo si încoace rondurile de strajã.
în lumina difuzã, o figurã singuraticã se profila ca o umbrã în cadrul uneia dintre
ferestrele înalte, sorbind, pradã nelinistii, tigarã dupã tigarã. La fiecare câteva mij nute, o
usã lustruitã, cu douã canaturi, a încãperii alãturate, se da în lãturi, tulburând veghea
solitarã a bãrbatului si îngãduind o privire fugarã, dincolo de prag, asupra tapetelor din
mãtase verzuie cu joc de ape-ape. Din când în când, printul mostenitor Maximilian, cel
muncit de nelinisti, îsi abãtea privirile de la fereastrã si asculta cu atentie încordatã la
doctorii si moasele care îi prezentau în rãstimpuri mici rapoarte despre travaliul sotiei
sale. Se scurgea încet, orã dupã orã, noaptea devenind tot mai lungã pentru printul care
astepta cu înfrigurare venirea pe lume a primului sãu copil.
Chinurile facerii în care se zbuciuma printesa de coroanã Mãrie erau o sursã de mare
îngrijorare. Doar cu un an înainte, ea suferise un avort. Prin urmare, aceastã a doua
sarcinã cãpãtase o însemnãtate deosebitã, atât pentru viitorii pãrinti, cât si pentru poporul
bavarez. Asteptãrile tuturor se centrau exclusiv pe nasterea unui bãiat: numai un fiu avea
sã asigure succesiunea la tron a dinastiei Wittelsbach pânã în secolul al XX-lea.
Luni, 25 august 1845, la jumãtate de orã dupã miezul noptii, tipãtul viguros al pruncului
risipi tensiunea acelor momente de neliniste: Mãrie adusese pe lume un bãiat sãnãtos, cu
pãrul de culoare închisã si cu ochi negri, mostenitorul prezumtiv la tronul Bavariei.
Bunicul nou-nãscutului, regele Ludwig I, a trimis imediat un comisel ca sã împãrtãseascã
fericita veste si, în rãstimp de o orã, întreaga capitalã miinchenezã a fost desteptatã din
somn de rãsunetul clopotelor si de bubuitul celor o sutã de salve de tun, vestind venirea
pe lume a feciorului nãscut sã fie rege într-o bunã zi.
Chiar a doua zi, în arsita înãbusitoare a verii târzii, arhiepiscopul Gubsattel din Miinchen
a sãvârsit slujba religioasã a botezului în somptuoasa Festsaal* din Palatul Nymphenburg.
Sub boltile înalte ale sãlii, bogatã în fresce, arcade în stil baroc si ornamente aurite,
familia regalã bavarezã si oaspetii ei, toti în picioare, urmãreau din priviri cum regele
Ludwig se apropie agale de cristelnita cu lucrãturi de mare finete, din mijlocul imensei
încãperi.
Monarhul purta maiestuos pe bratele-i întinse o pernã de catifea pe care era culcat nepotul
sãu de curând venit pe lume: de sub încretiturile mantiei ceremoniale de botez, din satin
garnisit cu vechi horbote, pãstratã prin traditie în familia Wittelsbach, pruncul dãdea din
picioruse
Festsaal (Ib. germanã) - Salã festivã, de serbãri
si plângea. Printul mostenitor si printesa de coroanã aleseserã drept nasi pentru fiul lor un
grup de oameni ilustri: alãturi de bunicul nou-nãscutului, Ludwig I al Bavariei, ei îi
induseserã si pe unchiul lui, regele Otto al Greciei, si pe fratele bunicului, regele
Friedrich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, care venise special pentru acest prilej sãrbãtoresc
de la Tegernsee, împreunã cu consoarta sa, Elizabeth.
Arhiepiscopul ridicã încetisor pruncul, îl propti în în-i doitura bratului stâng si cu mâna
grea de inele stropi cu apã sfintitã cãpsorul acoperit cu pãr moale ca puful, pe când îi
dãrui solemn numele de botez: Otto Friedrich Wilhelm.
Dupã câteva zile însã, regele Ludwig îsi rugã fiul si nora sã schimbe numele de botez al
copilului. Sãrbãtoa^ rea crestineascã a Sfântului Ludwig, protectorul Bava-riei, se
prãznuise chiar în ziua când îi venise nepotul pe lume; era, de asemenea, printr-o ciudatã
coincidentã, aniversarea propriei sale nasteri. Date fiind aceste semne de bun augur,
regele pretinse cã se cuvine ca, în o-noarea sa, nepotul sã-i primeascã numele. si astfel,
Otto avea sã devinã Ludwig al II-lea, intrat mai târziu în istorie drept al Bavariei.
Ludwig al II-lea s-a nãscut într-o lume a opulentei si a privilegiilor, dar a crescut într-o
strãlucitoare solitudine. La vârsta de optsprezece ani, el s-a urcat pe tronul bavarez, un
tânãr frumos, încântãtor, vrednic de admiratie, subjugând inimile supusilor sãi si
insuflându-le sperante pentru o domnie glorioasã. Douãzeci si doi de ani mai târziu,
chipesul Adonis devenise un mizantrop gras si buhãit, ascunzându-se de privirile
iscoditoare ale curtenilor si compatriotilor într-o suitã de castele din ce în ce mai
fantastice. Temându-se pentru siguranta financiarã a regatului si pentru stabilitatea
politicã a Bavariei, membrii familiei sale si ai guvernului si-au unit fortele ca sã-1
înlãture printr-o loviturã de stat. La o zi dupã detronarea sa silitã, i-a fost descoperit
cadavrul, plutind printre trestiile de la malul lacului Starnberg, situat la periferia
Miinchen-ului. Perspectivele favorabile deschise de timpuriu, o datã cu suirea sa pe tron,
si extraor-dinara-i frumusete, 1-au întruchipat în închipuirea poporului bavarez într-un
erou romantic; refugiul lui în izolare, castelele somptuoase, plimbãrile nocturne cu sãnii
aurite si moartea misterioasã 1-au transformat pe Ludwig al II-lea într-un mit modern.
Ludwig al II-lea s-a simtit stingher si strãin de lumea din jur. Crescut fãrã cãldurã
sufleteascã, fãrã afectiune, a devenit distant, un tânãr necomunicativ, secãtuit din punct de
vedere emotional, neobisnuit de detasat de viata cotidianã, în sihãstria lui, îi aduceau
alinare povestirile înflãcãrate despre viata la curtea de la Versailles a lui Ludovic al XlV-
lea, legendele vechilor zei germanici si ale întunecatei istorii a teutonilor, precum si o
întreagã lume de vise. Detesta atât de mult propriu-i secol, propriu-i anturaj, încât îsi
cãuta neobosit refugiul într-o altã ambiantã, mai putin ostilã, una plinã de castele si de
palate din granit si marmurã, unde putea retrãi gloria vremurilor apuse, populate nu cu
figurile neprietenoase ale curtii de la Miinchen, ci cu fantomele lui Parsifal, Lo-hengrin,
Ludovic al XlV-lea si a Mãriei Antoaneta. Nu-mai gratie dramelor muzicale wagneriene,
Ludwig a reusit sã evadeze, desi pentru scurtã vreme, într-un spatiu s* un timp unde se
simtea cu adevãrat acceptat, o erã a cavalerismului si a fecioarelor frumoase, a cavalerilor
neînfricati si a cârmuirii de inspiratie divinã. Toate în jurul sãu, realitãtile pozitiei lui -
presiunile politice si rãzboaiele cu Prusia, intrigile politicienilor bavarezi, neputinta de a
fi monarh luminat în Bavaria - 1-au împins pe Ludwig tot mai mult spre aceastã lume a
iluziilor si, o datã cu trecerea anilor, el a retezat aproape si ultimele legãturi cu societatea,
cu tot ce se afla dincolo de pro-pria-i existentã rarefiatã. Luptele sale cu Otto von Bis-
mark, si curtenii care puneau piedici prieteniei lui cu Wagner, condamnarea de cãtre
acestia a tendintelor sale lãuntrice spre solitudine si practicarea homosexualitãtii i-au
strivit sufletul. Neînteles si singuratic, victimã a împrejurãrilor si a propriului caracter, îsi
cãuta refugiul într-un univers al închipuirii, în plimbãri la miez de noapte prin
întunecatele pãduri bavareze, în tainice aventuri amoroase cu o serie de grãjdãri si soldati.
Se susotea pe seama lui, era socotit nebun, se uneltea îm-potrivã-i si era trãdat - toate
acestea fiindcã refuza sã se supunã convenientelor sociale si sã-si trãiascã viata asa cum
se cuvenea, potrivit regulilor de conduitã. Dar se pare cã nimic nu prevestise aceastã
tragedie coplesitoare atunci când viitorul Ludwig al II-lea venise pe lume, în acea
fermecãtoare searã de varã, întâmpinat cu bucurie si sperantã deopotrivã de cãtre familie
si supusi.
Anul nasterii lui Ludwig, 1845, a consemnat, de asemenea, si un eveniment jubiliar:
împlinirea a 25 de ani de domnie a bunicului sãu, regele Bavariei, prilej de parade
strãlucitoare si treceri în revistã a trupelor, cu multimi cuprinse de emotie si baluri
elegante, cinstind asadar cu mare fast aniversarea unui pãtrar de secol de la urcarea
monarhului pe tron. Prin nastere, pruncul atunci venit pe lume, era mostenitorul uneia
dintre cele mai renumite dinastii regale din întreaga Europã, neamul VVittelsbach.
Ludwig I era al douãzeci si patrulea urmas în linie genealogicã a ducilor si principilor-
electori, care cârmuiserã în Bavaria, dar abia al doilea detinãtor al titlului de rege. Ca
dinastie, coborâtorii din aceastã stirpe erau adesea sclipitori, având preocupãri artistice si
fiind dãruiti cu o hotãrâre dârzã, strãlucitoare, de a reusi în tot ce întreprindeau, trãsãturã
de caracter mostenitã pesemne de la strãmosul lor îndepãrtat, Carol cel Mare, încoronat la
Roma ca împãrat al Sfântului Imperiu roman. Sub stãpânirea Wittelsbachilor, Bavaria a
prosperat si, în 1918, când dinastia a fost înlãturatã de la putere, tara lor - singura dintre
statele germane conduse pânã atunci de kaizerul Wilhelm al II-lea - avea sã-si pãstreze un
grad impresionant de autonomie în cadrul noii Republici de la Weimar. Dar, pasãmite,
începuturile acestui neam au fost umile, cufundate în negura istoriei teutonilor.
Wittelsbachii îsi trãgeau obârsia din vita Scheyernilor, o familie aristocraticã veche, care
stãpânea un mic tinut autonom, situat lângã castelul lor de la Pfaffenhofen. în 1180, pe
când Europa era sfâsiatã de cruciade si rãzboaie, împãratul Friedrich I Barbarossa 1-a
numit duce al Bava-riei pe capul familiei Scheyern, contele Otto. Aflând de un asemenea
noroc, întrucât Wittelsbachii nu câstigaserã vreodatã puterea nici chiar prin luptã sau
rãzmeritã, Otto von Scheyern si-a strâns toate bunurile si s-a mutat de la Pfaffenhofen în
castelul Wittelsbach. A si preluat numele castelului, astfel nãscându-se o dinastie regalã.
^Domnia Wittelsbachilor a ajuns la apogeu în 1314, Cand unul dintre descendenti a fost
proclamat Ludwig al III-lea al statelor germane. Desi cunoscut în istorie

pur si simplu drept Ludwig Bavarezul, în culmea puterii sale, în 1328, el si-a arogat titlul
de împãrat al Sfântului Imperiu roman. Domnia sa a fost marcatã însã de necazuri:
încercarea de a controla destinele Italiei 1-a adus în conflict cu Papa loan al XXII-lea,
care, în disperare de cauzã, 1-a excomunicat pe Ludwig si a încercat sã-i revoce rangul
imperial si celelalte demnitãti. Totusi, Ludwig s-a dovedit a fi mult mai viclean pentru a
cãdea victimã intrigilor Vaticanului: si-a adunat o ostire imensã, a mãrsãluit în fruntea ei
trecând Alpii si 1-a mazilit pe stingheritorul Papã. Dupã aceea, de-a lungul veacurilor,
catolicii Wittelsbachi s-au aflat într-un permanent antagonism cu Sfântul Scaun pe tema
problemelor influentei religioase si ale politicii de stat.
Familia si-a câstigat regatul de-abia în 1806, dupã ce detinuse sute de ani titlurile de duce
si principe-elector. încheind o aliantã oportunã cu Napoleon, principele-elector
Maximilian Josef I a cimentat apoi si mai mult relatiile cu atotputernicul Bonaparte,
cãsãtorindu-si fiica, Amelia, cu Eugene de Beauharnais, fiul vitreg al împãratului.
Soldatii lui Maximilian Josef au mãrsãluit alãturi de „Marea armatã" napoleonianã,
înaintând triumfãtor în lungul si-n latul Europei, învingând totul în cale, iar loialitatea
principelui-elector i-a fost rãsplãtitã cu acordarea suveranitãtii asupra Bavariei.
Dar succesele proaspãt încoronatului rege nu s-au sfârsit cu amintita legãturã
matrimonialã cu familia împãratului francez, întrucât Maximilian I si-a cãsãtorit si
celelalte fete cu pretendenti la fel de distinsi. Elizabeth, ca sotie a sefului familiei
Hohenzollern, a devenit regina Prusiei; Mãrie s-a mãritat cu regele Saxoniei, Caroline cu
împãratul Franz I al Austriei, iar Sophia, printr-o
întorsãturã destul de complicatã a evenimentelor, 1-a luat în cãsãtorie pe propriu-i nepot,
mostenitorul tronului austriac, devenind astfel nora propriei sale surori, Caroline. De fapt,
în ceea ce-i priveste pe Wittelsbachi, acest grad extrem de incestuos al cãsãtoriilor între
consângeni reprezenta de multã vreme un mod de viatã, în ciuda excentricitãtilor vizibile
cauzate adesea de asemenea înrudiri.
în timpul domniei lui Maximilian Josef ca monarh al Bavariei, rudele sale au întesat
curtile regale din Hessen, Baden, Prusia, Saxonia si Austria; pe mãsurã ce secolul al XlX-
lea înainta, s-au înjghebat si alte legãturi prin cãsãtorii cu familiile domnitoare din
Spania, România, Grecia, Rusia, Suedia, Danemarca si Marea Britanie.
Ragatul bavarez era în veacul al XlX-lea unul dintre cele treizeci si nouã de state
independente care formau Deutscher Bund sau Confederatia Germanã, creatã în 1815, la
Congresul de la Viena, din rãmãsitele „Sfântului Imperiu roman de natiune germanã".
Bavaria reprezenta cel mai întins tinut, hotãrnicit de ampla buclã descrisã de Alpii
colturosi de-a lungul frontierei tiroleze si înglobând Franconia, pãrti din Suabia, precum
si albiile serpuitoare sãpate de Dunãre si de râurile Inn si Isar. Cea mai mare parte a
pãmântului era arabil. Gospodãrii tãrãnesti se rãsfirau pe zonele colinare si pe câmpiile
nesfârsite dinspre nord, mãrginite de pãdurile întunecate ale Boemiei si Prusiei. Cãtre
sud, lacuri si smârcuri mocirloase se asterneau în depresiuni, sfârsindu-se brusc în Alpii
amenintãtori. La fiecare câteva mile, cãtune si sate Se inmãnuncheau în jurul bisericilor
vãruite, durate în stil rococo, cu domuri în formã de bulb. De-a lungul si de-a latul tãrii,
clãdiri medievale cu picturi în fresce si scuaruri pavate cu piatrã vibrau de ecoul Evului
Mediu timpuriu din istoria Europei, aspectul lor sumbru fiind înviorat de frontoane bogat
sculptate si de o horbotã de flori strãlucitoare revãrsatã din vase de pãmânt, tot timpul
verii.
Cele patru milioane si jumãtate de trãitori populau Bavaria sub stãpânirea Wittelsbachilor.
Multi erau tãrani, harnici si truditori, oameni simpli, legati de pãmânt si devotati celor
douã forte care le guvernau viata: influenta laicã a dinastiei Wittelsbach si puterea
spiritualã a Bisericii Catolice. Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, ascensiunea
protestantismului a subminat autoritatea traditionalã a Romei asupra popoarelor
germanice, aproape o treime din acestea convertindu-se la Biserica Luteranã. Dar chiar
asa, traditia catolicã a rãmas adânc înrãdãcinatã , mai ales în Bavaria: sãrbãtorile
crestinesti si posturile erau tinute de ambele pãrti ale populatiei, fiecare sat se fãlea cu o
troitã închinatã sfântului protector si asezatã la margine de drum, iar calendarul liturgic
domina zilele si lunile existentei umane. Religia catolicã si puterea regalã au chezãsuit o
atmosferã de stabilitate într-o lume aflatã în rapidã schimbare, cei mai multi bavarezi
rãmânând credinciosi cu trup si suflet idealurilor perpetuate de-a lungul secolelor de
vietuire în general linistitã: biserica, tronul, familia si patria. Desi regatul era înconjurat
din toate pãrtile de alti membri ai Confederatiei germane, bavarezii tindeau în ansamblu
sã priveascã celelalte state co-asociate la Deutscher Bund cu un anume grad de
neîncredere, ceea ce reflecta atitudinile xenofobe larg rãspândite atât în provincie cât si la
orase.
în centrul vietii bavareze se situa Miinchen-ul, capitala regatului. Miinchen-ul era, în
veacul al XlX-lea, un amalgam bizar de vechi si modern. Desfãsurându-se de-a lungul
terenurilor joase, mlãstinoase, ce hotãrniceau Alpii/ resedinta monarhicã se mândrea cu
case medievale construite pe jumãtate din lemn si cu piete pietruite; totusi, în vremea
nasterii celui ce avea sã fie Ludwig al II-lea, orasul cunoscuse deja o dezvoltare
industrialã rapidã. Vizitatorii erau deseori frapati de dicotomia Munchen-ului, întrucât în
ciuda clãdirilor frumoase si a faimei academice si culturale, urbea încã mai pãstra ceva
mai mult decât o simplã notã provincialã. Aceasta putea fi lesne perceputã gratie
bâlciurilor de pe strãzi, unde tãranii din satele învecinate veneau sã-si vândã produsele la
tarabe improvizate, cãrutelor trase de cai care aglomerau arterele centrale si bulevardele,
precum si distractiilor usor burgheze din berãrii, cu fanfare zgomotoase si dãntuitori
tirolezi. Aceste elemente contrastante confereau capitalei bavareze un farmec aparte, întru
totul diferit de atmosfera oarecum sumbrã si apãsãtoare, predominantã în orasele
învecinate, Viena, la sud, si Berlinul, mult mai departe, la nord.
Miinchen-ul fusese întemeiat în veacul al Xl-lea ca loc de azil al Bisericii Catolice.
Datoritã pozitiei sale geografice în centrul Europei, Miinchen-ul s-a gãsit adeseori în
calea armatelor invadatoare atât dinspre nord, cât si dinspre sud. Drept urmare, a fost în
dese rânduri ocupat de puteri strãine, jefuit si ars de austrieci, italieni si suedezi, precum
si de olandezi si francezi. sapte turnuri fortificate, cu porti solide, se înaltã peste zidurile
care mai încercuiesc mcã centrul orasului, crenelurile si zimtii ambrazurilor nind o
mãrturie mutã a unui trecut zbuciumat.
Mãrginind periferia orasului, apele repezi ale râului Sar unduiau pe lângã parcuri si
grãdinile palatelor; râul
era traversat de poduri de piatrã, înfrumusetate cu motive ornamentale, strãjuit de cheiuri
de granit si flancat de strãzi largi, umbrite de siruri falnice de tei cu crengile împreunate
ca un pãienjenis. In zilele cu cer limpede, Mimchen-ul oferea cãtre sud o perspectivã
magnificã a Alpilor învecinati. Vânturile de la munte se abãteau peste oras, aducând o
oarecare usurare în verile cu zãpusealã jilavã si în toiul iernilor cu ploi reci ca gheata si
ninsori care-i fãceau pe locuitori sã dârdâie de frig.
Armonizându-se cu linia crestelor proiectate în depãrtare, conturul capitalei pe cerul
dominat de vârfuri de clopotnitã si de cupole reflecta credintele catolicã si protestantã,
adânc înrãdãcinate în sufletul bavarez. Stilurile acestor minutios ornamentate lãcasuri ale
Domnului, variind de la trãsãturile caracteristice ale Renasterii italiene reprezentate de
Catedrala Sfântul Mihail, cu enormele sale arcuri în plin cintru*, placate cu stuc, pânã la
greoaiele detalii baroce ale bisericii Theatiner-kirsche, ziditã de principesa-electoare
Henrietta Adelaida întru celebrarea nasterii fiului ei Maximilian, oglindeau toate natura
diversã a orasului. Cea mai impunãtoare dintre bisericile capitalei bavareze, Frauenkirche
sau Catedrala Sfintei Fecioare, fusese înãltatã în stil gotic „flamboyant"** în secolul al
XV-lea. Turnuri gemene, încununate cu domuri scunde, la o înãltime de peste trei sute de
picioare deasupra acoperisurilor învelite cu olane, dominau orasul ce se rãsfira mai jos,
deschizând o panoramã uimitoare asupra capitalei, pânã spre tinuturile
* cintru — partea concavã a unei bolti ** Denumire a ultimei perioade a artei gotice,
începând cu veacul al XV-lea.
înverzite si roditoare, întunecata criptã a catedralei gãzduieste sicriul monumental, lucrat
cu migalã în piatrã, a\ lui Ludwig Bavarezul, cel mai strãlucit dintre toti suveranii
dinastiei Wittelsbach.
Miinchenezii iubeau plãcerile, cea mai mare dintre acestea fiind savurarea berii, bãuturã
preferatã a întregului oras. în Platzl, sãlãsluia Hofbrãuhaus, prima fabricã de bere a
statului, înfiintatã în 1585 de cãtre ducele Wilhelm al V-lea. La orice orã din zi si din
noapte, pe timp de iarnã si de varã, oamenii se adunau fie în taverne si grãdini-
restaurante, fie în cluburi private, cu peretii lambrisati, si-n baruri la modã, pentru a
închina o halbã cu bere proaspãtã. Bãutura traditionalã stabilea o legãturã comunã între
toate clasele sociale, de la aristocratie pânã la tãrãnime. Bârfe, zvonuri, cele mai recente
vesti, discutii de familie puteau fi auzite în aceste vetre de întrunire, îndrãgostitii îsi
dãdeau întâlnire aici, pentru a sãrbãtori vreun eveniment, afaceristii pentru a încheia un
târg si a fixa, dupã calendar, datele tranzactiilor, iar politicienii, pentru a le vorbi
alegãtorilor si a-i convinge. La sfârsitul zilei, cu totii se simteau bavarezi, sufleteste legati
prin loialitatea fatã de patrie, coroanã si bisericã.
La mijlocul veacului al XlX-lea, Mimchen-ul a cãpãtat o înfãtisare si o individualitate în
întregime impuse de suveranul aflat pe atunci la putere, regele Ludwig I. Om cu mare
sensibilitate artisticã si intelectualã, monarhul nutrea de mult timp o dragoste sincerã
pentru arta si arhitectura Greciei antice. Wittelsbachii manifestaserã totdeauna un interes
pãtimas fatã de artele frumoase, servind drept protectori ai ilustrilor artisti si arhitecti din
epoca lor, iar Ludwig nu fãcea exceptie. Curând dupã urcarea pe tron în 1825, el si-a
mãrturisit intentia de a transforma Miinchen-ul în cel mai însemnat punct de atractie
turisticã din întreaga Germanie. Limitând drastic risipa de la curte si trãind cumpãtat, a
reusit sã economiseascã aproape douãzeci de milioane de guldeni din lista civilã, subsidii
anuale alocate de buget pentru cheltuielile de întretinere a familiei regale. Cu aceste
fonduri, laolaltã cu banii obtinuti de la tezaurul de stat si cu geniul arhitectului Leo von
Klenze, Ludwig a preschimbat virtual capitala alpinã într-o a doua Atena.
De pe un piedestal de piatrã minutios sculptat, statuia ecvestrã din bronz a regelui
contempla lunga si maiestuoasa Ludwigstrasse. La capãtul bulevardului se înaltã
impunãtorul sãu Siegestor, un Arc de triumf copiat dupã modelul celui ridicat la Roma în
cinstea împãratului Constantin. Dincolo de aceastã constructie monumentalã, se întinde
Schwabing, centrul universitar, însufletit de studentii strânsi ciopor pe terasele
cafenelelor si în berãrii sau aplecati deasupra cãrtilor în Biblioteca bavarezã de stat, cea
mai mare institutie de acest fel din Germania. Muzicantii cântau la colturile strãzilor, iar
pe marginea fântânilor si în scuarurile pavate cu cãrãmidã artistii plastici schitau si pictau
peisajele medievale ce li se desfãsurau generos dinaintea ochilor. Konigsplatz, o piatã
largã, pietruitã, era dominatã de douã falnice monumente arhitectonice, ridicate la
porunca regelui. Pe o laturã, se situa Propileea, o imensã poartã din marmurã, reprodusã
dupã Propileele Acropolei ateniene. Peste drum de aceasta, sub forma unui grandios
templu, von Klenze construise Gliptoteca, muzeu dedicat pretioasei colectii regale de
antichitãti grecesti si romane. Ludwig I i-a adãugat alte douã muzee - Alte Pinakothek si
Neue Pinakothek. Noua Pinacotecã era mai cu seamã rezer-vatã pentru expunerea
operelor create de pictorii de curte obisnuiti, pe când Vechea Pinacotecã gãzduia marea
colectie a familiei Wittelsbach, întemeiatã în secolul al XVI-lea de cãtre ducele Wilhelm
al IV-lea. Vechea Pinacotecã reunea picturi de Albrecht Dlirer, Leonardo da Vinci, Rafael,
Fra Angelico, Fra Filippo Lippi, El Greco, precum si peste o sutã de pânze realizate de
Peter Paul Rubens.
Miinchen-ul a devenit sub domnia lui Ludwig I un oras al spatiilor largi si al grãdinilor
cochete, amenajate si îngrijite ca la carte. Cel mai întins parc din întreaga capitalã era
faimosul „Englisher Garten", un paradis linistit, care-si datora existenta unui american, pe
nume Benjamin Thompson, originar din Woburn, Massachu-setts. în timpul rãzboiului
pentru independenta coloniilor engleze din America de Nord, el se alãturase britanicilor;
la încetarea ostilitãtilor a trebuit sã se refugieze la Londra. Rãsplãtit prin înnobilare de
recunoscãtorul rege George al III-lea, Benjamin a lucrat la Ministerul Afacerilor Externe
si, pânã la urmã, a primit un post la Miinchen. Principele-elector bavarez 1-a numit pe
Thompson conte de Rumford, calitate în care acesta i-a învãtat pe grãdinarii curtii sã
amenajeze un parc în asa-numitul stil naturalist; acest stil se caracterizeazã prin imitarea
pitorescului unui peisaj si a devenit popular în Anglia mijlocului de secol al XVIII-lea,
datoritã vestitului Lancelot Brown, zis si „cel Iscusit". Parcul avea deci mtinderi vaste de
gazon, diverse specii de arbori deco-rativi si câteva lacuri artificiale, cel mai mare dintre
ele, Kleinhesseloher See, fiind folosit vara pentru înot si Plimbãri cu barca, iar în timpul
iernii, pe gheatã, pentru Patinaj.
Mai presus de orice, Miinchen-ul era o capitalã regalã, iar în centrul metropolei se gãsea
Residenz, palatul Wittelsbachilor. Ansamblu eterogen de clãdiri, extinse de-a lungul
veacurilor de nenumãrati duci si principi-e-lectori succedati la domnie, Residenz
reprezintã un amestec ciudat de stiluri arhitectonice - romanesc, gotic, renascentist italian,
baroc, rococo bavarez, precum si neoclasic si Empire, preferate de Ludwig I. A devenit
palat regal în secolul al XV-lea, când ducele Wilhelm al V-lea a adãugat noi aripi la
structura deja existentã si si-a stabilit resedinta acolo, împreunã cu întreaga suitã, în
urmãtoarele douã sute de ani, Wittelsbachii au ridicat pe domeniul coroanei o pereche de
capele si o alta de teatre, anfilade de încãperi, sãli de bal si galerii de artã, pânã pe la
mijlocul veacului al XlX-lea, când Residenz cuprindea aproape cinci sute de camere,
dispuse pe o suprafatã de câtiva acri, în jurul a nouã curti interioare.
Residenz reprezenta o comoarã de diverse stiluri arhitectonice, de decoratiuni interioare
executate cu minutiozitate, de opere artistice fabuloase. Dincolo de curtile prevãzute cu
arcade si coloane, cu fântâni arteziene si încâlcite partere de flori, cultivate cu cimisir,
trona o lume a luxului orbitor, într-un colt al palatului se afla celebrul Altes
Residenztheater, clãdit de renumitul arhitect de curte din secolul al XVIII-lea, Francois
Cuvillies. Teatrul era o plãsmuire în stil rococo, în culori albe, aurii si purpurii, decorat cu
cariatide, heruvimi, ghirlande împletite asimetric si brocarturi de catifea, o ambiantã
intimã pentru balete si concerte. Prima reprezentatie a operei „Idomeneo, regele Cretei"
de W. A. Mozart a avut loc la Altes Residenztheater în 1781, si Wittelsbachii au continuat
traditia de a gãzdui între zidurile magnificei clãdiri si alte compozitii muzicale scrise la
comandã regalã.
capãtul de sus al Scãrii principale Imperiale, siruri lungi de apartamente luxoase se
deschideau într-o succesiune grandioasã. „Sala celor patru cai albi" îsi cãpã-tase
denumirea de la panourile de lemn de pe tavan, pictate în secolul al XVII-lea de Peter
Candid; peretii sãlii de receptie erau împodobiti cu picturi murale înfã-tisându-i pe
Eschil, Aristofan si Anacreon. Sãlile de dans si de receptii, saloanele si camerele de
primire se înlãn-tuiau ticsite cu splendide mobile frantuzesti, încrustate cu cochilii si
sidef, decorate cu bronz aurit. Podelele erau rafinat parchetate cu mozaic în desene
alcãtuite din bucãtele de lemn de trandafir, palmier pitic, mahon si abanos, dispuse în
forme geometrice; deasupra acestor suprafete sclipitoare, policandre din argint, bronz si
portelan, suflate cu aur, picurau în delicate prisme de cristal care scanteiau viu în lumina
miilor de lumânãri. Aceste încãperi vibrau de istorie: aici, Papa Pius al Vl-lea fusese
gãzduit în secolul al XVI-lea ca oaspete al familiei Wittelsbach; Mãria Antoaneta si suita
ei de douã sute si cincizeci de însotitori poposiserã peste noapte, în timpul nefericitei
cãlãtorii spre Franta, pentru oficierea nuntii cu delfinul Ludovic; si mai târziu, Napoleon
plãnuise, în mijlocul acestor splendori poleite, campaniile sale militare cãtre sud.
Apartamentele de lux, douãsprezece dintre cele mai frumoase încãperi, fuseserã
ornamentate în stil rococo bavarez de Frantois Cuvillies, Josef Effner si Johann Baptist
Zimmermann; stucaturile rafinate, pardoselile cu mozaic si intarsii, decoratiunile suflate
cu aur si mobilierul sculptat erau de o incomparabilã strãlucire. Ga-leria strãmosilor, un
coridor larg situat la primul etaj, cuprindea peste o sutã de portrete ale domnitorilor din
dinastia Wittelsbach; coridorul ducea la Galeria-grotã, loc preferat de scurte plimbãri în
timpul balurilor de la curte si de relaxare printre fântânile sopotitoare, loggii de marmurã
si fanteziste motive rococo, cu încrustatii de cochilii, ce acopereau peretii.
La capãtul anfiladei de încãperi din Residenz se gãsea sanctum sanctorum*, Sala tronului,
împodobitã cu mãtãsuri albastre, cu luciri ondulate si cu ornamente în relief executate din
stuc alb, oglindind astfel culorile nationale ale regatului. Douãsprezece socluri de fier,
înalte si aurite, înfãtisau armoariile dinastiei Wittelsbach; ele fuseserã turnate din tunurile
capturate de la turci în timpul bãtãliei de la Navarino.1 In serile când aveau loc baluri,
siruri aparent nesfârsite de curteni eleganti si femei frumoase defilau tantos prin vasta
încãpere, oprin-du-se pentru un moment sã se închine cu plecãciune sau sã facã reverente
dinaintea regelui Ludwig, asezat pe o platformã cãptusitã cu catifea rosie. Aici, de la
înãltimea tronului suflat cu argint, monarhul putea sã cuprindã cu privirea întregul
anturaj, jubilând la contemplarea împlinirilor sale, pe deplin multumit cã avea sã lase în
urmã o mostenire trainicã.
în ciuda tuturor ornamentelor si însemnelor distinctive, de paradã, ale înaltei lor pozitii,
Wittelsbachii au cârmuit Bavaria ca monarhi luminati si progresisti. Ma-ximilian Josef I a
dãruit tãrii sale o Constitutie elaboratã în 1818, stabilind principiile democratice care
trebuiau sã guverneze Bavaria de-a lungul anilor de domnie a Wittelsbachilor. Când a
murit, în 1825, coroana i-a reve-
* Loc sfânt, sanctuar
28
ele nebun
it de drept feciorului sãu mai mare, care i-a urmat la tron sub numele de Ludwig I. Fin
prin botez al regelui francez Ludovic al XVI-lea, cel sortit nenorocirii, Ludwig era un om
cu preocupãri artistice, înclinat spre reverie si cugetare, totusi devotat rolului sãu de
suveran. Energia sa în slujba îndatoririlor de monarh, chiar dacã lipsite de strãlucire, era
inepuizabilã. „Lampa mea se aprinde prima", a afirmat el odatã cu mândrie. „Când
privesc pe fereastrã cum mijeste de ziuã, piata Max Josef mai este cufundatã în întuneric
si pânã ce ajung functionarii la Ministerul de Finante, eu am isprãvit deja jumãtate din
muncã."2
Ludwig era cãsãtorit cu frumoasa printesã Tereza von Saxa-Hildburghausen, femeie
descrisã în culorile cele mai luminoase de o persoanã care o cunostea bine ca fiind „un
adevãrat model pentru toate sotiile si mamele".3 Totusi, viata sa la curte era nefericitã, în
pofida devotamentului fatã de alte cauze, sotul ei arunca în jur cãutãturi galese si avea o
obsesie vãditã pentru femeile nurlii. Ludwig a comandat unor artisti sã picteze portretele
celor mai atrãgãtoare doamne de la curtea bavarezã, fapt devenit curând notoriu de la un
capãt la celãlalt al Miinchen-ului. Tocmai aceastã preocupare stãruitoare pentru sarmul
feminin a dus în cele din urmã la declinul regelui. Când avea vârsta de saizeci de ani,
privirile sale drãgãstoase s-au abãtut asupra unei irlandeze fascinante, cu treizeci si doi de
ani mai tânãrã, cunoscutã în istorie sub numele de Lola Montez; dinastia Wittelsbach a
fost aproape pe punctul de a-si pierde tronul ca urma-re a nesãbuintei lui romantice.
Lola Montez, acea frumusete legendarã, hipnoticã si e*oticã a vremii, care a subjugat si a
scandalizat Europa
29

la mijlocul secolului al XlX-lea, se nãscuse Eliza Gilbert si era de bastinã din Limerick.
Inchipuindu-se descendenta unei familii de nobili spanioli, a adoptat un nume de scenã în
strãdania de a-si ascunde obârsia umilã. Un profesor spaniol de dans a initiat-o în
flamenco-ul popular andaluzian si, odatã deprinsã cu executia miscãrilor, a învãtat repede
sã-si foloseascã farmecele pentru a-i vrãji pe britanicii care asistau la spectacolele ei.
Prima sa aparitie publicã, la Her Majesty's Theatre de pe strada Haymarket din Londra, a
provocat o mare debandadã. La fata locului se gãsea un anume Lord Ranleigh, care
privea cu atentie în timp ce Lola dansa seducãtor pe scenã. El o descoperise nu pe
dãntuitoarea exoticã, anuntatã misterios printr-un afis ca originarã din Spania, ci pe fosta
sotie a unui camarad de arme dintr-un regiment indian. Ridicându-se de pe scaun,
Ranleigh a început sã profereze injurii la adresa femeii rãmase perplexã, acuzând-o de
înselãciune si imoralitate. Strigãtele lui de protest au fost curând amplificate si de ceilalti
oameni din asistentã, iar Lola a pãrãsit în lacrimi scena, alungatã cu fluierãturi si ocãri.
Cariera artisticã fiindu-i cvasiruinatã, Lola a fugit din Anglia si s-a adãpostit pe continent.
Dupã multe luni de zile, a gãsit în cele din urmã un impresar dispus sã-i mijloceascã o
reprezentatie la Varsovia. Lola s-a bucurat de un succes nemaipomenit în capitala
polonezã, pânã când a comis greseala de a respinge cu dispret avansurile amoroase ale
viceregelui rus, printul Ivan Paskievici, detinãtor totodatã si al gradului de feldmaresal.
Drept rãzbunare, acesta a recurs la represalii, ordonând expulzarea dansatoarei; marele
public a aflat despre incident si s-a mâniat într-atât de comportamentul ei încât mul-
30
nebun

.j de oameni s-au nãpustit pe strãzile Varsoviei, ilind-o iarãsi pe Lola sã se refugieze de

rusine, dupã ce-si atrãsese dezaprobarea lumii.
S-a stabilit în cele din urmã la Paris, crezând cu naivitate cã putea începe o viatã nouã,
dar proasta faimã o precedase. Era incapabilã sã reziste numeroaselor tentatii ivite la tot
pasul în capitala Frantei. Fãtarnicã si profitând la maximum de înfãtisarea-i provocatoare,
s-a avântat într-o serie de escapade sentimentale cu personalitãti de seamã ale vremii,
inclusiv cu compozitorul Franz Liszt si cu scriitorul Alexandre Dumas. Bãrbatii erau
înrobiti de frumoasa Lola Montez, luptându-se chiar în duel pentru a o cuceri, iar gazetele
îi publicau numele sub titluri de senzatie, pe prima paginã, în procesul penal intentat unui
bãrbat care-i ucisese amantul, într-un acces puternic de gelozie, Lola, coplesitã de jenã, fu
obligatã sã depunã mãrturie, încã o datã, dansatoarea se vãzu nevoitã sã scape prin fugã
de prãpãdul pe care-1 isca invariabil în juru-i.
Lola Montez a sosit la Miinchen într-un moment tensionat din punct de vedere politic, în
1837 venise la putere Partidul Iezuit, în frunte cu Karl von Abel, desemnat prim-ministru.
Desi bavarezii erau în general profund religiosi, aceastã incursiune a sutanelor pe tãrâmul
politicii 1-a nelinistit pe liberalul rege Ludwig. Opozitia sa si a propriilor sustinãtori i-au
adus curând ura neîmpãcatã a iezuitilor, care 1-au atacat violent pe suveran, a-doptând o
atitudine combativã fatã de orientãrile sale politice, calificate drept anticatolice, acuzã
zdrobitoare uttr-o tarã în rnare mãsurã mai loialã Romei. Guvernul lgzuit condus de Karl
von Abel s-a apucat degrabã sã Producã o si mai mare sciziune în climatul politic: potri-
31

vit Constitutiei bavareze din 1818, li se acorda egalitate deplinã tuturor grupurilor
religioase, însã iezuitii au pus la cale un plan amplu de persecutare a protestantilor,
asteptând un prilej favorabil de a-i discredita pe rege si pe ministrii sãi liberali din
opozitie. Fãrã vrere, Lola le-a oferit pe nepusã masã tocmai aceastã sansã, când a venit la
Miinchen.
Dupã anuntul cã dansatoarea urma sã aparã într-un spectacol special comandat la Teatrul
Regal, iezuitii au blamat-o pe Lola Montez drept aventurierã imoralã, în ciuda
scandalului politic si religios pe care prezenta sa 1-ar fi stârnit, regele era totusi ferm
hotãrât s-o vadã cu proprii sãi ochi pe aceastã enigmaticã femeie, care stârnise atâta
dezbinare la Londra, Paris, Varsovia. Aidoma multor altora înaintea sa, Ludwig se arãtã
îmbãtat de miscãrile mlãdioase, senzuale ale dansatoarei si de ispi-titoarea ei atractie
fizicã. Urmând traditia regalã, suveranul a primit-o pe Lola, dupã cum era deci rânduiala
pentru orice artist strãin, într-o audientã privatã; în întregul Miinchen s-au rãspândit cu
iuteala fulgerului zvonuri cum cã dansatoarea ar fi profitat din plin de situatie, scotându-
si iute corsajul imediat ce usile încãperii s-au închis în urma ei. în realitate, Ludwig nu
avea nevoie de prea multe încurajãri si s-a destãinuit cu nesãbuintã unuia dintre ministrii
sãi cã era într-adevãr „vrãjit" de frumusetea Lolei Montez. La cea de-a doua ei
reprezentatie, sustinutã la Miinchen - care avea sã fie si ultima - regele a trebuit sã ordone
fortelor politienesti sã umple spatiul de sub avanscena teatrului, rezervat orchestrei,
pentru a o proteja pe dansatoare de reactiile si huiduielile multimii de catolici
scandalizati.
Ludwig i-a acordat Lolei nesfârsite audiente, ceea ce
nebun
j,a înfuriat nu numai pe iezuitii din guvern, dar si pe su-nusii sãi de confesiune catolicã.
El i-a comandat lui Frie-drich August von Kaulbach sã picteze portretul Lolei; când
acesta a fost terminat, a poruncit sã fie pus la loc de vazã în celebra Galerie a
Frumusetilor, fapt ce a echivalat cu o recunoastere publicã a pasiunii lui nebune. si-a atras
critici si mai înversunate când i-a cumpãrat Lolei o impunãtoare vilã pe eleganta
Barerstrasse si când i-a alocat o rentã anualã de 2000 de guldeni din trezoreria regalã,
bani publici strânsi din impozite si venituri.
Ba mai mult, regele nu s-a oprit la aceste daruri. El si-a manifestat si mai pregnant
dispretul fatã de opinia publicã, exprimându-si dorinta de a o înnobila pe dansatoare.
stiind cã doar cetãtenii bavarezi puteau detine titluri de noblete consemnate în
arhondologia tãrii, Ludwig a pretins ca Lola Montez sã fie naturalizatã. Pentru iezuiti,
acest afront s-a dovedit a fi ultima picãturã. La o întrevedere cu regele, von Abel i-a
cerut, în calitate de sef al guvernului, sã autorizeze expulzarea Lolei Montez. Primul
ministru nu pusese însã la socotealã gradul de patimã care întunecase mintea regelui,
cãci, drept rãspuns, Ludwig îl destitui pe von Abel din functie. Când cabinetul de ministri
aflã despre aceasta, membrii lui semnarã o rezolutie comunã prin care se afirma cã regele
trebuia s-o repudieze pe dansatoare, altminteri guvernul urmând a demisiona în bloc. Pus
în fata acestei amenintãri, Ludwig procedã taman cum pãrea de neconceput: demise
întregul cabinet de ministri si prerogã Parlamentul bavarez.
Monarhul îl înlocui pe von Abel cu Ludwig von Maurer s1 ii ordonã acestuia sã formeze
un nou guvern. Acti-
nea de debut a noului premier a fost sã parafeze docu-
33

mentele de naturalizare prin care Lola Montez cãpãta cetãtenia bavarezã. Ludwig o înãltã
imediat pe fosta Eliza Gilbert din Limerick la rangul de contesã de Landsfeld si
baroneasã Rosenthal; el o învesti, de asemenea, cu înaltul titlu de cãlugãritã stipendiatã a
Ordinului Sfânta Tere-za, onoare rezervatã numai printeselor bavareze. Citind aceste vesti
surprinzãtoare în buletinul curtii regale, a-ristocratii s-au alãturat protestului iezuitilor si,
revol-tându-se împotriva unor atari abuzuri si uzurpãri, au început sã-1 trateze fãtis cu
desconsiderare pe suveran. Arhiepiscopul din Miinchen a anuntat cã orice preot care se
oferea sã o spovedeascã pe Lola Montez sau sã slujeascã o liturghie pentru ea avea sã
cunoascã neîntârziat excomunicarea.
în toiul acestei nebunii frenetice, Lola însãsi persista într-un mod de comportament lipsit
de demnitatea cuvenitã noului ei rang. într-o searã, pe când se plimba pe strãzile capitalei,
se întâlni cu un grup de catolici care, recunoscând-o pe favorita regelui, începurã s-o
împroaste cu vorbe de batjocurã si sã azvârle spre ea cu pietre. Temându-se pentru
propria-i sigurantã, dansatoarea se întoarse repede din drum si o rupse la fugã, urmãritã
de multimea gãlãgioasã de-a lungul Ludwig-strasse pânã la intrarea în Theatinerkirche,
biserica situatã vizavi de Residenz; numai când Lola a ajuns vie si nevãtãmatã înãuntrul
sanctuarului, s-a dispersat si grãmada de oameni, într-o altã împrejurare, o liotã de
studenti ametiti de bãuturã s-au nãpustit ca o furtunã pe strãzile capitalei, cu scopul de a
merge pânã la casa infamantei dansatoare. S-au adunat în fata vilei sale de pe
Barerstrasse, strigând-o pe nume de nenumãrate ori; când, în cele din urmã, Lola si-a
fãcut aparitia, s-a pur-
34
nebun
fãt de parcã întreaga dramã ar fi fost pur si simplu o re-ezentatie ja comandã. De pe
balcon, a început sã flu-Lj-e din mânã la studentii turbulenti, care au întâmpi-nat-o cu
suierãturi si amenintãri. Impasibilã, Lola a scos afarã prosteste o sticlã de sampanie si, pe
când închina un pahar în cinstea furiosilor din stradã, i-a bombardat cu bomboane scumpe
de ciocolatã.
Scos din fire de asemenea scene neplãcute, Ludwig a recurs la represalii, nu împotriva
mult iubitei sale Lola, ci a studentilor din centrul universitar. Cu desãvârsire orb la
realitãtile politice ale crizei deja declansate, regele a ordonat închiderea Universitãtii din
Miinchen, i-a exmatriculat pe studenti si i-a destituit pe toti dascãlii iezuiti. Desi preluase
sefia guvernului la cererea suveranului, von Maurer nu mai putea tolera destrãmarea
cabinetului ministerial; primul ministru a convocat o sesiune specialã a Landtag-ului,
parlamentul bavarez, si si-a dezvãluit intentia de a introduce o rezolutie prin care sã cearã
expulzarea Lolei Montez. Regele a auzit despre acest plan si a dat ordin armatei sã iasã în
stradã. Când ministrii lui s-au prezentat la Parlament, au gãsit usile zãvorâte si adunarea
legislativã dizolvatã, întregul guvern bavarez fusese îngenuncheat de obsesia romanticã a
monarhului; capitala vuia de larmã si forfotã, oamenii nãvãlind pe strãzi, iar soldatii
înrolati în armatã amenintau cu revolta sau cu o loviturã de stat. De-abia
A
w ceasul al doisprezecelea s-a domolit Ludwig, când se Pãrea cu adevãrat cã tara era în
pragul rãzboiului civil. J^mându-se cã era pe punctul de a fi detronat, regele a Pruncit
alungarea imediatã din Ba varia a amantei adu-atoare de nenorociri. socatã de aceastã
pierdere bruscã ' neasteptatã a favorurilor regale, Lola a fugit în diz-

gratie. A murit treisprezece ani mai târziu, într-o sãrãcie lucie si-n obscuritate, si a fost
înmormântatã la New York.'
S-ar fi zis cã scandalul Montez se potolise, dar senzatia de acalmie n-a durat. Stupiditatea
lui Ludwig, comportamentul sãu tiranic si arogant îi îndepãrtaserã sufleteste pe cei mai
multi dintre supusii sãi protestanti, în vreme ce credinciosii catolici, din cauza ofenselor
suportate, erau de-a dreptul mâniosi, în tot timpul aventurii sentimentale cu dansatoarea
irlandezã, regele provocase o situatie imposibilã în cadrul guvernului bavarez. Se
compromisese reputatia prea multora si prea adesea fusese cãlcat în picioare eul unor
personalitãti pentru ca politicienii sã-1 mai tolereze pe monarh la cârma tãrii. Din
nefericire si pentru Ludwig, 1848 a fost anul revolutiilor burghezo-democratice în
aproape întreaga Europã: a fost silit sã abdice regele Ludovic-Filip al Frantei, la fel cum
s-a întâmplat si cu împãratul Austriei; printul mostenitor al Prusiei s-a refugiat la Londra;
si chiar Suveranul pontif a fost fortat sã ia calea exilului, pentru a scãpa de furia multimii
dezlãntuite. La 21 martie 1848, sub presiunea puternicã a întregii sale familii si a
guvernului, Ludwig I a renuntat la tronul bavarez.
Copil
ana
i când bunicul lui a fost nevoit sã abdice, Ludwig avea doar doi ani si jumãtate. De bunã
seamã, copilul nu putea nici sã priceapã zarva politicã iscatã de afacerea Lola Montez,
dar nici sã fie crutat de larma demonstratiilor turbulente de stradã, care rãzbãtea pânã în
camera lui, sau de privirile nelinistite ale pãrintilor si de lacrimile mamei sale, vãrsate în
vreme ce Bavaria abia îsi mai mentinea echilibrul pe muchia revolutiei. Desi nimeni nu-si
dãdea seama în acele momente, slãbiciunea romanticã a regelui Ludwig I urma sã aibã
consecinte nefaste asupra micului sãu nepot, rãpindu-i orice sansã de a se bucura de o
copilãrie normalã.
Tatãl lui, noul rege al Bavariei, Maximilian al II-lea, era un om timid, rezervat, fãrã
pretentii, usor ghebosat, cu fruntea plesuvitã si sãnãtatea subredã, ceea ce îi dez-rnintea
vârsta de treizeci si opt de ani. Intelectual cu lriclinatie cãtre profunzimea lucrurilor si cu
conceptii conservatoare, traditionale, Maximilian nu avea nimic ^ comun cu estetii
diletanti si politicienii sofisticati de a curtea pãrintelui sãu. Regele chiar a mãrturisit odatã
37

cã în alte împrejurãri i-ar fi plãcut sã devinã profesor universitar si, de fapt, nimic nu-1
încânta mai mult decât sã se alãture unui grup de eruditi într-una din berãriile
miincheneze, discutând cu pasiune despre stiintã si filosofic pânã la revãrsatul zorilor.
Lipsit de personalitatea romantioasã a tatãlui sãu, noul suveran suferea de crize de nervi
si de o neîncredere în sine care-1 paraliza si-i zdrobea puterea de a actiona. Cu toate
acestea, Maximilian a izbutit sã câstige sprijinul poporului si sã restabileascã prestigiul de
altãdatã al coroanei bavareze, pierdut dupã scandalul provocat de Lola Montez.
în 1842, pe atunci ca print mostenitor, Maximilian se cãsãtorise cu nepoata regelui
Friedrich Wilhelm al III-lea al Prusiei. Monarhul Ludwig I a scris cu bucurie despre sotia
fiului sãu: „Este însãsi întruchiparea blândetii, foarte frumoasã si are ochi fermecãtori ...
Am cãpãtat acum prin Mãrie o a doua fiicã adoptivã, scumpã si încântãtoare."1 Cuvintele
suveranului corespundeau în-tr-adevãr realitãtii, întrucât Mãrie de Prusia era cum nu se
poate mai frumoasã, cu pãrul negru ca pana corbului si ochi albastri, expresivi si
pãtrunzãtori, desi nu reprezenta o alegere întru totul popularã si inspiratã pentru viitoarea
reginã. Originea ei prusiana a stârnit resentimente în rândul bavarezilor xenofobi, care ar
fi preferat o printesã aleasã din propria lor tarã. Nu numai cã bavarezii respingeau
considerarea Prusiei drept stat german, dar viitoarea lor reginã era si o adeptã înfocatã a
protestantismului, refuzând sã se converteascã la catolicism. De-a lungul anilor, însã,
Mãrie a reusit sã intre în gratiile poporului de adoptiune si a câstigat afectiunea supusilor,
asigurând regatului continuitatea dinastiei cu un mostenitor la tron, Ludwig, si cu un al
doilea fiu, Otto Wilhelm
38
fâggele nebun
T uitp°ld Adalbert Waldemar, venit pe lume în 27 aprilie i «48, la mai putin de o lunã
dupã urcarea pe tron a lui IVtaximilian al Il-lea.
Cu toate cã, pe mãsura scurgerii timpului, Maximilian nu avea sã se dovedeascã un tatã
ideal, inima i se umpluse de mândrie la venirea pe lume a primului sãu bãiat. La patru
zile dupã nasterea lui Ludwig, printul de coroanã i-a scris cumnatului sãu, printul
Adalbert al Prusiei:
„Aceste rânduri îti vor aduce vestea fericitã cã Dumnezeu cel Atotputernic a blagoslovit-o
pe iubita noastrã Mãrie cu un prunc viguros, chiar în ziua de nastere a tatãlui meu, care
este realmente în culmea bucuriei ... Dure^ rile au început cam pe la patru dimineata,
Mãrie m-a anuntat la ora sase si travaliul s-a sfârsit de-abia dupã miezul noptii, la
douãsprezece si jumãtate, când micutul a vãzut pentru prima oarã lumina acestei lumi.
Momentul în care copilul a slobozit întâiul orãcãit a fost de-a dreptul minunat. Prea buna
Mãrie a uitat deodatã toate chinurile facerii ..."2
Primii câtiva ani din viata micului Ludwig au fost linistiti. Perspectiva sa timpurie asupra
realitãtii înconjurãtoare se limita în linii mari la camerele regale ale copiilor, o anfiladã de
încãperi modeste, situate la catul de sus al palatului. A fost crescut în preceptele spartane
ale vârfurilor clasei privilegiate din epoca victorianã, potrivit cãrora copiii erau adeseori
privati de cele mai mãrunte comoditãti si plãceri lumesti, din chiar traiul oricãrei rapturi
de rând, în efortul de a clãdi caractere viguroase si de a evita rãsfãtul si îngãduinta fatã de
slãbiciuni sau dorinte. Ludwig a trecut astfel direct din leagãn într-un pat cazon de
campanie, cu pãturi aspre de lânã si perne Urnplute cu roshar. E adevãrat cã a avut totusi
la înde-

mânã jucãrii frumoase: machete de castele, soldãtei de plumb si patine de lemn, dar, încã
din fragedã pruncie, bãiatul a fost supus la bãi cu apã rece, chiar si la înfometare,
conform unui program de educatie extenuant, impus de îndatoriri regesti care-i rãpeau
mult din timpul liber, drastic limitat. Bucatele servite la mesele regale erau drãmuite cu
cea mai mare economie, iar prima doicã a lui Ludwig, Lisei, recurgea adesea la
sterpelirea alimentelor din bucãtãrie, destinate copilului flãmând aflat, culmea, sub
oblãduirea ei.3
în vremea nasterii lui Ludwig, odraslele de vitã nobilã erau crescute separat de pãrintii
lor, lãsate în seama dãdacelor si bonelor si vegheate cu afectiune de o serie de guvernante
strãine; tatii-capete încoronate îsi asigurau fiii ne vârstnici si cu instructori militari, în
cazul lui Ludwig, efectele acestei izolãri s-au accentuat prin faptul cã pãrintii aveau rang
de monarhi. Cât copiii erau încã mici, regina Mãrie încerca sã-si rezerve o orã zilnic
pentru a si-o petrece cu Ludwig si Otto; pe mãsurã însã ce ei se mãreau iar mama lor îsi
asuma tot mai multe îndatoriri regesti, chiar si aceastã minimã duratã de timp era adesea
sacrificatã. Singurele momente diurne împãrtãsite de Ludwig cu pãrintii lui surveneau la
masa de prânz, ora ceaiului sau la cinã, însã chiar si aceste ocazii erau pur si simplu
concesii rituale fãcute obligatiilor familiale. Bãietii erau adusi jos din camerele lor,
îngrijit pieptãnati, bine spãlati si dichisit îmbrãcati cu cele mai bune straie, numai ca sã
fie tinuti deoparte, stând în tãcere, retrasi într-un ungher, prezenta lor fiind în mod
limpede mai mult una de decor decât afectivã.
Copilãria lui Ludwig a fost deseori lipsitã de prezenta pãrintilor, datori sã-si slujeascã
poporul si patria în de-
40
nebun
propriilor vieti personale. Aceastã izolare s-a perpetuat de-a lungul vremii. Dat fiind cã ei
însisi fuse-serã crescuti înainte tot atât de rigid cum îsi cresteau acum/ la rândul lor,
copiii, nici Maximilian, nici Mãrie nu vedeau vreo nevoie de schimbare. A se abate de la
traditia regalã ar fi însemnat recunoasterea propriilor esecuri. Pãrintii se simteau penibil
de stângaci în compania odraslelor: Maximilian si Mãrie nu stiau absolut nimic despre
preocupãrile lor si nu puteau nicicând întretine decât o conversatie superficialã cu ei. La
rândul lor, Ludwig si Otto reactionau cu un acut sentiment de jenã si nici una dintre pãrti
nu stia cum sã depãseascã tãcerea apãsãtoare ce se asternea de obicei dupã orice tentative
de comunicare. Faptul cã vlãstarele le priveau cu mare afectiune si cãldurã sufleteascã pe
doicile si slujnicele care umpleau încãperile, arãtându-se în schimb intimidati si stânjeniti
în prezenta pãrintilor, era atât de dureros pentru rege si reginã, încât ei pur si simplu îi
evitau pe bãieti. Incapabil sã înteleagã lipsa de dragoste a pãrintilor si simtindu-se neiubit
si ignorat, Ludwig se retrãgea din ce în ce mai mult de cei din jur într-o lume a
închipuirii.
Maximilian al II-lea nu era un tatã care sã se dedea la efuziuni sentimentale. Chiar de n-ar
fi fost rege, cu obligatiile si restrictiile impuse de pozitia-i înaltã si care-i mgrãdeau
timpul disponibil, este îndoielnic dacã înclinatia lui cãtre îndeletniciri intelectuale si cãtre
o sobrietate rigidã 1-ar fi fãcut cu mult mai îndrãgit de fiii sãi nevârstnici. Ca si sotia lui,
el îl prefera în mod vãdit pe ^tto, cu infailibilul sãu simt al datoriei, Maximilian se Credea
obligat sã se poarte întru totul diferit cu fiul lui
ai mare, iar relatiile dintre ei erau totdeauna marcate

de un formalism rece, cel mult binevoitor, si de o vizibilã lipsã de afectiune. Tatãl n-a fost
niciodatã în stare sã înteleagã predispozitia lui Ludwig spre cugetãri melancolice sau
visurile lui romantice.
Maximilian si-a crescut fiul asa cum erau crescuti cei mai multi printi mostenitori
europeni în secolul al XlX-lea. Se pare cã mai toti suveranii din Europa cãzuserã de acord
cã trebuiau sã le vâre descendentilor în cap, cu metode extrem de severe, chiar cu bãtaia,
întelegerea viitoarelor responsabilitãti. Nu era absolut nimic iesit din comun în preceptele
puritane si-n sperantele exagerate ale monarhului bavarez. O comparatie a regelui
Maximilian cu alti doi regesti pãrinti din aceeasi epocã, si anume împãratul Franz Joseph
al Austriei si Albert, printul-consort britanic, ilustreazã cã primul nu era nici mai mult nici
mai putin vinovat decât orice alt semen în postura lui. Toti cei trei tati marcanti din
perioada victorianã au trasat obligatii nerationale si au nutrit nãdejdi excesiv de mari
pentru progeniturile lor si în special pentru mostenitorii tronului. Printul de coroanã
Ludwig, laolaltã cu contemporanii lui, printul mostenitor Rudolf al Austriei si Albert
Edward, print de Wales, trebuiau sã fie superiori oricui altcuiva, cu idealurile mai nobile,
cu o mai mare ascutime a mintii si cu mai multã demnitate decât ceilalti copii, în scopul
de a sluji drept pilde morale pentru viitorii lor supusi. Fatalmente, asemenea sperante
erau zãdãrnicite si spulberate. Când fiii au esuat în a îndreptãti principiile riguroase ale
tatilor, nereusita lor a fost luatã drept îndãrãtnicie si rãzvrãtire. Printul mostenitor Rudolf
a rupt efectiv relatiile cu pãrintele sãu, împãratul Franz Joseph si chiar a complotat
împotriva lui cu inamicii politici; printul de Wales a reactionat la
'e nebun
asprimea tatãlui, devenind contrariul a ceea ce se astepta de la el. Rudolf s-a revoltat prin
implicãrile sale în politicã, iar Albert Edward prin numeroasele-i aventuri amoroase si
prin viata personalã discutabilã.
în cazul lui Ludwig, propriile lui esecuri erau întâmpinate cu frecvente bãtãi si, pe mãsurã
ce crestea, cu reprosuri si dojeni din partea tatãlui, exagerat militãros, pedant si lipsit de
simtul umorului. Maximilian nu depunea nici cel mai mic efort pentru a-i îngloba si pe
copii în viata lui si se simtea atât de stingher în prezenta fiului mai mare încât îl evita
dinadins pe Ludwig. Relatiile dintre ei erau marcate de emfazã si încordare, fãrã nici un
pic de afectiune fireascã. Unul dintre ministrii din guvernul regelui a relatat ulterior:
„Suveranul vizita doar arareori încãperile unde cresteau copiii sãi; când totusi trecea pe
acolo, le întindea mâna în semn de salut si pleca apoi cât mai repede posibil. Era nevoie
de strãduinte îndelungate si asidue pentru a-1 convinge pe rege sã-si ia fiul mai vârstnic
cu el în plimbarea de dimineatã, între orele nouã si zece, prin grãdina în stil englezesc.
Dar chiar asa, acest lucru s-a întâmplat numai de câteva ori."4
Din nefericire pentru Ludwig, nici raporturile cu mama sa nu erau mai bune. Regina
Mãrie, fãrã sã manifeste, în general vorbind, nici un pic de curiozitate intelectuala, era
complet detasatã sufleteste de afinitãtile fiului ei mai mare. Secretarul particular al
regelui Maximilian, Prânz von Pfistermeister, a notat mai târziu cã „regina nu avea habar
cum sã-si apropie bãietii. Se oprea doar în treacãt în camerele lor si chiar si atunci nu stia
sã-i trateze cum ar fi trebuit sã fie tratati niste copii. La rân-uu-le, nici fiii nu stiau cum sã
se poarte cu mama lor."5
43

Spre deosebire de feciorul ei mai vârstnic, Mãrie gãsea plãcere în distractii neînsemnate:
broderii de gherghef, plimbãri pe jos, bârfe si grãdinãrit. Pe câtã vreme, Ludwig devenise
cititor pasionat din chiar momentul deprinderii cititului, regina recunostea cu un soi de
mândrie: „Nu citesc niciodatã vreo carte si nu pricep cum de poate cineva citi fãrã
încetare."6 în cele din urmã, relatiile lor s-au rãcit atât de mult în anii adolescentei lui
Ludwig, încât, dupã urcarea pe tron, el s-a referit o datã la pro-pria-i mamã, numind-o cu
ironie acidã „vãduva predecesorului meu"7.
Lipsit de cãldura pãrinteascã normalã si de afectiunea dupã care tânjea într-atât, Ludwig a
cãutat din ce în ce mai mult sprijin sufletesc la guvernanta lui, Frãulein Sibylle von
Meilhaus, pentru a gãsi râvnita mângâiere si tihnã. Femeie inimoasã si plinã de
îngãduintã, ea îl întelegea pe bãiatul sfios, rezervat si melancolic, iar el, la rândul lui, se
putea bizui întru totul pe sinceritatea si atasamentul ei. Una din primele poezii, scrise de
Ludwig la îndemnul preceptorului de religie, nu era dedicatã pãrintilor, ci, dimpotrivã,
guvernantei sale: „Scumpã Meilhaus, N-am a-ti dãrui mai mult Decât, nepretuitã
Meilhaus, Ca zilele sã-ti împletesti neîntinat în fericita si bogata sãrbãtoare-a vietii Deci
neavând acum altã urare mai de pret Primeste-n dar recunostinta mea adâncã De dragoste
mi-e plinã pentru tine inima Nãdãjduind fierbinte în a ta iubire."8 Dar în afarã de faptul
cã i-a oferit copilului dat în grijã afectiunea doritã de el cu atâta ardoare, Frãulein von
44
nebun'
]vleilhaus a mai contribuit din nesãbuintã la hotãrâtoarea lui mostenire spiritualã prin
inculcarea inoportunã a douã dintre motourile care aveau sã fie întâlnite cu regularitate în
scrisorile si-n însemnãrile sale de mai târziu: L'etat c'est moi!*, celebra laudã de sine a
regelui Ludovic al XlV-lea al Frantei care rezumã principiul monarhiei absolute si „Car
tel est Notre bon plaisir!"**. Frãulein von Meilhaus evoca spectrul lui Ludovic al XlV-lea
drept exemplu de regalitate, responsabilitate si putere supremã. Totusi, amintita alegere s-
a dovedit a fi nefericitã; curând, lui Ludwig i s-au întipãrit în inimã aceste cuvinte
profetice, gãsind în ele o modalitate de a-si exprima conceptia despre înalta sa pozitie
viitoare.
în 1845, Frãulein von Meilhaus s-a logodit cu baronul M. Leonrod si si-a pãrãsit slujba de
la curtea Wittelsba-chilor; plecarea ei a lãsat un gol imens în viata bãiatului de nouã ani.
Ea fusese singura fãpturã care-1 întelesese si-i dãruise lui Ludwig dragostea si
compasiunea jinduite cu înflãcãrare. Dupã plecarea ei, el a devenit si mai introvertit,
gãsindu-si consolarea doar în propria-i mostenire viitoare si-n visurile sale tainice. Pânã
la moartea lui Meilhaus, survenitã în 1881, Ludwig avea sã corespondeze în mod frecvent
cu „mult iubita" lui fostã guvernantã, destãinuindu-i nãdejdile si temerile într-un mod
refuzat membrilor familiei sale.
Ludwig era un copil singuratic. Chemarea si aspiratia cãtre solitudine se armonizau cu
firea sa. Desi numai trei ani îl despãrteau de Otto, prãpastia dintre cei doi
//Statul sunt eu!"
//Cãci aceasta este vointa Noastrã!" (Ib. Fr.)
45

frati era imensã, încã din copilãrie, n-au fost prea apropiati si între ei aceastã distantã s-a
tot mãrit: regina Mãrie îl învesmânta de obicei pe Ludwig în albastru închis, pe când Otto
era sortit sã poarte culoarea rosie, mai egalitarã, neîngãduindu-se decât arareori exceptii
de la aceastã strictã regulã a etichetei.9 Cei doi bãieti se deosebeau întru totul din punct
de vedere al temperamentului: datoritã firii lui contemplative si melancolice, Ludwig
contrasta puternic cu simplul si afectuosul Otto. în calitate de print mostenitor, Ludwig
era crescut dupã principii severe, în vreme ce Otto, rãsfãtat de pãrintii care-i satisfãceau
toate toanele, nu îndura niciodatã mustruluielile si presiunile suportate cu resemnare de
fratele mai mare. Chiar de mic copil, Ludwig si-a dat dureros de limpede seama cã
pãrintii îl favorizau pe Otto: „Otto este un bãiat cuminte si eu voi fi la fel", i-a scris el
odatã, plin de mâhnire, mamei lui.10 Dar indiferent cât se strãduia, oricât de frumos se
purta, indiferent cât de emotionante erau scrisorile lui imploratoare, Ludwig nu reusea sã
câstige bunãvointa si afectiunea pãrinteascã dupã care tânjea cu disperare.
Diferentele fortate în ce priveste situatia lor au tensionat relatiile dintre cei doi frati. Pe
Otto, Ludwig nu-1 lãsa niciodatã sã uite cã el avea sã fie rege într-o bunã zi si profita la
maximum de orice prilej pentru a-si revendica ascendentul moral asupra mezinului.
Odatã, Ludwig 1-a legat fedeles pe Otto si 1-a amenintat cu decapitarea înainte ca vreun
slujitor sã-i sarã în ajutor, în altã împrejurare, Otto i-a arãtat lui Ludwig un bulgãre de
zãpadã fãcut de el, iar fratele lui mai mare i 1-a luat iute din mânã. Cu ochii scãldati în
lacrimi, Otto a apelat la un îngrijitor care i-a cerut lui Ludwig sã-i înapoieze
46
nebun
fratelui bulgãrele de zãpadã. Dar Ludwig a refuzat cu încãpãtânare: „Poftim? De ce nu-i
pot lua bulgãrele de zãpadã? Pentru ce sunt print mostenitor?"11 Pe când familia regalã
îsi stabilise resedinta pe durata sezonului estival la palatul de varã din Berchtesgarten,
unul dintre servitorii casei a apãrut tocmai la timp ca sã-1 vadã pe Ludwig stând aplecat
peste fratele sãu, dupã ce-1 legase strâns de mâini si de picioare si-i astupase gura cu un
cãlus. Atunci când slujitorul a intervenit, Ludwig a protestat cu tãrie, cuprins de
indignare: „Nu e treaba ta! Ãsta-i vasalul meu si a cutezat sã se împotriveascã vointei
mele! Trebuie executat!" Servitorul 1-a salvat în timp util pe Otto, iar Ludwig a primit o
bãtaie zdravãnã de la tatãl sãu. Aceastã pedeapsã corporalã a întunecat pentru totdeauna
amintirile lui Ludwig legate de Berchtesgarten: orãselul alpin avea sã-i aminteascã vesnic
de aceastã experientã umilitoare.12
în pofida unor astfel de exteriorizãri arogante, Ludwig era un copil timid, impresionabil si
emotiv. Prefera sã se joace singur, iar jucãriile lui favorite erau piesele de lemn, în forme
geometrice, pentru simulat constructii. Arhitectura îl fascina. De Crãciun, în 1852, când
avea sapte ani, fostul rege Ludwig I i-a dãruit tizului sãu o machetã a celebrului
Siegestor, Arcul de Triumf munchenez. «Ii place nespus sã construiascã", relata cu
mândrie bunicul lui. „Am rãmas destul de surprins sã vãd constructii splendide, de bun
gust, dovedind simt al frumosului, fãcute de mâna lui."13
In afarã de arhitecturã, regina Mãrie a remarcat fascinatia fiului ei mai mare pentru
ceremonialul solemn si riturile grandioase ale Bisericii Catolice. Ludwig astepta Cu
înflãcãrare vremea carnavalului, cu pantomime, cor-
47

tegii alegorice si jocuri distractive, sãrbãtoare traditionalã care preceda postul Pastilor,
când întreaga familie regalã asista la magnifica missa solemnis cântatã în timpul
liturghiilor oficiate la Frauenkirche si Theatinerkirche din Mxinchen. învesmântat în
haine cãlugãresti, Ludwig obisnuia sã se furiseze în capelele private ale palatelor,
zgâindu-se cu orele la altarele în stil rococo, cu volute placate în foite de aur, cu cartuse
ornamentale aurii si heruvimi dedesubtul plafoanelor pictate în fresce.14 Iubea la nebunie
tocmai ambianta teatralã, fastuoasã si solemnã a bisericii, solitudinea ce-1 învãluia în
mijlocul podoabelor si odoarelor sfinte, splendoarea fãrã seamãn a spectacolului
anterielor împodobite ale preotilor, corurile ascunse vederii si vraja lumânãrilor votive,
pâlpâitoare, ca si a mirosului puternic si aromat de tãmâie.
Din ce în ce mai des, Ludwig se refugia în aceastã lume a himerelor si a plãsmuirii,
cufundându-se ore întregi în lectura cãrtilor din care descoperea strãlucirea curtii de la
Versailles a lui Ludovic al XlV-lea, mãretia vechilor legende si epopei teutonice si a
vremurilor de mult uitate ale cavalerismului si ale onoarei cavaleresti. Cu cât citea mai
mult, cu atât mai intens îl încercau dezgustul si nemultumirea fatã de mediul care-1
înconjura: detesta secolul al XlX-lea, cu stilul prozaic de viatã, platitudini si distractii
burgheze. Pentru a evada din realitatea ce-i insufla repulsie, rãtãcea de colo pânã colo
prin palatele tatãlui sãu, dând frâu slobod imaginatiei, sã se inspire din ambianta acelor
încãperi si afundându-se în lumea de odinioarã a puterii absolute. Decoratiunile interioare
extrem de încãrcate, executate de Cuvillies si Zimmermann la Residenz îl captivau cu
motivele ornamentale poleite în aur, mãtãsurile, brocarturile, pardoselile cu mozaic si
48
nebun
andelabrele de cristal; putea retrãi aici epoca de glorie lui Ludovic al XTV-lea si a
dispãrutei curti de la Versailles. Totusi/ mai mult decât orice, Ludwig era înrâurit de o
anfiladã de încãperi, cunoscute sub numele de „Nibe-lungen Appartements*. însirate de-a
lungul primului etaj al asa-numitei aripi Konigsbau a palatului regal, aceste camere cu
pereti stucati, imitând marmura, erau împodobite cu imense picturi murale, inspirate din
saga zeilor teutoni si executate de Julius Schnorr von Carolsfeld. Astfel a luat Ludwig
cunostintã de personajele din vechile legende si poeme epice germane, ca de pildã Wotan
si Siegfried, Briinnhilda si Sieglinda, de lumea miticã a Nibelungilor, pe care Richard
Wagner avea s-o reînvie în dramele sale muzicale.
Mai presus de orice alt loc, Ludwig îndrãgea castelul Hohenschwangau, situat la poalele
Alpilor bavarezi, cãtre nord, doar la câteva mile depãrtare de granita austriacã, lângã
orasul Fiissen. Castelul avusese o semnificatie specialã în cultura vechilor teutoni,
întemeietori i-au fost aprigii si semetii cavaleri de la Schwangau, care i-au înãltat zidurile
crenelate în veacul al Xl-lea; cetatea medievalã a cucerit-o mai târziu Hiltebold, cruciat si
membru al legendarului grup de minnesingeri, iar împãratul Friedrich I Barbarossa avea
sã poposeascã acolo împreunã cu suita în timpul primei sale cãlãtorii spre Roma. Dar cea
mai strâns legatã de castelul Hohenschwangau era figura miticã a lui Lohengrin,
Cavalerul Lebedei. Potrivit legendei, de pe aceste creneluri pornise tânãrul cavaler,
coborând pe Rin, cu luntrea trasã de o lebãdã, în
Apartamentele Nibelungilor
49

cãutarea „Sfântului Graal"* si pentru a o salva pe Elsa de Brabant. însãsi denumirea

castelului, Hohenschwangau, grãieste despre acest mit, însemnând în traducere liberã
„tinutul de Sus al Lebedei".
Ordinul cavalerilor de Schwangau s-a stins în secolul al XVI-lea, iar castelul lor, rãmas
apoi de izbeliste, a cãzut în ruinã, în timpul rãzboaielor napoleoniene, fortãreata a suferit
noi si multe stricãciuni: în 1800 si 1809, Napoleon însusi a asediat castelul în cursul
campaniei fulgerãtoare împotriva Austriei. Pânã când printul mostenitor Maximilian a
descoperit castelul medieval în 1832, acesta nu mai era decât o ruinã romanticã, nãpãditã
de iederã si trandafiri sãlbatici. Impresionat de starea jalnicã a constructiei, Maximilian a
început imediat restaurarea zidurilor si a crenelurilor nãruite. Rezultatul a fost o bijuterie
a artei gotice retrezite la viatã, cuprinse între douã ambrazuri si foisoare sustinute de
coloane.
Castelul Hohenschwangau încununa un colt de stâncã ce domina câmpia Fiissen, zidurile
de culoare ocru si acoperisul de tigle rosii scânteind pe fundalul povârnisurilor
învesmântate în brazi si pini întunecati ale piscurilor învecinate. Terase largi, desãvârsite
cu fântâni tâsnitoare si straturi de trandafiri, rânduite în trepte, înconjurau zidurile
castelului; sub crestele crenelurilor se întindeau lacurile gemene Alpsee si Schwansee,
apele
* Graal (în legendele mistice ale Evului Mediu) - vas pretios, înzestrat cu virtuti
supranaturale, în care losif din Arimateea ar fi strâns sângele divin din rãnile lui lisus,
dupã coborârea acestuia de pe cruce. Motivul Graalului a fost reluat de Wagner în
„Lohengrin" si „Parsifal"
nebun
lor limpezi ca semnul cerului reflectând curbura des-hisã de Alpi pe linia orizontului. De
la malurile lacului Alpsee, unde luase nastere un mic sat pentru gãzduirea celor legati de
curtea bavarezã, un drum abrupt de acces gerpuia urcând panta muntelui si cotind pe sub
o poartã masivã, în formã de arc, împodobitã cu semnele heraldice ale familiei
Wittelsbach, pentru a da apoi pe culme într-un scuar pietruit, chiar în fata castelului.
Cetãtuia Hohenschwangau nu era nici mare, nici luxoasã. Apartamentele principale,
grupate la caturile al doilea si al treilea, erau încãperi relativ modeste, constructia
nereprezentând nici pe departe o resedintã regalã, ci mai degrabã o casã boiereascã de
tarã. Efectul sumbru al camerelor cu tavane joase era atenuat de ferestrele înalte si de
usile cu nenumãrate ochiuri de geam prin care lumina se revãrsa înãuntru. Scãri se
rãsuceau în spiralã pânã-n turnuri, iar razele soarelui se filtrau prin mozaicurile de sticlã
coloratã a vitraliilor, aruncând mãnunchiuri de curcubee pe palierele de piatrã.
Maximilian le comandase artistilor Dominick Quaglio si Moritz von Schwind sã-i
decoreze interioarele castelului de curând restaurat cu picturi murale evocând trecutul
legendar al cetãtuii si figurile eroice ale lui Parsifal si Lohengrin. Peretii asa-numitei
Schwanrittersaal, Sala Cavalerilor Lebedei, care slujea drept sufragerie, erau acoperiti cu
picturi murale înfãtisând povestea lui Lohengrin. Dar rnai existau si alte aluzii mitice la
Hohenschwangau. Ludwig se arãta fascinat de dormitorul tatãlui sãu, o încãpere deosebit
de romanticã, predispunând la visare si care i-a influentat foarte mult dispozitia
sufleteascã pen-tru exotism. Camera era împodobitã cu picturi murale reprezentând
grãdina fermecatã a imaginarei Armida si
51

seducerea acesteia de cãtre Rinaldo, deveniti eroi ai epo-peei romantice „Rinaldo" a

marelui poet italian din secolul al XVI-lea Torquato Tasso.15
Ludwig adora sã iasã la aer curat, pentru a explora si cutreiera muntii si pãdurile, si
profita la maximum de vacantele petrecute în timpul verii la Hohenschwangau. El si Otto
înotau deseori în Alpsee, chiar sub meterezele castelului, si cãlãreau pe câmpurile
asternute pânã la Forggensee ori urcau pe cãrãrile alpine, fãcând picnicuri în dumbrãvi
împreunã cu guvernanta si instructorul lor militar. De fapt, întregii familii regale îi plãcea
nespus sã colinde prin împrejurimi. Regina Mãrie arãta un interes viu pentru aceste
ascensiuni pe coastele pieptise si contribuia personal la întocmirea traseului pe potecile si
cãrãruile care serpuiau pânã în vârful muntilor din preajma castelului. Suverana purta
totdeauna un costum bizar, confectionat dupã un model creat de ea însãsi: o crinolinã
largã, lungã pânã la genunchi, îmbrãcatã peste o pereche de pantaloni bãrbãtesti, meniti a-
i înlesni mersul la urcus, si o pãlãrie asortatã. Maximilian însusi avea o înfãtisare plãcutã
vederii, învesmântat în straie verzui tiroleze, cu ciorapi lungi, neapãrat de aceeasi culoare
cu a beretei, pe când cei doi fii erau îmbrãcati dupã portul tãranilor bavarezi.16 Desi
însotitã de o doamnã de onoare si de câtiva servitori, regina Mãrie se îngrijea personal de
cele mai neînsemnate amãnunte, despachetând cosurile cu merinde pentru picnic,
perpelind carnea pe jar, ducând tipsiile cu ciozvârte fripte de cãprioarã, cu cartofi copti în
spuzã si cu pâine, dupã aceea stând aplecatã peste un pârâias de munte si spãlând vasele
murdare.
Erau totusi si experiente mai putin plãcute. Instructorul militar al lui Ludwig, maiorul
Emil von Wulffen,
Degete nebun
iii«." î11 peregrinãri pupilul dat în supraveghere pe 1 "rãrile întortocheate de deasupra
lacului Alpsee, pânã i pasul Pollat, o vale îngustã si adâncã, mai jos de Muntele Sauling,
unde apele unei cascade se prãvãleau în râpe, cu putere si vuiet, de la o sutã cincizeci de
picioare înãltime. Din acest loc, se desfãsura sub cerul liber magnifica panoramã a
Alpilor si a câmpiei Fiissen, asternutã cãtre nord, pânã la coamele dealurilor rotunde.
Ludwig tinea în mod sincer la von Wulffen, un om cumsecade, modest si fãrã pretentii,
care se detasa de curtenii înfumurati ai casei regale. Von Wulffen, din nefericire, suferea
de epilepsie. Intr-o zi, în timpul unei excursii alpine, pe când culegea flori, maiorul fu
cuprins de convulsii si se prãbusi pe un colt de stâncã, frângându-si gâtul sub privirile
îngrozite ale bãiatului.17 Amintirea acestei tragedii 1-a obsedat multi ani pe Ludwig.
Allgau (regiunea hotãrnicind Alpii bavarezi), unde se înãlta castelul Hohenschwangau, a
devenit refugiul favorit al lui Ludwig. Adora viata câmpeneascã, lungile peregrinãri,
mireasma înviorãtoare rãspânditã de cununile de caprifoi ce cãdeau peste crenelurile
cetãtuii, precum si firea deschisã, generoasã, a oamenilor de la tarã. Mai mult decât orice,
îndrãgea linistea sufleteascã prilejuitã de pribegiile prin munti. Hoinãrind singur de-a
lungul lacurilor limpezi sau stând pe prichiciul ferestrei boltite si contemplând, peste
piscurile alpine, privelistea deschisã spre Austria, Ludwig îsi lãsa imaginatia sã brodeze
în voie. La Residenz, luase deja cunostintã de lumea Nibelungilor, din saga zeilor
germanici, care avea sa capete mai târziu viatã si strãlucire în muzica wagnerianã; la
Hohenschwangau se întâlnise cu eroii legendelor teutonice, pe care Wagner avea de
asemenea sã-i

aducã în carne si oase pe scenã: Parsifal si Lohengrin si cãutarea „Sfântului Graal", totul
fiind dominat de imaginea omniprezentã a lebedei, începând de la armoariile Cavalerilor
de Schwangau, cioplite în piatrã deasupra marii porti în formã de arc, cu douã canaturi, a
castelului, pânã la apele de sub metereze ale lacurilor Alpsee si Schwansee, pe care
pluteau lebedele, Ludwig era înconjurat de aceste pãsãri mândre, pline de gratie, cu care
avea sã se identifice. Scrisorile lui din copilãrie, exagerat încãrcate de înflorituri cu
majuscule L împletite cu flori de crin, se sfârseau deseori cu o lebãdã, desenatã de
Ludwig drept emblemã personalã.
Compania altor copii îi displãcea profund lui Ludwig. Pãrintii încercau sã statorniceascã
o oarecare normali-tate în viata sa, aducând fiii aristocratilor bavarezi la curtea regalã
pentru a se juca împreunã cu Ludwig, dar orice tentativã esua inevitabil. Acesta refuza sã
participe la jocurile lor si nu putea sã uite cã el este printul mostenitor, îi venea foarte
greu sã se comporte firesc în prezenta celor de vârsta lui, într-atât de constient era de
pozitia-i unicã în societate. Când un servitor bãgã de seamã cã bãiatul contelui Arco îl
plesnea pe Ludwig peste cap în timpul unui joc, vizitele contenirã brusc. Cel mai adesea,
Ludwig era gãsit stând singur în tãcere. Odatã, faimosul teolog bavarez Ignaz von
Dollinger 1-a surprins ghemuit într-un ungher al salonului, cufundat în întuneric.
„Altetei Voastre ar trebui sã i se facã lecturã, ceea ce ar ajuta la trecerea acestor ore
plictisitoare", i-a sugerat Dollinger.
„Dar nu sunt câtusi de putin plictisit!", a exclamat Ludwig cu privirea pierdutã în gol.
„îmi închipui felu-
54
nebun
.. geruri si asa îmi ocup timpul, amuzându-mã destul
de bine/'18'
Apucãturile ciudate ale ambilor frati n-au scãpat neobservate de anumiti curteni, printre
care s-a numãrat si Geheirnrat Gietl, medicul familiei regale. Potrivit unui raport întocmit
de Gietl7 chiar din fragedã copilãrie Otto manifestase semne clare de halucinatii, iar
doctorul a început sã-1 supravegheze cu atentie si pe Ludwig, pentru a constata eventual
aceleasi simptome. El a notat, de exemplu, cã odatã, pe când juca biliard, Ludwig îsi
imaginase cã aude voci batjocoritoare. Din acel moment a început sã se zvoneascã încet-
încet la curtea regalã cã viitorul suveran ar fi putut mosteni proverbiala extravagantã a
Wittelsbachilor.
Lducatia printului mos tenitor
la împlinirea vârstei de 8 ani, Ludwig a rãmas izolat în camera regalã a copiilor, sub
oblãduirea guvernantei sale, Frãulein von Meilhaus. Femeia, plinã de întelegere, i-a arãtat
bãiatului sensibil singura si unica bunãvointã si afectiune într-o lume altminteri
impasibilã si stearpã din punct de vedere sentimental, stând cu el, citindu-i, învãtându-1
sã scrie si povestindu-i mituri biblice. în 1853, ei i s-a alãturat vicarul Reindl, chemat la
curtea regalã de cãtre regele Maximilian, pentru a-i împãrtãsi fiului sãu mai mare
învãtãturile religioase. Un an mai târziu, când Frãulein von Meilhaus si-a pãrãsit postul,
monarhul a prins iute aceastã ocazie favorabilã sã desemneze un personal în întregime
nou pentru supravegherea educatiei mostenitorului sãu. Pe neasteptate, bãietasul
romantic, care visa cu ochii deschisi la cavaleri si eroi nemuriti în legendele germanice si
care cãuta dragoste în bratele guvernantei întelegãtoare, s-a vãzut lipsit cu de-a sila de
prezenta ei alinãtoare si aruncat brusc pe mâinile unui grup de oameni ce-i insuflau
56
nebun
, numiti de tatãl sãu pentru a-1 modela astfel ca T udwig sã devinã un print si-un rege
bun.
Educatia i-a fost dirijatã dupã principiile si intentiile regelui Maximllian. Ca si alti printi
mostenitori euro-neni, Ludwig a luat lectii de echitatie, de mânuirea spadei, de desen,
înot si dans, dar cea mai mare parte a pregãtirii sale era canalizatã spre însusirea limbilor
strãine, istoriei si stiintelor, iar ulterior suplimentatã cu cunostinte politice si militare.
Maximilian a abordat acest plan de studii cu oarecare usurare în suflet, întrucât Ludwig
era astfel lãsat în grija si sub supravegherea preceptorilor si instructorilor militari; aceastã
izolare impusã, pur scolasticã, îl scutea pe rege de ceea ce însemna deseori o relatie
fortatã si dezagreabilã cu fiul lui. Codul sever de comportament al pãrintelui, aspiratiile
didacticiste excesiv de mari si disciplina drasticã si perimatã pretindeau din partea lui
Ludwig supunere pe toatã linia si atentie deplinã. Dezgustat de slãbiciunea pentru reverie
a melancolicului sãu fiu, Maximilian era ferm hotãrât sã-i umple orele cu lectii si
activitãti strict supravegheate în efortul de a-1 transforma pe Ludwig într-o pildã de
integritate moralã si de inteligentã superioarã.
Maximilian vroia deci sã plãmãdeascã din fiul sãu mai vârstnic un monarh model. Plan
care nu îngãduia nici urmã de individualitate. Pentru a face din Ludwig un rege perfect,
tatãl lui credea cã e necesar nu numai sa-i înãbuse personalitatea, ci chiar sã i-o
zdrobeascã. si ar fi putut ca un asemenea scop sã fie atins dacã Ludwig s~ar fi arãtat
cooperant, numai cã Maximilian nu tinuse pârtia de temperamentul fiului sãu. Ludwig era
prea în-Capãtânat si arogant ca sã cedeze; manifesta, de asemenea, ingeniozitate când
venea vorba despre moda-
57

litãtile de rãzvrãtire si nu-si îndrepta nicicum comportamentul, socotit inacceptabil, ceea

ce, desigur, stârnea supãrarea tatãlui sãu. Satisfãcea înselãtor orice dorintã exprimatã de
regele lui pãrinte: nici una dintre vrerile suveranului nu era întâmpinatã cu rezistentã.
Ludwig îndeplinea tot ceea ce i se cerea, dar atât si nimic mai mult. N-a arãtat niciodatã
entuziasm sau interes pentru vreuna dintre materiile de studiu, cu exceptia istoriei si a
literaturii, si învãta doar atât cât era necesar ca sã treacã probele scrise si orale de
verificare a cunostintelor dobândite. Stãtea smirnã în timpul prelegerilor, fãrã sã facã
vreun comentariu, afisând o atitudine aparent docilã, dar fiind în realitate adâncit într-o
lume de vise. îsi cultivase de la o vârstã fragedã abilitatea de a reprima în sine realitãtile
mai neplãcute ale existentei de zi cu zi; obisnuia sã zâmbeascã, sã dea din cap a
încuviintare, sã poarte o conversatie politicoasã si sã-si facã lectiile, însã, cu adevãrat,
Ludwig îsi gãsea alinare doar în micul sãu univers al imaginatiei. Cu cât regele pretindea
mai mult de la fiul sãu, cu atât mai putin dispus era Ludwig sã se conformeze.
Pentru a supraveghea educatia printului mostenitor, Maximilian 1-a învestit cu autoritatea
necesarã pe contele Theodor Basselet de la Rosee, fost ofiter de cavalerie, în vârstã de
cincizeci si trei de ani, cu un simt infailibil al loialitãtii fatã de coroanã si cu atasament
pentru disciplina militarã. Desi regele era foarte multumit de alegerea fãcutã, tinuta
impunãtoare si gravã a contelui, precum si glasul lui poruncitor îl intimidau pe Ludwig,
cãruia i-a inspirat pe loc o aversiune instinctivã. Nici impresiile lui Basselet de la Rosee
despre Ludwig nu erau mai favorabile: se confrunta cu un pupil care pãrea cã
nebun
nu se
sinchiseste de nimeni în afarã de sine însusi, un ro-
antic egocentric, gata sã se revolte chiar si la simpla •dee cã printr-o mustrare i s-ar
încãlca demnitatea regalã.
Contele a descoperit curând cã Ludwig se poate com-
rta într-un mod arogant si tiranic. Chiar înaintea plecãrii ei de la curtea regalã, Frãulein
von Meilhaus, înso-tindu-1 pe copilul avut în îngrijire la o raitã de târguieli prin Fiissen,
1-a vãzut cum fura un mic portmoneu dintr-o prãvãlie. Odatã iesiti în stradã, 1-a dojenit
cu asprime pe Ludwig, insistând sã înapoieze portmoneul si sã-i cearã imediat scuze
proprietarului prãvãliei. Dar, în loc sã fie rusinat sau spãsit, Ludwig se arãtã sceptic: „Cu
ce am gresit?" întrebã el cu nedisimulatã sinceritate. „De ce ar fi un pãcat? într-o bunã zi
voi fi regele acestei tãri si tot ce apartine supusilor mei îmi apartine deopotrivã."1
Contele de la Rosee a încurajat convingerea lui Ludwig în propria-i superioritate si i-a
tolerat trufia. El stãruia ca atât Ludwig, cât si Otto, sã cultive relatii doar cu verii lor
Wittelsbach si cu descendentii familiilor aristocratice bavareze. Potrivit unei traditii
statornicite din vechime la curtea miinchenezã, nimeni nu trebuia sã se adreseze vreunui
membru al casei domnitoare bavareze cu titlul de Altetã Regalã pânã la împlinirea vârstei
de optsprezece ani; chiar si dupã cea de-a optsprezecea aniversare a nasterii, se prefera
apelativul mai simplu de Altetã. Dar contele de la Rosee nici nu vroia sã audã de una ca
asta: era neînduplecat, insistând ca lui Ludwig, în calitate de print mostenitor, sã i se
recunoascã titlul de Altetã Regalã si sã fie onorat ca atare de toti servitorii si de suita
casei regale. Maximilian îsi dãdu consimtãmântul s1 astfel Ludwig se vãzu curând
înconjurat de curteni care i se ploconeau adânc si-i fãceau reverente.2
59

De la Rosee dirija un corp profesoral selectat de la Universitatea din Miinchen, de la

Universitatea din Goettingen si de la Institutul Militar al Bavariei. Era vorba de somitãti
în domeniile respective, precum pãrintele Ignaz von Dollinger, celebru teolog catolic,
care-1 initia pe Ludwig într-ale religiei, profesorul Julius von Liebig, renumit chimist
care preda la Universitatea din Miinchen, colegul lui, profesorul Philipp von Jolly, care-1
pregãtea pe Ludwig în domeniul fizicii, Johannes Huber, care-i tinea prelegeri despre
filosofic si problemele contemporane, în fine, Franz Trautmann, care verifica însusirea
limbilor strãine si Michael Klass, pedagog si reformator bavarez de renume.
în fiecare dimineatã, Ludwig era trezit din somn de un servitor la ora cinci si jumãtate;
dupã ce se spãla si se îmbrãca, i se cerea sã se aseze de îndatã la birou si sã-si termine
temele într-un ceas, înainte de micul dejun. Urmãtoarele douãsprezece ore erau rezervate
repetãrii si fixãrii în memorie a cunostintelor din disciplinele obisnuite de studiu, lectiilor
noi, lecturii si exercitiilor. Ziua de lucru a micului print se derula dupã un plan întocmit
cu strictete si nu existau decât putine abateri de la acest program intensiv: activitãtile din
timpul liber trebuiau sã fie neapãrat constructive, indolenta nefiind toleratã. Acest
program esalonat riguros, care se desfãsura de fapt sase zile pe sãptãmânã, se întrerupea
pentru servirea ceaiului de dimineatã, la ora zece, pentru luarea prânzului, la ora unu, si
pentru ceaiul de dupã-amiazã, la ora patru, bãut împreunã cu pãrintii; pe timp de varã, se
arãta o îngãduintã specialã pentru cea de a doua parte a zilei si pentru obisnuitele vacante
ale familiei regale petrecute la Hohenschwangau si Berchtesgarten.3 Chiar si
60
îfegefe nebun
lectiile nu erau niciodatã suspendate mai mult de âteva zile la rând, iar Ludwig era obligat
sã trudeascã din greu timP ma* îndelungat decât orice alt învãtãcel din regatul tatãlui sãu.
Pregãtirea preliminarã urmatã de Ludwig cuprinsese lectii de matematicã, de limba si
gramatica germanã, de istoria popoarelor germanice. Acel program de studiu, esalonat pe
trei ani, respecta manualele scolii secundare pe care trebuia s-o frecventeze orice copil
bavarez, în plus, Ludwig cãpãta cunostinte religioase, de câteva ori pe sãptãmânã, de la
pãrintele Ignaz von Dollinger, care-i succedase lui Reindl. Când Ludwig împlini
unsprezece ani, tatãl sãu porunci ca educatia fiului sã se intensifice. Lucrând cu un grup
de curteni si de militari, Maxi-milian a întocmit pentru Ludwig un nou program, cu mult
mai încãrcat si solicitant, bazat în parte pe sistemul de învãtãturã desãvârsit de împãratul
Franz Joseph al Austriei. La început, s-a sugerat ca Ludwig sã termine cursurile scolii
medii, care durau îndeobste opt ani, într-o perioadã de numai cinci ani; în cele din urmã,
s-a considerat cã pretentiile erau prea exagerate si i s-a îngãduit printului mostenitor sã-si
ducã la bun sfârsit programul de instructie în sapte ani. Faza secundarã a educatiei lui
Ludwig s-a extins pentru a cuprinde subiecte de studiu mai dificile, care includeau si
greaca. Aceste lectii erau completate cu lecturi impuse: clasicii greci, „Romeo si Julieta"
de William Shakespeare si piesele cu continut satiric ale lui Jean-Baptiste Poquelin
(Moliere), si toate în limbile respective. Ludwig a învãtat repede limba francezã, dar,
când conversa în englezã nu putea decât sã se lrnpleticeascã la vorbã. Marea dragoste
nutritã de Ludwig Pentru lecturã i-a slujit la lectii tot atât de bine ca memoria
61

sa cu totul exceptionalã: putea sã recite, fãrã sã i se sufle, pasaje întregi si scene din
operele autorilor sãi preferati, incluzându-i pe Friedrich von Schiller si lordul Byron.
Avea de asemenea cursuri de istorie universalã si a Europei, care îl detectau cât se poate
de mult. Pentru el, istoria reprezenta povestea vietii strãmosilor sãi si a realizãrilor
acestora. Gratie studierii vietilor si faptelor lui Carol cel Mare, Ludwig Bavarezul si
Friedrich cel Mare, printul mostenitor a descoperit figuri eroice dupã pilda cãrora îsi
putea modela viitoarea domnie. Lectiile de aritmeticã, geografie, stiinte naturale,
astronomie, chimie si fizicã nu-1 captivau la fel; Ludwig manifesta un interes scãzut fatã
de lucrurile stiintifice si practice, întrucât lumea lui era una a imaginatiei si a istoriei.
Adus la palat ca sã-1 învete pe printul de coroanã germana si gramatica, Michael Klass a
fost caracterizat de cãtre unul dintre biografii lui Ludwig drept o „mediocritate blajinã din
fire"4. Klass ajunsese la rangul înalt de preceptor al mostenitorului la tron cu o excelentã
reputatie de educator, respectat fiind de colegii sãi universitari; înainte de numirea în
functie, redactase o carte în care propunea o serie de reforme în sistemul educational
bavarez si prin urmare era considerat drept un dascãl luminat, cu conceptii înaintate.
Dintre toti institutorii, asupra lui Ludwig Klass avea sã exercite cea mai mare înrâurire.
Din nefericire, aceastã influentã a fost nefastã, în ciuda întregii sale gândiri luminate,
egalitare, si a propunerilor cu privire la îmbunãtãtirea stãrii de educatie în Bavaria, Klass
recomanda un sir de principii întru totul diferite când erau vizati membrii familiei regale.
Preceptorul era cuprins de veneratie fatã de rege si familia acestuia si se conforma
întocmai unei credinte
nebun
proape medievale în sanctitatea suveranitãtii. Dupã grerea lui Klass, monarhul era sorocit
de Dumnezeu sã domneascã peste poporul sãu, inspirat de autoritatea jivinã/ ridicându-se
astfel mai presus de judecata pã-jTiânteascã si de învinuiri. Suveranul, dupã cum îl învãta
tClass pe Ludwig, era liantul între Dumnezeu si popor, între bisericã si stat.
Ludwig fusese expus vreme îndelungatã influentei unor astfel de idei. Frãulein von
Meilhaus îl familiarizase pe bãiat cu maximele si conceptiile filosofice ale lui Ludovic al
XlV-lea, în timp ce de la Rosee amplificase atitudinile de sicofant ce-1 caracterizau prin
ordinele lui date curtii, referitoare la regulile etichetei regale, începând din momentul
când a devenit print de coroanã, Ludwig a fost supus în permanentã unui torent de predici
despre suprematia lui asupra viitorilor supusi; comportamentul autocratic observat de
multi era si o consecintã fireascã a unei tolerante din perioada copilãriei. Prelegerile
tinute de Klass n-au fãcut altceva decât sã confirme ceea ce Ludwig însusi socotea a fi
adevãrul adevãrat. De bunã seamã, îndrãgea acele lectii si le prindea la inimã; multi ani
mai târziu, Ludwig i-a adus la cunostintã vãrului sãu Rudolf, printul mostenitor al
Austriei, unul dintre sfaturile lui Klass: „Monarhul este unsul Domnului pe pãmânt, dar,
în acelasi timp, si pãrintele supusilor sãi. Religia este cea care mentine ordinea în rândul
maselor de oameni si care exprimã întreaga dragoste si tot atasamentul poporului fatã de
suveranul lor, lntocmai cum aceeasi religie insuflã iubirea nutritã de supusi pentru
monarhul lor; religia reprezintã deci legãtura eternã între ei."5
Ludwig se simtea coplesit de strictetea educatiei sale.
63

La fel ca orice alt copil, tânjea din tot sufletul sã evadeze din temnita sãlii de studiu si sã
scape de privirile vigilente ale preceptorilor sãi, ca sã se joace sau sã citeascã. Dar
Maximilian insista ca fiul sãu sã nu fie rãsfãtat, iar lectiile neîntrerupte, îndatoririle din ce
în ce mai dificile si supravegherea permanentã 1-au supus curând pe tânãr la un greu
tribut. Profesorii sãi particulari au observat nervozitatea continuã manifestatã de Ludwig
si oboseala lui crescândã; stãtea deseori prãbusit pe masa de scris, incapabil sã se mai
concentreze. Nici Maximilian, nici contele de la Rosee nu si-au dat seama cã Ludwig
suferea de extenuare nervoasã; temându-se cã avea pur si simplu prea mult timp liber, ei
au reactionat prin sporirea orelor si temelor de studiu, agravând neîncetat starea
emotionalã a bãiatului, altminteri atât de fragilã.
Reticenta sa pãstratã cu grijã îl tinea chiar si pe contele de la Rosee la distantã si au trecut
multe luni înainte ca acesta sã poatã prezenta reginei un raport convingãtor despre vreun
progres fãcut de tânãrul învãtãcel. In 1857, de la Rosee îi scria mamei lui Ludwig: „L-am
supus pe printul de coroanã unei succinte examinãri si sunt multumit de rezultat. Acest
fapt mi-a dat noi sperante cã foarte multe lucruri pot fi încã fãcute - situatie de care
începusem sã mã îndoiesc. Numai cei ce-1 cunosc bine pe printul mostenitor sunt în
postura sã sesizeze schimbãrile vizibile în firea lui. Ultima confesiune a avut un efect
extraordinar de bun; niciodatã înainte nu 1-am mai vãzut pe printul de coroanã într-o
asemenea stare sufleteascã fericitã si deschisã ca în momentul acela."6
De la Rosee credea cã avea datoria clarã sã-i insufle copilului încredintat sub oblãduire
simtul moral al binelui si al rãului si cã influenta sa puritanã se revãrsa pe
64
nebun
aginile eseurilor compuse de scolarul Ludwig. La vârsta de treisprezece ani, printul scria:
„Vanitatea poate fi de asemenea consecinta lingusirii. Dacã esti înconjurat din
adolescentã de oameni care nu fac nimic altceva decât sã te flateze, atunci devii cu foarte
multã usurintã vanitos si/ când înaintezi în vârstã, e extrem de greu sã te dezbari de acest
nãrav. Adeseori, trufia e cauza egotismului care dãuneazã oamenilor fiindcã se gândesc
numai la ei si uitã de aproapele lor. S-ar putea spune cã o-mul înfumurat e muscat de
inimã de un sarpe veninos."7
S-ar pãrea cã nimeni nu a comentat ironia arogantului Ludwig când a compus un astfel de
fragment, dar multi au remarcat insolenta sa. într-o bunã zi, Franz von Kobell, profesor la
Universitatea din Miinchen, s-a întâmplat sã fie la castelul Hohenschwangau, asteptând
sã fie primit de regele Maximilian, când 1-a zãrit pe Ludwig jucându-se oarecum
primejdios pe balustrada unei scãri principale. Când i s-a pãrut cã bãiatul era cât pe-aci sã
cadã, profesorul s-a repezit într-acolo si 1-a tras usor în jos, aducân-du-1 viu si nevãtãmat
cu picioarele pe pãmânt, dar printul 1-a fulgerat cu o privire mânioasã si a plecat fãrã sã
scoatã vreo vorbã. Dupã multi ani, Kobell 1-a întâlnit pe cel ce devenise pe atunci regele
Ludwig al II-lea. Când profesorul 1-a salutat ceremonios, Ludwig i-a spus pe un ton
glacial: „Ai cutezat sã mã atingi!" si apoi i-a întors spatele bietului om încremenit de
uimire.8
De la Rosee a remarcat desele schimbãri în starea de spirit a bãiatului si melancolia lui
coplesitoare. Contele îi scria astfel reginei: „Trebuie îndeosebi sã încercãm a dezvolta
încrederea în sine a printului fãrã a îngãdui ca ea sã se transforme în trufie. Printul e dator
sã-si desã-vârseascã pe deplin curajul viguros de a trãi: urmeazã
65

sã-i înfrânãm stãrile de reverie; nu se cuvine sã zãboveascã asupra impresiilor

dezagreabile, ci sã încerce sã fie mai putin sensibil la acestea ... Trebuie sã acordãm o
atentie specialã formãrii vointei printului, deoarece puterea vointei poate fi educatã; este
cu atât mai necesar sa punem accentul pe aceastã laturã cu cât în epoca noastrã sunt
stimulate imaginatia si ratiunea, dar sunt neglijate vointa de a actiona si de a trãi."9
Existã de asemenea o notã de puritanism într-o scrisoare trimisã de contele de la Rosee
tânãrului sãu învãtãcel, avertizându-1 împotriva neajunsurilor pricinuite de cedarea în
fata tentatiilor: „Prin urmare, strãduieste-te sã-ti educi spiritul si trupul. Dacã pornirile
nefaste ies iarãsi la suprafatã, încearcã sã ti le reprimi, cãci poti înfãptui orice cu o vointã
puternicã. Slãbiciunea nu-i dã un aer de demnitate unui bãrbat - si asta e tocmai ceea ce-ti
doresti sã devii: un bãrbat care va servi drept pildã poporului sãu. Fii bun si astfel vei
câstiga toate inimile, dar fii si ascultãtor. Deoarece nesupunerea 1-a adus pe om la
nenorocire. Cinsteste-ti tatãl si mama, fiindcã, în afarã de Dumnezeu, trebuie sã le
multumesti pentru tot ce ai si pentru tot ce esti; si pe urmã, binecuvântarea Domnului te
va însoti totdeauna în calea vietii."10
Nimeni nu cunoaste natura „pornirilor nefaste" mentionate de contele de la Rosee, dar
astfel de avertismente exercitau o influentã teribilã asupra lui Ludwig. în aparentã, îl
tulburau si le punea la inimã; iar mai târziu, ele au contribuit la sentimentul covârsitor de
culpabilitate fatã de înclinatiile sale homosexuale.
Ludwig primea o alocatie bãneascã lunarã de doisprezece guldeni, cu conditia sã tinã cu
grijã socoteala cheltuielilor zilnice. Determinându-1 sã pãstreze o evi-
66
nebun
A ntã contabilã, de la Rosee chibzuise cã bãiatul avea sã Deprindã cu valoarea banilor.
Dar Ludwig, crescut fi-'nd într-o deplinã izolare, nu-si formase nici cea mai sã jjee despre
preturi sau valori, îsi risipea adeseori întreaga alocatie într-o singurã zi fãrã sã-si dea
seama ce fãcuse. Cam în preajma împlinirii vârstei de saisprezece ani, stipendiul primit
de Ludwig sporise deja la douãzeci si cinci de guldeni pe lunã, sumã aproximativ egalã
cu chenzina cuvenitã unui lucrãtor bavarez obisnuit. Bursa cãpãtatã îi permitea sã-si
cumpere ace de cravatã cu pietre pretioase, butoni de mansetã în formã de lebãdã si
cãrtile autorilor preferati: Schiller, Shakespeare si Byron. Chiar si asa, ducea adesea lipsã
de bani. Otto, fiind al doilea fiu, primea o alocatie bãneascã mai micã decât Ludwig.
Odatã, printul mai tânãr, auzind cã un sir de dinti sãnãtosi valorau bani buni, i-a propus
dentistului de la curtea regalã, în schimbul unei anumite sume, sã aleagã dintre proprii sãi
molari. Aceastã ofertã a fost adusã fãrã întârziere la cunostinta regelui si Otto a mâncat o
bãtaie strasnicã pentru indiscretia si imprudenta lui.11 Frecventa jenã financiarã a lui
Ludwig ca print de coroanã a contribuit aproape cu sigurantã la nepãsarea arãtatã de el
mai târziu, când a devenit rege, fatã de preocupãrile bãnesti.
Pe la vârsta de saptesprezece ani, Ludwig îsi încheiase studiile medii. Potrivit planului
general pentru educatia Sa/ urma sã înceapã cursurile la Universitatea din Goettingen, în
toamna anului 1864, dar urcarea prematurã pe tronul bavarez a pus capãt acestui proiect
initial. Unica lui experientã dobânditã în domeniul învãtãmântului superior a provenit, în
schimb, dintr-o serie de cursuri audiate la Universitatea din Miinchen. Rezultatele aces-
67

tei tentative erau amestecate: desi prelegerile în sine îi trezeau un interes foarte puternic,
era singurul student care pretindea un loc separat, departe de ceilalti colegi.12
Educatia primitã de Ludwig 1-a ajutat sã se transforme într-un tânãr inteligent, profund
contemplativ, predispus la reflectie. Vorbea germana, franceza si ceva mai putin fluent
engleza. Era un dansator gratios si avea maniere impecabile. Ludwig producea o impresie
strãlucitã când cãlãrea bãrbãteste: înãltimea si tinuta lui naturalã sporeau efectul cu totul
impunãtor atunci când se plimba cãlare si nu-1 desfãta nimic mai mult decât sã-si
petreacã ore nesfârsite în sa, cutreierând prin Alpii bavarezi, din apropierea castelului
Hohenschwangau. Ii plãcea nespus de mult sã mâne în goana mare si îsi alerga cu
nepãsare deseori calul de cãlãrie în galop pe poteci periculoase, înfundate în desisul
pãdurii. Adept înflãcãrat al exercitiilor fizice, traversa adesea înot întinderea de o milã a
lacului Alpsee, situat mai jos de castelul Hohenschwangau, impresionându-i pe toti cu
vigoarea si rezistenta lui.
Ludwig avea cu sigurantã admiratori la curtea regalã, dar existau de asemenea si multi
altii care îi sesizaserã trãsãturile de caracter mai putin demne de invidiat, înclinatia sa
spre reverie se accentuase tot mai mult o datã cu vârsta. Educatia perseverentã si
istovitoare 1-a determinat sã devinã nervos, încordat si hipersensibil, fãcându-1 adeseori
sã se simtã ofensat de un gest sau de o privire nevinovatã, blamându-1 în repetate rânduri,
ani în sir, pe împricinatul nestiutor. Mai rãu decât atât, Ludwig era absolut convins de
propria-i superioritate fatã de muritorii neînsemnati peste care urma sã domneascã într-o
bunã zi.
în afarã de prelegerile periodice si de întâlnirile cu oficialitãtile din guvern, Ludwig n-a
fost implicat, înain-
nebun
te de urcarea lui pe tron, în conducerea treburilor statului. Tatãl sãu nu considera neapãrat
necesar sã-1 familiarizeze încã de pe atunci cu eventualele responsabilitãti: la urma
urmei, Maximilian nu avea totusi decât cincizeci si unu de ani si, în pofida stãrii delicate
a sãnãtãtii sale câteodatã, era de presupus cã îsi va continua domnia multã vreme de
atunci încolo. Singurele idei însusite de Ludwig despre îndeplinirea viitorului sãu rol de
rege proveneau din douã surse: învãtãturile dobândite de la contele de la Rosee si de la
Michael Klass. Sub influenta amândurora, Ludwig ajunsese sã creadã cã adevãratul
principiu de bazã al regalitãtii nu consta în întelegerea sistemului politic sau în
mecanismele zilnice ale guvernãrii. Ci mai degrabã, pentru Ludwig, temeiul puterii
supreme în stat rezida în legãtura spiritualã care, asa cum socotea el, se crea între suveran
si supus. Educatia lui Ludwig fusese subordonatã inoculãrii în constiinta sa a
imperativului menirii de viitor rege; acest scop a fost cu sigurantã atins, dar cu pretul
sacrificãrii oricãrei urme de aspiratie democraticã, încã din nastere, Ludwig socotea cã
fusese binecuvântat si uns de Dumnezeu sã domneascã peste poporul bavarez; rolul sãu
pe pãmânt era inspirat de puterea divinã. Prin urmare, gândurile sale de viitor nu se
armonizau cu nevoia conlucrãrii cu membrii guvernului, ci cu afirmarea destinului sãu de
cârmuitor din dinastia de Wittelsbach fatã de popor si istorie. Astfel, Ludwig a ajuns sã se
identifice cu celebra maximã a lui Ludovic al XlV-lea, „L'etat c'est moi!" Se considera a
fi, dacã nu un descendent în linie directã, atunci cel putin unul spiritual al monarhilor din
dinastia de Bourbon, mostenitorul vechiului regim al Regelui Soare.
6.9

Desi Ludwig cãpãtase aversiune pentru oficialitãtile de la curtea regalã si pentru membrii
guvernului bavarez, nutrea o mare afectiune fatã de tãranii pe care-i întâlnea deseori prin
sate. Ludwig putea sã pãstreze o tãcere glacialã cu un membru al casei regale, stãruind
asupra plecãciunilor, a titlurilor corecte de noblete si a regulilor etichetei. Dar bãrbatii si
femeile din Alpi îl tratau fãrã afectare, cu deferentã fireascã, neostentativã, care izvora
din adâncul inimii. Ei reprezentau pentru Ludwig „adevãratii bavarezi", devotati bisericii
si tronului, cu gusturi simple si fãrã acea înclinatie spre malitiozitate surprinsã la multi
dintre curtenii de la Miinchen. Michael Klass îl învãtase cã în calitate de viitor suveran
trebuia sã tindã cãtre înfiriparea unei legãturi spirituale cu oamenii din popor; ei erau cei
pe care merita sã-i slujeascã odatã urcat pe tron, si acestia, la rândul lor, aveau sã-i
rãspundã cu loialitate si afectiune.
De la Rosee socotea cã rolul jucat de el în educarea viitorului rege fusese încununat de
succes. Contele împãrtãsea urmãtoarele într-un raport oficial trimis reginei: „A trebuit sã
port nenumãrate lupte cu printul de coroanã pânã când am stabilit relatia existentã."13 si
totusi Ludwig nu se amãgea cu astfel de iluzii. Dãduse dovadã de obedientã si reusise sã
obtinã rezultatul dorit la lectiile particulare, dar fãrã vreun efort real si cu foarte putinã
bunãvointã. Inima îl mâna în altã parte. Iatã cum reflecta Ludwig asupra educatiei lui
într-o scrisoare cãtre vãrul sãu, printul mostenitor Rudolf al Austriei: „A fost norocul tãu
cã te-ai bucurat de o întelegere si de o crestere întru totul desãvârsite si, pe deasupra, cã
împãratul a arãtat un interes personal, atât de viu, pentru educatia ta. In cazul tatãlui meu,
din nefericire, lucrurile au stat cu to-
nebun
j diferit- El m-a tratat totdeauna «de haut en bas»* si în rea mai bunã împrejurare, mi-a
acordat favoarea de a-rni adresa «en passant»** câteva cuvinte lipsite de cãldurã
sufleteascã."14 Desi Ludwig se însela asupra legãturii afective dintre Rudolf si împãratul
Franz Joseph, propriile lui comentarii nu lasã nici urmã de îndoialã în privinta lipsei de
atasament dintre el si tatãl sãu.
în acest moment sensibil din viata lui, Ludwig a descoperit pentru prima oarã operele
create de Richard Wagner. Regele nu-i îngãduia fiului sãu sã asiste le vreuna dintre
punerile în scenã ale operelor compozitorului, dar printul mostenitor a reusit sã obtinã
libretele scrise atât pentru „Tannhãuser", cât si pentru „Lohengrin"; nu peste mult timp,
stia pe de rost ambele lucrãri. Operele liberalului Richard Wagner, nãscut în Prusia, erau
privite pe atunci cu oarecare suspiciune de cãtre bavarezii conservatori si xenofobi, si
Ludwig s-a vãzut nevoit sã lupte nu numai împotriva oprelistii pãrintesti, ci si împotriva
atitudinilor larg rãspândite manifestate fatã de compozitor. Cât timp Ludwig era
nevârstnic, regele putea sã se împotriveascã dorintei fiului sãu de a vedea spectacole cu
operele wagneriene. Dar în februarie 1861, la vârsta de cincisprezece ani, lui Ludwig i s-a
permis în cele din urmã sã asiste la o reprezentatie a operei „Lohengrin", datã la
Munchen. Acel eveniment unic avea sã-i schimbe cursul vietii, marcându-1 pentru
totdeauna.
, De haut en bas (Ib. Fr.) - cu dispret, cu arogantã. passant (Ib. Fr.) - în treacãt.
71
î."1
w,
x
„2\eactiife safe erau aproape morbide"
si muzica wagnerianã urma sã joace un rol de o covârsitoare însemnãtate în viata regelui
Ludwig al II-lea al Bavariei, amãnuntele primului sãu contact viu cu creatia
compozitorului rãmân învãluite în mister, încã din anii copilãriei, Ludwig fusese
înconjurat de vechile legende ale lui Tannhãuser, Persif al si mai ales Lohengrin,
Cavalerul Lebedei. Faptul cã Wagner dãduse viatã acestor povesti medievale,
transpunându-le pe scenã, stârnea fãrã îndoialã interesul tânãrului print. Dar ceea ce îl
fascina pe Ludwig era mai mult decât o simplã veneratie a eroilor legendari ai epopeilor
medievale germanice. Propriile-i fantezii din copilãrie ajungeau sã rodeascã prin muzica
vibrantã si tulburãtoare, prin costumele impresionante si printr-o atmosferã impregnatã de
temele influente ale superioritãtii germane si autoritãtii divine. Ele reprezentau, dupã
spusele unui biograf, „expresia concretã a tot ceea ce Ludwig nu putea decât sã-si
imagineze."1 Ernest Newman, ilustrul biograf al compozi-
72
nebun
forului/ scria cã „încã de la vârsta copilãriei, Ludwig îsi formase o viziune romanticã
despre sine însusi ca rege, poporul german de-a lungul drumului ideal,
iar operele wagneriene s-au nimerit pur si simplu sã se sllprapunã exact acelei viziuni în
momentul crucial si cu un extraordinar impact/'2
S-ar pãrea cã Ludwig a aflat pentru prima oarã despre Richard Wagner de la baroneasa
Leonrod. în februarie 1858, aceasta a asistat la o reprezentatie cu „Lohengrin" la Teatrul
curtii regale din Miinchen si i-a descris mai târziu opera inspiratã de legenda Cavalerului
Lebedei si a Sfântului Graal fostului ei protejat într-o scrisoare înflãcãratã. stiind cã
Ludwig avea sã fie extaziat, baroneasa Leonrod 1-a îndemnat sã vadã cu proprii ochi
spectacolul cu „Lohengrin". Ludwig i-a rugat stãruitor pe pãrinti sã-i îngãduie sã asiste la
reprezentatie; totusi, Maximilian socotea operele compozitorului prea controversate, prea
senzuale pentru fiul sãu sensibil si iritabil. Acest refuz 1-a determinat pe Ludwig sã
rãmânã cu atât mai statornic în hotãrârea lui de a afla tot ce se putea despre misteriosul
muzician care stârnea reactii asa de violete.
Cu prilejul celei de-a paisprezecea aniversãri, Ludwig a primit tot soiul de daruri destul
de ciudate, dintre care multe rãspundeau interesului sãu puternic trezit de legenda lui
Lohengrin Printre aceste cadouri se numãrau o picturã muralã înfãtisându-1 pe Lohengrin
si executatã în sala de mese de la Hohenschwangau, gravuri ale castelului însusi si o altã
pereche de butoni de mansetã în formã de lebãdã. Unul dintre preceptorii printului,
profesorul Steininger, i-a dãruit elevului sãu o carte despre Sfântul Graal, care a
prefigurat astfel interesul viu arãtat de Ludwig pentru povestea lui Parsifal si pentru
ultima
73

operã wagnerianã cu acest nume. Steininger i-a fãcut de asemenea cadou bãiatului un
exemplar al eseului scris de Richard Wagner si intitulat „Opera si drama"; desi Ludwig
nu-si exprimase niciodatã înainte pasiunea pentru teatrul liric, a sorbit repede si lacom
fiecare cuvânt din acest mic tratat prolix despre situatia operei în Germania. Printul a
auzit cã Wagner scrisese si multe alte lucrãri teoretice înfãtisând problemele cu care se
confruntau compozitorii din aceeasi epocã si nu si-a crutat nici un efort ca sã le citeascã
pe toate, pentru a-si însusi ideile cuprinse acolo.
Printr-o coincidentã, Ludwig a descoperit multe dintre scrierile în prozã elaborate de
compozitor în timpul unei vizite la palatul munchenez al fratelui bunicului sãu, ducele
Max de Bavaria. Max, care se cãsãtorise cu Ludovica, fiica regelui Maximilian Josef I,
era cunoscut în capitalã drept boem si om cu preocupãri artistice, într-o dupã-amiazã,
dupã câte s-ar pãrea, Ludwig a gãsit în biblioteca unchiului sãu exemplare din „Opera de
artã a viitorului" si „Muzica si viitorul", scrise de Wagner. Aceste douã lucrãri în prozã
erau studii de proportii mai ample, consacrate de compozitor analizãrii situatiei muzicii si
artei în Germania secolului al XlX-lea. în curând, Ludwig a adãugat aceste douã volume
la colectia sa din ce în ce mai mare de scrieri ale lui Wagner.
Ludwig trebuia totusi sã asiste la o reprezentatie a uneia dintre operele wagneriene.
Cunostea partiturile lor din exersãrile la pian, totusi, se impunea ca fastul si solemnitatea
muzicii, costumelor, dramei si artei sã-si teasã nemijlocit vãlul magic de vrajã în jurul lui.
Chiar si fãrã sã vadã cu proprii ochi spectacolele mãrete cu „Lohengrin" sau
„Tannhãuser", Ludwig era totusi cu adevãrat fer-
74
îfege/e nebun
ecat de creatia compozitorului. Ideea de a putea con-mpla picturile murale fantastice de la
Hohenschwangau ' legendele teutonice prinzând viatã îl atrãgea foarte mult, fãcându-1 sã
vibreze sub impresia emotiei. Dar citind proza lui Wagner, Ludwig simtea de asemenea o
si mai puternicã atractie, perceptia si întelegerea destinului, în 1863, Ludwig i-a cerut
unui librar munchenez, pe nume Christian Kaiser, sã întocmeascã o listã cu scrierile în
prozã ale lui Wagner; curând si-a completat golurile din colectie pe mãsurã ce fiecare
lucrare devenea accesibilã. Când cãrtile au ajuns la Residenz, Ludwig n-a pierdut timpul,
lãsându-se furat de lecturã. Ernest Newman a reliefat cã printul „studiase probabil
eseurile wagneriene cu mai multã ardoare decât oricine altcineva în Germania sau în
Austria, afarã de micul cerc al celor initiati."3 Ludwig citise cu nesat despre destinul
poporului german, despre necesitatea ca un conducãtor national sã demonstreze prin
exemple grãitoare frumosul si adevãrul în artã, despre legãtura spiritualã dintre artã si
religie, precum si despre cei împuterniciti sã realizeze unitatea lor. Printul mostenitor a
recunoscut imediat vocatia lui Wagner. Compozitorul plãsmuise o lume a visurilor, care
nu numai cã reflecta fanteziile copilãriei lui Ludwig, dar le si îmbina tot mai strâns cu
temele de reflectie maturã asupra ispitei, trãdãrii, dragostei pentru poporul german în
legãtura lui comunã, un soi de fortã spiritualã unindu-1 cu cârmuitorii sãi. Ca viitor rege,
Ludwig se vedea pe sine exact în acesti termeni: conducãtor hãrãzit sã inspire, sã îsi
foloseascã autoritatea divinã pentru a depãsi limitele platitudinii si a reîntrona gloria si
splendoarea veacului anterior, în momentul când se destepta curiozitatea lui Ludwig,
75

muzica wagnerianã suferea încã de pe urma stãrii de spirit conservatoare, antiprusiene,

care predomina la Miinchen. Suveranul Maximilian al II-lea îi sprijinea pe pictori si
poeti, dar lãsa în seama impresarilor sãi si a directorilor de scenã sã lãmureascã în
amãnunt problema celor care puteau primi sau nu favoarea unei reprezentatii în teatrele
din capitalã , si prin urmare Miinchen-ul rãmãsese singurul bastion european care
respingea popularitatea aproape universalã a creatiilor wagneriene, în 1841, când Wagner
îi trimisese directorului Operei miincheneze partitura compozitiei sale „Der fliegende
Hollãnder"*, aceasta i-a fost înapoiatã muzicianului cu obiectia cã este „nepotrivitã
pentru teatrul german si pentru -gusturile poporului german."4 Totusi, o datã cu ovatiile
generale stârnite atât de reprezentatiile cu „Tannhãuser", cât si cu „Lo-hengrin", orasul
Miinchen si-a deschis în cele din urmã portile universului operelor wagneriene: pe 12
august 1855, capitala bavarezã a asistat la primul spectacol cu „Tannhãauser".
Pãrintii lui Ludwig nu manifestau deloc pasiune pentru operã în general si pentru
compozitiile wagneriene în special. Dar n-au putut decât sã respingã multã vreme
rugãmintile fiului lor îndãrãtnic, interzicându-i accesul la spectacole. Ludwig s-a vãzut
nevoit sã astepte timp de trei ani dupã citirea înflãcãrate! scrisori trimise de baroneasa
Leonrod, pentru ca, în ziua de 2 februarie 1861, sã i se permitã în fine accesul la o
reprezentatie a operei „Lohengrin", gãzduitã de teatrul palatului de resedintã din
Miinchen.
* „Olandezul zburãtor" (Ib. germ.)
fygele nebun
în acea searã friguroasã de februarie, pe când fulgii de zãpadã se asterneau afarã iute,
fluturând în vânt peste crestele acoperisurilor de olane rosii ale prãvãliilor si clãdirilor,
printul în vârstã de saisprezece ani, croindu-si drum spre Teatrul curtii regale, pãsea de-a
lungul întinselor coridoare pardosite cu marmurã din Residenz, înconjurat de portretele
strãmosilor din neamul Wittels-bach, cu înfãtisare asprã, si ale eroilor medievali. El intrã
în loja rezervatã familiei domnitoare si se afundã într-un fotoliu poleit cu aur; peste doar
câteva minute, vraja îmbãtãtoare a muzicii wagneriene prinse a se vãrsa în sala de teatru
si-n sufletul sãu. Cortina împodobitã cu franjuri bogate se ridicã, dezvãluind o lume pe
care Ludwig nu putuse decât sã si-o imagineze în visurile sale cele mai avântate.
Decorul reprezenta o piatã publicã din statul medieval Brabant. Ludwig sorbea din priviri
corul, alcãtuit din cavaleri si doamnele lor, care umplea scena, mantiile scânteietoare,
armurile lucitoare si rochiile vãlurite si unduitoare, reunite pentru a crea o fantasticã si
calei-doscopicã priveliste. Solemnitatea ceda curând întâietate tragediei: tânãra printesã
Elsa era acuzatã pe nedrept de hainul ei paznic, ielramund, cã si-a ucis fratele, Gottfried.
Cuprinsã de disperare, Elsa si-a pledat cauza în fata regelui Heinrich si a implorat
Providenta sã-i trimitã în apãrare un luptãtor, fãgãduindu-i eroului ei regatul si pe sine
însãsi drept sotie. Pe când catã cu nesat spre scenã, Ludwig vãzu deodatã cum picturile
murale expresive din castelul Hohenschwangau prindeau energic viatã: Lohengrin sosea
coborând pe Rin într-o luntre trasã de o lebãdã. Ani de-a rândul, Ludwig se lãsase rãpit de
fantezie, visând la Cavalerul Lebedei; citise despre Lohengrin
77

în cãrti, îi contemplase chipul zugrãvit în picturi, îi desenase portretul si îsi imaginase

mãretele sale fapte. Acum acest erou mitic i se arãta dinaintea ochilor, în armurã
strãlucitoare, o întruchipare a visurilor tânãrului print întru cavalerism si onoare. Ludwig
privea coplesit cum Lohengrin îi destãinuie Elsei cã a fost trimis ca sã-i recâstige onoarea
pierdutã, apoi cum îl provoacã la luptã pe Telramund; dupã ce-1 înfrânge pe crudul
paznic al printesei, viteazul cavaler îsi îngãduie sã-si trãiascã viata din plin.
Oamenii din Brabant îl primirã cu multã cinste pe misteriosul cavaler, care-i vesti cã
rãmâne acolo ca s-o ia în cãsãtorie pe Elsa si ca sã-i cârmuiascã atâta vreme cât ea se va
abtine sã-1 întrebe cum îl cheamã, de unde a venit si care-i este obârsia. Lohengrin si Elsa
s-au cãsãtorit astfel, dar în noaptea nuntii fericirea lor sublimã, binecuvântatã,
nepãmânteascã fu nãruitã când Elsa, incapabilã sã mai reziste tentatiei, îsi încalcã
fãgãduiala, implorându-si iubitul sã-i dezvãluie identitatea. Pe mãsurã de muzica vibra
prelung, tânguitor, înãltându-se în mãretul teatru, iar lumina difuzã scânteia în prismele
candelabrelor de cristal, Ludwig stãtea aburcat pe marginea fotoliului, privind cum se
spulberã vraja: misterioasa luntre trasã de lebãdã se ivi din nou si cavalerul se vãzu silit
sã pãrãseascã Brabantul. înainte de plecare, el îi destãinui Elsei cã era Lohengrin, fiul lui
Parsifal, regele Templului Sfântului Graal. Lui Ludwig îi merserã la inimã cuvintele de
adio rostite de Lohengrin: ca fiintã supranaturalã, nu putea spera nicicând sã se
împãrtãseascã din dragostea lumeascã a unei simple muritoare, legãtura lor fiind sortitã
pieirii de la bun început. La sfârsitul serii, Ludwig se reîntoarse în apartamentul sãu
78
nebun
gesidenz, coplesit de spectacolul la care tocmai asis-Nu numai cã fanteziile copilãriei sale
prinseserã • ta Pe scen^' Prm costume si muzicã, dar si propriul -u erou, Lohengrin, îi
apãrea acum aievea, ca o fãpturã ' carne si oase, un cavaler vrednic de respect, al cãrui
statut îl înaltã deasupra tuturor oamenilor si-1 condamnã la viatã trãitã în singurãtate.
Ludwig se identifica cu Lohengrin mai mult decât cu orice alt personaj, gãsind în postura
lui unicã, în freamãtu-i sufletesc, în ultima-i jertfã de sine un ecou al gândurilor sale cele
mai tainice, printre obiectele personale ale lui Ludwig, avea sã i se descopere dupã
moarte un costum de teatru pentru rolul Cavalerului Lebedei, un trist testament al
propriilor sale lupte lãuntrice menite a-1 duce la un modus vivendi cu sine însusi.
în anul urmãtor, pe 22 decembrie, Ludwig a asistat pentru prima oarã la reprezentatia
operei „Tannhãuser". Wagner îsi bazase libretul pe poemul epic al lui E.T.A. Hoffmann,
care se inspirase la rândul sãu din vechea legendã medievalã germanã. Era o poveste
despre iubire, ispitã si neputinta omului de a alege între împlinirea spiritualã si plãcerile
trupesti. Dupã spusele lui Franz von Leinfelder, secretarul curtii regale care 1-a însotit la
spectacol, Ludwig a stat neclintit, cu rãsuflarea pieritã în tot cursul operei; doar când si
când se apleca înainte sprijinindu-se de marginea lojei regale, încordându-se sã vadã
fiecare moment din desfãsurarea conflictului si sã audã fiecare melodie interpretatã pe
scenã. Tannhãuser, cavaler medieval, se îndrãgosteste de frumoasa si Neprihãnita
Elisabeta, o printesã care trãieste în castelul Wartburg, tronând peste supusii ei. în timp ce
o curteazã pe virginala printesã, cavalerul este ispitit si sedus de

Venus, zeita iubirii, care sãlãsluieste pe muntele Venus-berg, sub crenelurile castelului
Wartburg, într-o grotã hãrãzitã satisfacerii plãcerilor senzuale. Potrivit intrigii operei,
Tannhãuser se luptã cu sentimentele de dragoste pentru ambele femei, cu dilema între
puritate si poftele carnale. Uneori, în timpul spectacolului, cum remarca von Leinfelder,
efectul muzicii asupra lui Ludwig era „aproape demonic ... exercita o înrâurire
coplesitoare asupra sistemului sãu nervos, reactiile sale fiind câteodatã, în decursul
reprezentatiei, aproape morbide."5 în momentul în care actiunea operei atinse punctul
culminant si Tannhãuser o pãrãsi pe Elisabeta pentru a se reîntoarce în grota de sub
muntele Venusberg, Ludwig, potrivit relatãrilor secretarului curtii regale, „fu cuprins de
asemenea convulsii încât m-am temut cã ar putea sã aibã un acces de epilepsie."6
S-a iscat mare vâlvã în jurul asa-zisei lipse de simt muzical care-1 caracteriza pe Ludwig.
în 1861, de pildã, contele de la Rosee, la sfatul profesorului de muzicã al lui Ludwig, îi
aducea la cunostintã regelui: „Lectiile de pian ar putea fi sistate deoarece Alteta Sa
Regalã, printul de coroanã, nu are talent pentru muzicã si nici nu se simte atras de studiul
ei."7 Iganz von Dollinger a relatat cã Ludwig nu avea „ureche muzicalã".8 însusi Wagner
a fãcut mai târziu câteva comentarii, în sensul cã Ludwig era complet lipsit de înclinatie
si simt pentru muzicã. Dar evidenta faptelor sugereazã altceva. Mai cu seamã în privinta
operelor wagneriene, Ludwig se extazia de spectacolul si experienta cvasi-religioasã
trãitã vãzând transpuse pe scenã vechile povesti din literatura medievalã germanicã;
asista însã adesea si la concerte din creatiile altor muzicieni cum ar fi de pildã Ludwig
van
80
nebun
, Johann Sebastian Bach, Christoph Willibald rluck, Wolfgang Amadeus Mozart si Cari
Mãria von u/eber. Totusi, o searã petrecutã într-o salã de concerte
cultând muzicã simfonicã îi trezea prea putinã emotie, mai cu seamã cã lui Ludwig i-a
displãcut totdeauna sã se exr>unã privirilor curioase si inchizitoriale ale publicului-
Unele dintre observatiile critice fãcute de Wagner au provenit fãrã îndoialã din ignoranta
lui Ludwig în materie de artã muzicalã; el nu întelegea nimic din elementele componente
ale unei opere, preocupându-se în schimb doar de efectul muzicii, de starea sufleteascã pe
care i-o destepta. Aprecierea profesorului de pian reflectã aproape cu sigurantã mãcar
acest lucru: Ludwig nu era muzician si, cât priveste propriile sale tentative de a compune,
s-a dovedit lipsit de talent. Insã presupunerea cã nu gusta cu pasiune continutul muzical
al operelor wagneriene - sau, desigur, creatiile oricãrui alt compozitor - este neîntemeiatã.
Ludwig însusi a scris cã „doar arta muzicalã celestã, sublimã, de esentã divinã, a putut sã-
mi limpezeascã binecuvântatele simtãminte care îmi umpleau sufletul; eternitatea nu
poate fi cuprinsã în cuvinte; a încerca sã faci acest lucru ar fi un sacrilegiu."9
Singurii cârmuitori din dinastia de Wittelsbach pretuiti de Ludwig erau cei ce
recunoscuserã de timpuriu geniul unor artisti care aveau sã cucereascã mai târziu, de-a
lungul si de-a latul Europei, un prestigiu general: Johann de Wittelsbach, care-1 sustinuse
bãneste pe Jan von Eyck; Albert al V-lea, în a cãrui suitã regalã se nu-«râraserã Vischer,
Krafft si Albrecht Diirer; Maximilian Josef I, ai cãrui arhitecti de curte, Cuvillies si
Zimmer-Qiartn creaserã exuberantul stil rococo bavarez ce defi-neste Residenz si Palatul
Nymphenburg; apoi propriul
81

sãu bunic, regele Ludwig I, care schimbase pentru totdeauna înfãtisarea capitalei
bavareze. Chiar si tatãl lui, întrucâtva mult prea cumpãtatul si prozaicul Maximi-lian al
Il-lea, care invitase grupuri de artisti si muzicieni din Prusia pentru a adãuga Miinchen-
ului o nuantã de rafinament. Ludwig gãsea în artã si-n arhitecturã ceea ce socotea a fi nu
numai mostenirea primitã de la înaintasii sãi Wittelsbachi, ci si telul ce-1 va cãlãuzi într-o
bunã zi în viatã când se va urca pe tron. Alti monarhi îi sprijiniserã cu bani pe artisti si pe
arhitecti: Ludwig avea sã-si concentreze întreaga atentie spre Richard Wagner si, ca
urmare, sã contribuie la crearea unei lumi pe care o gãsea infinit mai bogatã în valori
spirituale decât atmosfera rigidã, sumbrã si pompoasã de la curtea pãrintilor sãi. Prin
propriile eforturi, Ludwig avea de asemenea sã-si dea concursul la o luptã mai înaltã pe
care o reprezenta Wagner, unificarea poporului german prin legãtura comunã a artei
nationaliste.
Ludwig nutrise un sentiment crescând de repulsie fatã de secolul al XlX-lea, nu numai
fatã de lumea pãrintilor sãi, ci si fatã de realitãtile reci, ostile si aspre ale vietii moderne
din întreaga Europã. Le detesta cu toate aspectele lor: distractiile în berãrii, care-1
delectau atât de mult pe tatãl sãu; industrializarea oraselor, cu fabricile si hornurile lor
scotând nori de fum si funingine ce umpleau cerul albastru; lipsa manierelor alese si a
cavalerismului prin care se distinseserã epocile de odinioarã; atitudinile egalitariste care
proslãviserã evenimente detestabile, bunãoarã ca Revolutia francezã si ideea de regicid; si
uzurparea coroanelor europene de cãtre parveniti precum monarhii din dinastia
Bonaparte, considerate de Ludwig drept un simbol al puterii detinute prin vointa
nebun
divinã- Prin arta lui Wagner, Ludwig putea sã evadeze din acele realitãti moderne,
cufundându-se într-o lume fantasticã, strãveche, purã si sfântã.
Operele muzicale îi dovedeau lui Ludwig cã arta era, fa si prin sine, o realitate distinctã
care putea fi modelatã dupã dorintele artistului si ale protectorului sãu. Afundându-se în
universul artistic, Ludwig se simtea în stare sã-si creeze propriul climat, nu numai dând
substantã visurilor sale, ci si triumfând asupra slãbiciunilor iubirii si ale ispitei. Era un
mesaj într-atâta îndrãgit de el, încât i-a insuflat mai târziu dorinta de a construi castele si
palate, ca locuri de refugiu din lumea în care trãia, decoruri artificiale materializate prin
realitatea artei însesi.
Wagner însusi vãzuse în operele sale aceleasi armonii superioare si valori spirituale
pentru poporul german care-1 captivaserã si pe Ludwig. Acestea nu erau simple productii
artistice, asa cum le întelegeau oamenii obisnuiti. Wagner oferea poporului german un soi
de religie complementarã, un forum secular în care sã-si etaleze idealurile înãltãtoare ale
iubirii romantice, tentatia spiritualã, triumful si puritatea artei nationale. Adevãrata artã
— arta ajunsã la perfectiune, dupã pãrerea lui Wagner — trebuia sã educe si sã lumineze,
sã înalte sufletul si mintea, sã purifice si în egalã mãsurã sã destindã; prin operele lui, a
urmãrit sã-i cãlãuzeascã pe germani spre trecutul învãluit demult în bezna uitãrii. Faptul
cã Ludwig îl considera pe Wagner, artistul, drept model pentru propria-i viatã, un om
hãrãzit sã-i îndrume si sã-i înrâureascã actiunile, este în afarã de orice îndoialã, într-un
eseu din perioada studiilor scolare, Ludwig scria cã intentiona sã realizeze tocmai acest
lucru în viitor, o datã ce succeda la tron.
83

„... a lua drept model un om adevãrat care este înzestrat si energic în toate privintele si
care sã-mi poatã servi ca inspirator si cãlãuzã. Trebuie sã-ti asumi datoria sj misiunea de a
urma pilda acestui om si, pentru a înfãptui acest lucru, trebuie sã-1 cunosti si sã-1 întelegi
în profunzime si sã-i studiezi întreaga viatã, în acest chip, esti impulsionat sã-i calci pe
urme îndeaproape, pânã când, în sfârsit, esti pe deplin însufletit de el si inspirat de
întregul sãu mod de viatã."
Preceptorul sãu a respins aceastã lucrare cu un singur cuvânt scris în curmezisul paginii:
„Fleacuri!"10 si totusi, aici, Ludwig schita un plan pe care îsi propunea sã-1 urmãreascã
pânã la capãt, inclusiv intentiile sale speciale în legãturã cu Richard Wagner. Celelalte
eseuri compuse de el începeau sã îmbrace o formã de obsesie, purtând titluri precum
„Bãtãlia de la Wartburg" si „Saga Nibelun-gilor", dar în perioada când erau elaborate,
nimeni nu pãrea sã fi fost serios preocupat de orientarea lor.
Devotamentul lui Ludwig fatã de Wagner si fatã de operele acestuia s-a rãsfrânt curând
asupra fiecãrui aspect al vietii sale personale; acest adânc atasament îi oferea delectarea
trãitã ca spectator, îl alimenta cu lecturi care-i umpleau mintea de gânduri despre
viitoarea sa putere supremã, se revãrsa pe paginile eseurilor si scrisorilor compuse,
începea sã domine stilul de decorare si mobilare al încãperilor în care trãia.
La numai un an dupã reprezentatia operei „Tannhãuser" care-i transformase total
existenta, una dintre doamnele de onoare ale mamei sale, contesa Fugger, i-a dãruit lui
Ludwig un exemplar al poemului „Der Ring des Nibe-lungen"*, cu o prefatã de Richard
Wagner. în aceastã prefatã, compozitorul demasca starea de lucruri din
84
Degete nebun
zicã de operã germanã; cât despre propriile-i creatii, \A/aener îsi exprima speranta în
montãri si interpretãri ai bune, de nivel mai înalt, cu muzicieni, cântãreti si tori talentati si
experimentati, conlucrând într-o comuniune creatoare. Dar mãrturisea cã îsi pierduse
orice nãdejde sã-si atingã vreodatã telul, subliniind ceea ce socotea cã este în Germania
nivelul deplorabil al sprijinului financiar pentru arte. Totusi, sugera cã un print pãmântean
ar putea sã sustinã ca protector o asemenea cauzã, asigurând astfel puritatea si
supravietuirea artei germane pentru generatiile urmãtoare. Wagner îsi încheia prefata cu
întrebarea: „Se va gãsi oare acest print?"11 Citind aceste cuvinte, Ludwig fu coplesit de
emotie. Iatã cum i se relevaserã destinul, telul ca monarh, rolul în viata de adult. Dacã
sansa îi va surâde, se jurã Ludwig în sinea lui, avea sã fie acest print-protector, sãrind în
ajutorul artei nationale germane.
«Der Ring des Nibelungen" - (Ib. germ.) - Inelul Nibelungilor
85
„Cel mai frumos tânãr pe care l-am vãzut vreodatã"
vârsta de optsprezece ani, Ludwig îl întrecea cu mult în staturã si-n aspectul exterior pe
tatãl sãu. Mãsura sase picioare si patru toii înãltime, un june zvelt, falnic si chipes, a cãrui
înfãtisare neobisnuitã îi cucerea pe toti cei care-1 întâlneau. Mostenise de la mamã ochii
de un albastru-siniliu si tenul alb si luminos ca ivoriul; trãsãturile fetei sale, fine si
desãvârsit cizelate, oglindeau zestrea ereditarã a Wittelsbachilor. Pãrul negru, altminteri
drept de la naturã, îi era încretit cu fierul de frizat în inele unduioase, în fiecare dimineatã,
de cãtre bãrbierul curtii regale; odatã, din vanitate, Ludwig a mers pânã acolo încât sã
afirme: „Dacã nu mi-as fi cârliontat pãrul în fiecare zi, n-as fi putut sã savurez
mâncarea."1
Producea o impresie statornicã asupra tuturor celor care-1 vedeau. Klara Tschudi,
scriitoare austriacã, relata: „Era cel mai frumos tânãr pe care l-am vãzut vreodatã. Forma
corpului sãu, înalt si tras ca prin inel, si trãsã-
86
nebun
turile fetei erau perfect simetrice. Pãrul bogat, usor buclat, si cele câteva tuleie crescute în
mustatã îi dãdeau o înfãtisare înruditã acelor capodopere antice gratie cãrora ne-am
format primele idei despre vigoarea bãrbãteascã elenã. Chiar dacã ar fi fost cersetor, 1-as
fi remarcat fãrã îndoialã. Absolut nimeni, tânãr sau bãtrân, bogat sau sãrac, n-ar fi putut
sã rãmânã nepãsãtor la farmecul ce radia din întreaga lui personalitate. Glasul îi era
plãcut, întrebãrile pe care le punea erau clare si precise. Subiectele de conversatie erau
bine alese si inspirate; se exprima cu usurintã si naturalete. Entuziasmul pe care mi 1-a
insuflat nu s-a diminuat niciodatã ci, dimpotrivã, a sporit o datã cu trecerea anilor."2
Ani de exercitii fizice severe, laolaltã cu instructia militarã obligatorie, au avut darul sã-1
formeze pe Ludwig într-un tânãr puternic, bine clãdit, înzestrat cu o constitutie viguroasã.
Echitatia reprezenta antrenamentul sãu preferat: era cunoscut în familie ca un cãlãret
neobosit, dacã nu chiar nechibzuit. Un martor, englez, îsi amintea cã Ludwig „se tine în
sa cu perfectã naturalete si, pentru un tânãr de vârsta lui, are o tinutã extrem de demnã,
ochii sãi frumosi privind drept înainte. Dar, vai, nimeni, poate cu exceptia vreunei fete
înflãcãrate, n-ar fi zis cã acel cãlãret tânãr si chipes, arãta foarte militãros - fiindcã s-ar fi
putut întâmpla sã-si tundã pãrul."3 Curajul sãu era neîndoielnic. Odatã, Ludwig si mama
lui iesiserã la o plimbare într-o trãsurã cu patru cai, prin împrejurimile Palatului
Nymphenburg; printul ocupând locul surugiului, conducea de-a cãlare întregul echipaj.
Pe la jumãtatea drumului, Mãrie îsi exprimã îngrijorarea în legãturã cu viteza
preumblãrii, dar Ludwig o asigurã cã totul e în regulã. Ajunsi în curtea palatului, Mãrie
si-a vãzut însã
87

fiul aplecându-se în fatã si înhãtând coamele fluturânde ale cailor pentru a-i opri: în
timpul galopadei, hãturile se slãbiserã din zãbale, dar folosindu-se de cravasa, Ludwig
reusise în cele din urmã sã stãpâneascã bidiviii nestruniti numai prin dibãcie.4
Ludwig avea deci un aspect fizic iesit din comun. Tenul sãu era putin cam palid; fruntea,
asemãnãtoare cu cea a tatãlui, ceva prea înaltã; urechile, usor proeminente; înãltimea, în
armonie cu conformatia zveltã a corpului, astfel încât vesmintele îi pãreau deseori prea
largi. Totusi, în pofida acestor particularitãti, Ludwig se distingea prin aerul impunãtor si
prestanta pe deplin în consens cu rangul regesc. Dansator mlãdios, plin de farmec si
elegantã, desi dansul nu-1 pasiona prea mult, lãsa o impresie de nesters asupra viitorilor
supusi ori de câte ori lua parte la balurile de la curtea regalã. Timid si stingher în situatii
sociale, îsi pleca adesea fruntea, aruncând priviri piezise spre chipurile nefamiliare, în
efortul de a le evita cãutãturile scormonitor atintite asuprã-i.
Personalitatea sa era un amestec ciudat de cordialitate si reticentã. Cu acei putini oameni
pe care-i accepta ca prieteni intimi, putea fi sufocant în afectiunea sa si obsesiv în nevoia
de apropiere, în acelasi timp, trata pe cele mai multe persoane cu un dispret rece: nu-si
pierdea timpul cu oficialitãtile care populau lumea de la palatul de resedintã al pãrintilor
sãi. Contele de la Rosee îi inculcase consemnul de a-si ascunde sentimentele; se cuvenea
ca membrii familiei regale sã se arate rezervati, imperturbabili, lipsiti de patimã. Cu toate
acestea, Ludwig nu s-a simtit niciodatã în stare sã-si înfrâneze simtãmintele si multi
dintre cei din juru-i aveau mai târziu sã comenteze schimbãrile aparent violente ale
stãrilor sale emotionale.
88
nebun
T-)igpozitiile lui capricioase si inconstante reflectau ima-rj(-ate afectivã; crescut într-o
izolare fastuoasã, nu se bucurase de nici un prilej favorabil pentru a trãi experienta unor
prietenii obisnuite si a simti influentele lor statornice.
Ca adolescent, fusese îngrãdit de limitele unui mediu alcãtuit din preceptori, instructori
militari si curteni, toti fãrã exceptie tratându-1 pe Ludwig cu o deferentã exageratã;
aceastã viatã rarefiatã 1-a vãduvit de orice ocazie de a-si cântãri propria conditie fatã de
lumea din afara palatului regal. Ludwig nãzuia din tot sufletul sã aibã companie sau un
confident cu care si-ar fi putut împãrtãsi visurile, dar contele de la Rosee îl sfãtuise sã nu
se încreadã absolut în nimeni: nimeni nu se ridica la înãltimea pozitiei lui si nimeni nu
putea sã-i înteleagã greutãtile. Contele nu-i îngãduise sã lege nici un soi de prietenie;
Ludwig a fost învãtat cã prietenii erau un lux la care suveranii trebuiau sã renunte.
Membrii familiei regale puteau fi acceptati ca prieteni intimi, în ei îsi putea pune
nãdejdea, dar, în rest, nimeni altcineva.
Ludwig s-a considerat totdeauna hãrãzit sã tindã cãtre idealuri înalte. „Punea mare pret pe
pãrerea cã inima îi era purã si sufletul curat si neîntinat", scria un membru al guvernului.
„Se desfãta în mod pãtimas cu tot ce era frumos, mãret, sublim si nobil, cu cele mai
înflãcãrate idealuri."5 Desi bun din fire, era o bunãtate temperatã de absoluta convingere
a propriei superioritãti. Pe deasupra, izolarea, rezerva si nesociabilitatea lui îl fãcuserã sã
rãmânã uimitor de naiv. A trebuit sã i se explice ter-ttienul „viol" curând dupã ce devenise
rege, atât de pu-ritanã era izolarea în care crescuse.6 Rezumând anii de °rrnare, contele
de la Rosee relata despre Ludwig: „Este
89

plin de vigoare, ager la minte si foarte înzestrat. A învãtat o multime de lucruri si a

acumulat deja o serie de cunostinte depãsind cu mult nivelul mediu. Are o bogãtie a
imaginatiei pe care am întâlnit-o arareori la un om atât de tânãr. Dar este impulsiv, iute
din fire si pãtimas; vointa extraordinar de dezvoltatã trãdeazã o încãpãtânare mostenitã
probabil de la bunicul sãu si care va fi greu de stãpânit."7
Pe 25 august 1863, Ludwig si-a sãrbãtorit cea de-a optsprezecea zi de nastere, la
Hohenschwangau, împreunã cu pãrintii sãi si cu Otto. în acea dimineatã, s-a trezit din
somn devreme si a hoinãrit prin mult iubitele tinuturi din apropiere, bãtând potecile si
pescuind în Alpsee. Când s-a reîntors la Hohenschwangau, a deschis cu nerãbdare
pachetele care-1 asteptau ambalate cu grijã si aranjate în piramidã. Printre cadourile
primite se numãrau câteva picturi înfãtisând saga Nibelungilor si un ac de cravatã în
formã de lebãdã, împodobit cu diamante. Dintr-un gest extraordinar, Maximilian angajase
un cor din Fussen > ca sã-i cânte fiului sãu serenade în curtea castelului. Ludwig si
familia sa stãteau pe terasã, în adierea vântului cald, ascultând cu încântare grupul de
cântãreti; vocile acestora se înãltau peste crestele zidurilor acoperite cu olane si pluteau în
linistea înserãrii, pe când soarele scãpata deasupra Alpilor bavarezi, preschimbând
piscurile lor ascutite într-un sir scânteietor de vãpãi purpurii profilate pe cerul întunecat.
Oarecum purtat de gânduri melancolice, Ludwig avea sã-i scrie fostei sale guvernante:
„Cât de iute s-au scurs acesti optsprezece ani! Amintirile din anii copilãriei mi se perindã
atât de viu prin fata ochilor - toate acele zile minunate pe care le-am petrecut împreunã."8
,v
nebun
t_jn numãr de schimbãri mici, dar semnificative, au marcat aniversarea lui Ludwig. Lista
lui civilã, sumã de uani acordatã anual pentru întretinerea membrilor familiei regale,
plãtitã din visteria tãrii, a fost majoratã corespunzãtor, si regele a numit o micã suitã în
serviciul fiului sãu, incluzând un secretar personal si doi aghiotanti cu gradul de
locotenent, baronul Karl Theodor von Sauer si printul Paul von Thurn und Taxis.
Numãrul personalului în slujba printului mostenitor a fost de asemenea usor mãrit pentru
a include un valet, un majordom, precum si propriul sãu bãrbier. Mai important pentru
Ludwig, i s-a oferit propria anfiladã de încãperi în palatul regal din Munchen, Residenz.
Discret prevãzute cu o intrare separatã din Hofgarten, camerele lui erau situate la catul de
sus în coltul dinspre nord-est al palatului de resedintã, chiar deasupra apartamentelor
ocupate de pãrintii sãi.
Putea acum sã-si plãnuiascã viata de fiecare zi si, pentru prima oarã, sã-si aleagã
prietenii, întretinea o permanentã corespondentã cu vara lui, printesa Arma de Hessen si
de Rhin, cãreia îi destãinuia pasiunile si temerile sale, stiind cã ea nu-i divulga niciodatã
tainele. Ludwig si-a îndreptat mai întâi atentiile asupra vãrului sãu, printul Karl Theodor
de Ba varia. Cunoscut în familia Wittelsbach sub numele de alint Gackl, era un tânãr
distins, arãtos, blând din fire, fiul ducelui Max, boemul unchi al lui Ludwig. Printul
mostenitor i se confesa astfel baronesei Leonrod: „Cunoscându-ti sufletul mare si bun
care aratã un interes atât de viu pentru tot ceea ce întreprind, socot ca se cuvine sã-ti
mãrturisesc cã mi-am gãsit un prieten sincer si credincios, al cãrui singur amic sunt eu;
este v°rba de vãrul meu, Karl, fiul ducelui Max. El este de-
91

testat si judecat gresit de aproape toatã lumea; dar eu îl cunosc mai bine si stiu cã are
inimã bunã, nobilã si deschisã. Oh! este atât de minunat sã ai un prieten devotat si drag pe
care te poti sprijini în tumultul vietii si cu care poti împãrti totul."9
Ludwig a asternut pe hârtie aceste rânduri la începutul primãverii lui 1863. Desi se
exprimase înflãcãrat pentru aceastã prietenie, sentimentele fatã de vãrul sãu semnificau
putin mai mult decât o pasiune nebuneascã, inocentã si romanticã de adolescent. Cu mult
mai serioase si mai durabile erau afectiunea si atasamentul lui Ludwig pentru aghiotantul
sãu, printul Paul von Thurn und Taxis.
înalt, zvelt, chipes, curtenitor si apropiat ca spirit, printul Paul avea vârsta de douãzeci de
ani. Se mândrea cu o descendentã ilustrã: membrii familiei Thurn und Taxis slujiserã
vreme de secole ca înalti dregãtori ai Postelor în „Sfântul Imperiu roman de natiune
germanã", pozitie care le adusese avere mare si prestigiu. Palatul lor din Regensburg, cu
nenumãratele comori de artã, constituia un punct de atractie si un exemplu de rafinament
estetic, iar toti ai familiei erau renumiti, cultivati si aveau înclinatii artistice, în plus, Paul
era cãsãtorit chiar cu verisoara de gradul doi a lui Ludwig: fratele sãu vitreg, nãscut din a
doua cãsãtorie a tatãlui, printul Maximilian, se însurase cu Helene, fiica ducelui Max si
sorã a mult iubitului vãr al lui Ludwig, Gackl, ca si a împãrãtesei Elizabeth a Austriei.
Aceastã simplã stare de fapt îl recomanda regelui bavarez ca demn companion pentru
printul de coroanã. Paul era loial, devotat si, mai presus de toate, discret - calitãti pe care
Ludwig avea sã i le testeze curând pânã la ultima limitã.
Spre sfârsitul verii lui 1863, Ludwig si Paul au petre-
92
Degete nebun
it singuri o bunã bucatã de timp, în perioada obisnui-
• vacante a familiei regale. Astfel, i-au pãrãsit pe rege si ceilalti membri ai familiei la
Hohenschwangau, pentru olãcerile solitare din vechiul castel de la Berchtesgarten. Aici,
în mijlocul pajistilor deschise si al codrilor desi, prietenia lor a cãpãtat o notã mai intimã,
îsi petreceau cea mai mare parte a timpului cutreierând prin munti, cãlãrind, rãtãcind din
loc în loc si citindu-si poezii unul celuilalt. Ludwig se întoarse în capitalã extaziat, sedus,
înrobit; i se confesa verisoarei lui, printesa Anna: „Dupã prânz ... m-am dus sã-i fac o
vizitã printului Taxis. Am ajuns sã-1 cunosc pe deplin abia la Berchtesgarten, dar am
prins mare drag de el"10 Paul nu era în stare sã reziste atentiilor coplesitoare din partea
tânãrului si chipesului print mostenitor; destul de curând, i-a cãzut sub vrajã, fiind cu
totul captivat de farmecul sãu magic, romantic.
Dragostea lui Ludwig pentru junele aghiotant cãpãtã repede o tentã obsesivã. De îndatã
ce prietenia se consolida, Ludwig îl bombardã pe Paul cu bilete si scrisori sentimentale,
fãgãduindu-i devotament vesnic. Când erau despãrtiti, frecventa si intimitatea
corespondentei lor atingeau o intensitatea febrilã. Pentru a-1 aduce mai aproape, Ludwig
puse la cale instalarea lui Paul într-o an-filadã de încãperi din Residenz si numirea lui ca
aghio-tant-sef.
Paul se temea cã natura intimã a prieteniei lor avea sã devinã cunoscutã membrilor curtii
muncheneze si cã urma sã fie acuzat de a fi exploatat sentimentele printului de coroanã
pentru a-si întãri pozitia socialã. Cu toate acestea, Paul nu se putu împotrivi presiunilor
intense exercitate de Ludwig.
N-a durat mult pânã când clevetirile despre stilul de

viatã al lui Paul i-au ajuns la ureche printului mostenitor. Era pesemne inevitabil ca noul
favorit sã nu sufere de pe urma geloziei meschine a servitorilor si a membrilor casei
regale, ale cãror familii slujiserã cu credintã dinastia de Wittelsbach de atâtea veacuri.
Lui Ludwig i-au parvenit de îndatã zvonuri cã prietenul sãu îsi împãrtea sentimentele de
afectiune cu fie cât de multe femei necunoscute. Acest lucru a tulburat fragilul echilibru
sufletesc al lui Ludwig, care 1-a învinuit pe Paul de infidelitate. Drept rãspuns, printul
Taxis i-a scris protectorului sãu o epistolã tânguitoare, implo-rându-1 sã nu dea ascultare
bârfelor. Cuvintele sensibile asternute pe hârtie de Paul 1-au linistit pe Ludwig, fire
suspicioasã, si au aplanat neîntelegerile. Reintrat în gratiile printului mostenitor, Paul i-a
trimis acestuia urmãtoarea scrisoare:
„Dragul meu Ludwig,
Mã încumet sã-ti adresez aceste vorbe întrucât tu însuti mi-ai cerut sã fac astfel. Mii si
mii de multumiri pentru rãvasul tãu afectuos si asteptat cu nerãbdare pe care, în fine, 1-
am primit ieri... Trebuie sã-ti mãrturisesc cã în timp ce ne luam rãmas-bun la garã, ochii
mi s-au umezit de lacrimi si cã de atunci încoace gândurile mele au zburat mereu la tine.
Mã întreb adeseori ce faci si dacã te gândesti si tu la mine ... Port totdeauna la gât lantul
de la tine si-1 socot un simbol al devotamentului care sfinteste prietenia noastrã."11
Avertismentele contelui de la Rosee sã nu se încreadã în nimeni îl tulburaserã profund pe
Ludwig, care se întrebase mereu dacã prietenii i se alãturã de bunã voie sau erau
influentati de pozitia lui înaltã. Aceastã permanentã suspiciune privind motivatiile celor
din jur a sub-
04
nebun
toate relatiile statornicite de Ludwig. N-a avut ni-• odatã un cerc de prieteni apropiati la
care sã caute prijin moral si sã apeleze pentru vreun sfat. Atunci
rând si-a înfiripat totusi relatii de prietenie, si-a revãrsat totalmente afectiunea asupra
soldatilor tineri si chipesi gi a membrilor curtii regale, devotamentul sãu înveci-nându-se
întotdeauna cu obsesia. A abordat fiecare dintre prieteniile sale cu un optimism romantic
care 1-a împiedicat sã discearnã realitatea. Se devota total si se lãsa furat de sentimente,
asteptând drept rãsplatã acelasi gen de dãruire sincerã, întrucât trãia într-o lume a viselor
amãgitoare si a fanteziilor irealizabile, ideile si sperantele îi erau totdeauna nerealiste si
acest lucru se adeverea mai ales când era vorba de relatiile sale. Atunci când realitatea se
impunea cu duritate si-1 contraria, umplân-du-i inima de deziluzii, încât reactiona
exagerat si-1 îndepãrta fãrã milã pe noul sãu prieten, considerându-1 insensibil si nedemn
de favorurile regale.
Ludwig nãzuia din tot sufletul cãtre ceea ce el numea „un prieten adevãrat" si credea cã
descoperise în sfârsit în Paul confidentul spiritual. Legãtura lor a început ca o prietenie
romanticã tipicã. Desi existã dovezi substantiale despre ispitele homosexuale care 1-au
stãpânit mai târziu, Ludwig pãrea, în vremea relatiei sale cu Paul, sã fi ignorat cu
desãvârsire toate aspectele sexuale. Intensitatea si nota obsedantã ale acestei prietenii, cu
declaratii de dragoste vesnicã, au accentuat cu sigurantã firea romanticã a lui Ludwig si e
foarte probabil cã se îndrãgostise de Paul fãrã sã-si înteleagã mãcar propriile sentimente.
Dar, aproape cu certitudine, relatia dintre Ludwig si Paul, indiferent de sentimentalismele
lor romantice, n-a fost, Cgl putin în primii câtiva ani, una de ordin sexual.
.95

Totusi, pentru anumiti membri ai curtii regale, aceastã întreagã prietenie trezea prea multe
bãnuieli ca sã treacã neobservatã si sã nu stârneascã sumedenie de comentarii, iar starea
de fapt le-a afectat inevitabil relatia, în Miinchen se rãspândeau cu iuteala fulgerului
zvonuri despre printul mostenitor si aghiotantul sãu în resedinta particularã a acestuia din
urmã, situatã pe Turkenstrasse, la câteva case distantã de Residenz; despre luminile
arzând puternic la ferestre în noptile lungi; despre schimbul nesfârsit de scrisori dintre cei
doi tineri si despre dorinta lor nestinsã de a fi împreunã. Devotamentul nemãsurat al lui
Ludwig si nevoia stringentã de noul prieten le-a adumbrit relatia. Esecul lui Paul de a
îndreptãti asteptãrile printului mostenitor, conformându-se principiilor sale riguroase de
viatã si rãspunzând în acelasi fel devotamentului arãtat siesi însemna iarãsi cã se vedea
suspectat de nestatornicie si neloialitate. Ludwig nu putea sã tolereze nici un rival.
Curând, a fost coplesit de noi istorisiri despre „viata frivolã" a prietenului sãu.12 Desi, de
data aceasta Ludwig a respins zvonurile, bârfele rãuvoitoare împotriva mult iubitului
prieten si invidia meschinã din care izvorâserã i-au întetit ura fatã de curtea regalã
miinchenezã si fatã de intrigile necontenite în legãturã cu viitorul sãu tron.
y
96
„(Dumnezeu a rãpit dintre noi un rege bun"
^udwig si-a fãcut debutul monden în înalta societate cu prilejul celei de-a saptesprezecea
sãrbãtoriri a zilei de nastere, în acea zi seninã, fãrã pic de nor, din august 1862, printul
mostenitor s-a alãturat pãrintilor sãi si întregii familii regale pe când asistau cu totii la
inaugurarea statuii ridicate în memoria bunicului sãu, fostul rege Ludwig I. Steagurile
atârnau jalnic în arsita umedã, neîmprospãtatã de nici o adiere de vânt. O fanfarã intona
imnul national în timp ce Ludwig îsi urmãrea din priviri tatãl care dezvelea solemn noua
statuie. Pãsea agale alãturi de Maximilian, cu fruntea usor plecatã, încercând un
sentiment de jenã. Ludwig se arãta prea putin entuziasmat de latura publicã a vietii
regale, cu trecerea trupelor în revistã, parade, festivitãti, dineuri si baluri. Intr-o scrisoare
cãtre verisoara sa Arma de Hessen, datând de la sfârsitul anului 1862, el observa cu
vãditã satisfactie: „Nu cred cã mi se va mai permite sã dansez foarte mult
97

pânã la anul viitor, deoarece astãzi am iarãsi gâtul înrosit si destul de umflat. Dar s-ar
putea sã merg la Teatrul liric si aceasta mi-ar plãcea mai mult decât toate balurile."1
în pofida conformatiei puternice a trupului, Ludwig a suferit totdeauna de pe urma unei
sãnãtãti oarecum subrede. Bolile minore 1-au agasat adesea pe printul de coroanã, dar n-a
lãsat niciodatã impresia cã s-ar sinchisi. Cu toate acestea, i se pretindea mereu sã
participe la solemnitãtile si la reuniunile mondene desfãsurate la curtea regalã, în toamna
anului 1863, la una dintre aceste ceremonii, Ludwig 1-a întâlnit pentru prima oarã pe
omul care se pregãtea sã schimbe înfãtisarea politicii germane si sã domine destinul
Bavariei în urmãtorii douãzeci si cinci de ani, anume contele Otto von Bismarck,
cancelarul Prusiei.
S-a dat un banchet în cinstea lui Bismarck la Palatul Nymphenburg. Ludwig, în calitate
de print mostenitor, a stat alãturi de prim-ministru, care a lãsat mai târziu o descriere
grãitoare a serii respective:
„îmi pãrea cã îi zburau prin minte tot felul de gânduri, departe de masa festivã, si numai
în rãstimpuri îsi amintea totusi cã avea intentia sã întretinã o discutie cu mine; conversatia
noastrã n-a depãsit nivelul subiectelor banale si uzuale la curtea regalã. Dar chiar si asa,
socoteam cã am descoperit în remarcile sale talentul, vivacitatea si bunul-simt
materializate în viitoarea lui carierã, în clipele de tãcere, privea peste crestetul mamei sale
spre tavan, golindu-si câteodatã în grabã paharul cu sampanie, care, asa dupã cum mi se
pãrea mie, îi era umplut din nou fãrã zor din porunca reginei-mame; astfel, se întâmpla ca
printul sã-si tinã paharul peste umãr, în spate, de unde i se reumplea cu sovãire. Nici
atunci, nici
Degete nebun
ai târziu, n-a depãsit totusi limitele cumpãtãrii la bãu-mrã, însa am avu* senzatia cã
anturajul îl plictisea la culme si cã sampania îi ajuta jocul fanteziei libere. Mi-a lãsat o
impresie plãcutã, desi trebuie sã mãrturisesc cu oarecare mâhnire cã toate eforturile mele
de a purta o conversatie agreabilã cu el au fost zadarnice."2
Bismarck a pãrãsit capitala bavarezã tocmai când o crizã majorã ameninta sã
izbucneascã. De-a lungul fluviului Elba, cãtre nord, se întindeau douã ducate, Schleswig
si Holstein. si Danemarca si Confederatia Germanã revendicau suveranitatea asupra
tinuturilor aflate în litigiu, iar conflictul legat de stãpânirea lor definitivã pãrea inevitabil.
Desi s-au depus eforturi prin negocieri pentru a împiedica izbucnirea rãzboiului,
ostilitãtile s-au declansat pânã la urmã în februarie 1864.
Disputa privind problema Schleswig-Holstein 1-a supus pe regele Maximilian la un bir
greu, rãsfrângându-se asupra sãnãtãtii sale, deja cam subrede. In cea mai mare parte a
vietii de adult, suferise de epuizare nervoasã si de migrene care-i debilitaserã organismul.
Se zvonea cã se îmbolnãvise de sifilis în tinerete, în timpul unei vizite în Ungaria, si cã
era atins de simptomele acestei boli, inclusiv de o dezechilibrare mentalã, înainte de
ultima tulburare a sãnãtãtii.3 Spre finele anului 1863; Maximilian s-a plâns din ce în ce
mai mult cã se simtea slãbit pânã la vlãguire; o mânã de medici regesti i-au pus
diagnosticul de reumatism acut si 1-au sfãtuit sã se stabileascã în climatul mai cald din
Italia pentru a se odihni de-a lungul asprei ierni bavareze. Pentru un timp, ministrii sãi au
strãbãtut lungul drum pânã în Italia ca sã se consulte cu regele si sã-i afle hotãrârile, dar
în vreme ce criza ^chleswig-Holstein se adâncea, poporul bavarez deve-
99

nea tot mai nelinistit. Era contrar regulilor etichetei de la curtea bavarezã sã se
pomeneascã despre starea de sãnãtate a vreunuia dintre membrii familiei regale,
exceptând împrejurãrile cele mai grave, si prin urmare nici unul dintre supusii lui
Maximilian nu stia cã suveranul plecase în Italia la recomandarea medicilor. Oamenii de
rând credeau cã el se eschiva de la îndeplinirea datoriei sale, într-un moment de cumpãnã,
si au participat la demonstratii de stradã, în fata palatului Residenz, cerându-i
reîntoarcerea. Pãtruns mereu de simtul datoriei si nesocotind avertismentele serioase ale
doctorilor, Maximilian a revenit în climatul extrem de rece al capitalei sale pe timpul
iernii.
Pe 10 februarie 1864, regele Maximilian si regina Mãrie au prezidat un bal la Altes
Residenztheatre. Prin ninsoarea deasã, bogatã, necontenitã, ferestrele palatului regal
scãpãrau de lumina lumânãrilor, în vreme ce lungi siruri de trãsuri si de sãnii aurite
trãgeau la intrarea principalã, lãsându-si pasagerii care-si lepãdau cu recunostintã
mantiile de blanã si paltoanele grele si urcau scara de marmurã, poposind în ambianta
plinã de cãldurã a sãlilor de receptie. Toti invitatii, fãrã exceptie, veniserã îmbrãcati în
costume elaborate, excesiv de rafinate, dupã moda secolului al XVIII-lea; fãceau
plecãciuni si reverente adânci în fata regelui si a reginei, care purta o rochie de ceremonie
din catifea mov, garnisitã cu blanã de herminã si brodatã cu fir de aur si diamante. Dar
Maximilian se simtea atât de slãbit încât abia a putut sã reziste pânã la sfârsitul serii;
nimeni nu bãnuia cã aceasta avea sã fie ultima lui aparitie publicã.
Medicii opinau cã Maximilian suferea doar de pe urma extenuãrii fizice si i-au prescris
câteva zile de odihnã la
100
!%ge/e nebun
t
nat. Sub supravegherea lor, s-ar fi zis la prima vedere cã regele îsi recãpãta puterile si se
restabilea dupã boalã. Dar balul pe care-1 prezidase împreunã cu regina îl vlã-guise peste
mãsurã. La câteva zile dupã petrecere, a iesit Ca de obicei la plimbare în Hofgarten, cu
speranta cã aerul proaspãt îi va ameliora starea de sãnãtate; în schimb, însã, a contractat o
rãcealã. Cum era deja marcat de epuizare si sleire a rezistentei organismului, guturaiul
aparent inofensiv s-a transformat repede în pneumonie.
Vestea despre boala suveranului s-a rãspândit cu mare iutealã, ajungând pânã la urechile
poporului. Când doctorii au început sã dea publicitãtii buletine medicale curente despre
evolutia stãrii regelui, întreaga capitalã realizã deodatã gravitatea situatiei.
„Desi Majestatea Sa, Regele, nu a iesit din palat în ultimele câteva zile, ieri a avut febrã
care a crescut spre searã, în aceastã dimineatã, febra a mai scãzut, dar n-a dispãrut încã de
tot. Afectiunile locale sunt catarul nasului, gâtului si al traheii."4
Urmãtorul buletin medical, emis câteva zile mai târziu, pãrea sã fie dãtãtor de sperante:
„Majestatea Sa, Regele, se simte mai bine din toate punctele de vedere."5
în cele din urmã, pe 25 februarie, medicii curtii regale se arãtau destul de încrezãtori încât
sã poatã declara: „Starea febrilã a Majestãtii Sale, Regele, a dispãrut cu totul, iar
afectiunile catarale s-au ameliorat."6
Socotindu-si tatãl în afara oricãrui pericol, Ludwig si-a îngãduit sã asiste la un spectacol
dat de Teatrul curtii regale. Dorea sã-1 admire pe Albert Niemann în rolul titular din
„Lohengrin" si se arãtã atât de coplesit de minunãtia si frumusetea fãrã seamãn a vocii
sale încât 1-a mvitat de îndatã pe artist la o întrevedere particularã în
707

apartamentele lui din Residenz. Iatã ce-i relata printul mostenitor verisoarei sale, Anna:
„în ultima vreme, am citit foarte mult din Goethe si am fost atât de ocupat cu Niemann,
cântãretul, încât n-am putut realmente sã gãsesc rãgaz pentru a purta corespondentã ...
Alaltãsearã, am pus pe cineva sã arunce o grãmadã de flori spre el, pe scenã, si i-am
trimis o pereche de butoni de mansetã cu lebede si briliante. I-am dãruit de asemenea si o
cruce care i-a fãcut nespusã plãcere. «Gardez silence! Je vous supplie!»
Mi-a scris în carnetul de notite:
«Nici un fel de culori, nici un fel de flori,
Nici un suflet, nici un cântec!»7
Pânã la urmã, vorba despre aceastã discutabilã îngãduintã din partea lui Ludwig a trecut
din gurã-n gurã, ajungând sã fie cunoscutã de toatã lumea.
Chiar dacã medicii curtii regale declaraserã în aparentã cã Maximilian scãpase de
primejdia mortii, pãrea atât o lipsã de tact, cât si o necuviintã fatã de pãrintele sãu, ca
printul mostenitor sã-si reverse cu prisosintã o atare atentie asupra unui cântãret de operã,
într-un moment de crizã. Ludwig asistase la spectacol cu deplina convingere cã sãnãtatea
tatãlui sãu nu era câtusi de putin expusã vreunui pericol, dar aceastã împrejurare, prima
dintre multe altele când Ludwig avea sã ignore opinia publicã atât în favoarea muzicii
wagneriene, cât si a dorintelor personale, pricinui la curtea regalã câteva insinuãri si
comentarii defavorabile.
La numai o sãptãmânã dupã ce doctorii declaraserã bolnavul în afara oricãrui pericol,
regele suferi o recidivã, în dupã-amiaza zilei de 7 martie, pãrãsi palatul de resedintã
pentru a-si face obisnuita plimbare prin Hofgarten;
nebun
când se întoarse la Residenz, Maximilian abia se mai putea tine pe picioare. Respirând
anevoie, pãtrunse cu pasi împleticiti în palat si se prãbusi în bratele sotiei lui.
Timp de douã zile, medicii curtii regale îl retinurã în pat. Febra îi crescu în mod dramatic
si gâfâitul sãu greu si sacadat umplea dormitorul, înspãimântându-i pe cei ai familiei. La
fel ca toatã lumea, Ludwig crezuse cã boala tatãlui sãu a trecut; de-abia într-un târziu,
regina Mãrie îl înstiinta în lacrimi cã viata lui Maximilian era în pericol. Desi Ludwig
pãrea mai mult sã se fi temut de tatãl lui decât sã-1 fi iubit, se alãturã mamei sale si lui
Otto din simtul datoriei, veghind toatã noaptea, cu rândul, la cãpãtâiul bolnavului. Pe
mãsurã ce orele se scurgeau, febra lui Maximilian ba crestea, ba scãdea, provo-cându-i
stãri de delir; rãsufla si mai anevoios, suierând scurt si des printre buzele întredeschise, si
singura usurare a durerilor survenea când îsi pierdea cunostinta, în tot cursul calvarului,
Mãrie si Otto rãmãseserã de veghe lângã patul de suferintã al regelui, dar Ludwig nu
contenea sã iasã si sã intre în încãpere, cufundat în gânduri apãsãtoare. Posibilitatea
succesiunii la tron era acum iminentã, situatie care-1 coplesea pe tânãrul print de
optsprezece ani.
Joi, 10 martie 1864, la ora patru în zorii zilei urmãtoare, a fost chemat de urgentã
arhiepiscopul Gregorios Scherr pentru a sãvârsi ultimele ritualuri. In soapte greu
deslusite, Maximilian ceru sã vorbeascã între patru ochi cu Ludwig; Mãrie, Otto si restul
familiei pãrãsirã încãperea fãrã tragere de inimã, lãsându-1 pe regele muribund singur cu
sovãitorul sãu mostenitor. Membrii familiei regale care se foiau pe lângã usi se gãseau
destul de aproape ca sã audã ultimele cuvinte rostite de rege:
103

„Fiule, când îti va sosi si tie ceasul, fie sã mori la fel de împãcat în cuget ca tatãl tãu."8
Dupã aceste vorbe, Ma-ximilian închise istovit ochii. Ludwig, mama si fratele lui
îngenunchearã lângã marginea patului, asteptând obstescul sfârsit; în aceeasi dimineatã,
putin dupã ora unsprezece si jumãtate, Maximilian se stinse din viatã, în timp ce Mãrie îl
tinea de mânã.
Membrii curtii si ai casei regale asteptau lângã usile dormitorului, umplând coridoarele si
saloanele cu susoti tul si rugãciunile lor usor îngânate. In cele din urmã, arhiepiscopul
Scherr iesi din camera regalã cu capul plecat si mâinile încrucisate si lumea îl întrebã
numaidecât: „Mai trãieste regele?" „Da", rãspunse arhiepiscopul cu glasul sugrumat de
emotie. „De azi înainte, sufletul sãu trãieste în rai. Dumnezeu a rãpit dintre noi un rege
bun, sã ne rugãm Domnului nostru din ceruri sã ne trimitã un altul deopotrivã de bun."9
O tãcere pioasã se lãsã printre curteni, în Hofgarten, soldatii îsi armarã pustile, trãgând
ultimele salve de salut în memoria monarhului decedat si spulberând cu rãpãitul de focuri
linistea diminetii târzii, dar încã adormite; curând, clopotele bisericilor si ale catedralei îsi
începurã dangãtul funebru si monoton. Imediat dupã ora douãsprezece, usile de la
dormitorul defunctului se deschiserã larg. Grãmada de nobili strânsi acolo se înclinã în
semn de respect sau se ploconirã în adânci reverente pe când îsi fãcu aparitia figura înaltã
si mohorâtã a regelui Ludwig al II-lea. Acesta se opri un moment din mers, profilat ca o
siluetã în lumina strãlucitoare de primãvarã revãrsatã prin ferestrele mari ale încãperii din
spatele lui, cu capul plecat, cu ochii împãienjeniti de lacrimi la gândul responsabilitãtilor
noi si covârsitoare ce-i stãteau în fatã. Era un moment trist si apãsãtor pentru toatã lumea.
j
104
nebun
Tânãrul de optsprezece ani care trecuse pragul usii cu douã canaturi, întinzând cu
smerenie mâna curtenilor jngenuncheati, întruchipa o totalã enigmã: chipes si se-j^et,
necomunicativ, rezervat si timid în acelasi timp. Nimeni nu stia nimic despre caracterul
sau gândurile si visurile sale. Dar Ludwig, printul mostenitor melancolic, retras si tãcut,
devenise chiar din acea clipã suveranul impunãtor si respectat, urmând pilda înaintasilor
sãi, Carol cel Mare, Friedrich I Barbarossa si Ludwig Bavarezul.
Monarhii bavarezi nu beneficiau de o ceremonie a încoronãrii; în schimb, Ludwig îsi fãcu
prima aparitie oficialã ca rege la consiliul de coroanã în care se desfãsurã solemnitatea
urcãrii pe tron; tânãrul fu învestit cu însemnele regalitãtii si depuse un simplu jurãmânt de
credintã fatã de Constitutie. Pe 12 martie 1864, în timp ce corpul neînsufletit al lui
Maximilian zãcea expus pe un catafalc de onoare în Hofkapelle din Residenz pentru a i se
aduce un ultim omagiu, avu loc consiliul consacrat suirii pe tron a fiului sãu.
In acea dimineatã, încã de devreme, sute de oaspeti invitati în mod special începurã sã
soseascã la Residenz pentru a asista la ceremonia depunerii jurãmântului de loialitate.
Ministri, maresali ai curtii si ai armatei operative, functionari de stat, reprezentanti ai
clerului si curteni se îngrãmãdeau pe lungile coridoare de marmurã si în saloanele în stil
rococo din palat, asteptând aparitia regelui. Pânzele negre si grele de crep ce drapau în
semn de doliu candelabrele si galeriile suflate cu aur de deasupra ferestrelor fluturau
încetisor pe când adieri întâmplãtoare treceau prin palatul cavernos si nemãrginit.
Membri ai corpului diplomatic se însirau în tãcere pe holuri, hainele lor sobre si cernite
contrastând trist cu
705

medaliile si ordinele strãlucitoare ce le împodobeau piepturile sau le atârnau de panglici

la gât. Susurul de soapte, vãlurile de doliu purtate de doamne, draperiile negre puse
pretutindeni confereau evenimentului o calitate solemnã, dar si spectralã, bântuitoare.
Cu putin înainte de ora unsprezece, usile apartamentelor private se deschiserã si marele
maresal al palatului se ivi în prag, semnalând apropierea noului rege. Ludwig iesi însotit
de membri ai casei regale si ai suitei. Purta uniforma de general în armata bavarezã, cu
pantaloni albi, usor bufanti care se strâmteazã la genunchi, si cu tunicã lungã albastrã, cu
bumbi de argint, împodobiti cu pajuri si cu epoleti argintii, îi anina de-a curmezisul
pieptului cordonul lat de mãtase rosie al Ordinului Sfântului Gheorghe; colanul Ordinului
Sfântului Hubert îi atârna în jurul gâtului. Peste tinerii sãi umeri, îi cãdea greaua mantie
regalã purpurie, tesutã cu fir de aur si cu bordurã de herminã. Urcã încet Scara imperialã
printre sirurile de cavaleri din garda regalã în platose argintii, de ulani în uniforme
albãstrii si cu coifuri împodobite cu panas, ca si de lãniceri din regimentul de gardã, toti
cu sãbiile scoase din teacã si ridicate în semn de onor.
Ludwig intrã în Sala tronului, precedat de paji care purtau însemnele regalitãtii pe perne
de catifea: coroana statalã, sceptrul, globul si colanul. Un alt paj ducea sabia statalã cu
prãsele împodobite cu diamante ce scânteiau intens la fiecare pas. Pe mãsurã ce Ludwig
înainta agale prin imensa încãpere, multimea însiratã pe lângã pereti se înclina sau fãcea
reverente adânci, doar fosnetul slab al rochiilor lungi de mãtase tulburând linistea
momentului. Tânãrul monarh sui treptele platformei spre tronul aurit, se întoarse cu fata
cãtre consilierii privati,
106
nebun
mistrii si înaltii demnitari ai curtii, ridicã mâna si citi • pãmântul de credintã dintr-o carte
cu coperte aurii, ti-nutã de un paj. Apoi, aghiotantul sãu personal îi înmâna discursul de
încoronare si Ludwig, cu ochii umeziti de emotie, începu sã citeascã rar, cu glas
tremurãtor:
Dumnezeu Atotputernicul a vrut sã-1 cheme dintre cei vii pe mult iubitul meu pãrinte.
Mi-e cu neputintã sã vã împãrtãsesc sentimentele care-mi umplu inima. Misiunea ce-mi
stã înainte este una grea si coplesitoare, dar îmi pun toate nãdejdile în Bunul Dumnezeu,
în aceea cã El îmi va da întelepciune, pricepere si putere ca sã mi-o îndeplinesc. Voi
domni credincios si devotat pânã la capãt jurãmântului pe care 1-am depus si în spiritul
Constitutiei noastre, îmi voi dedica toate fortele bunãstãrii necontenite a poporului meu si
mãretiei statelor germane. Vã cer sã-mi dati sprijinul pentru împlinirea acestor îndatoriri
dificile."10
Douã zile mai târziu, se desfãsurarã funerariile de stat ale rãposatului rege. Fatadele
clãdirilor si felinarele de stradã erau drapate în pânze negre si grele de crep care atârnau
diform în aerul cetos. Dangãtele jalnice de clopote din turnurile de biserici, bãtãile
înãbusite si rare de tobe si ritmurile neîntrerupte ale marsului funebru însoteau lungul
cortegiu pe mãsurã ce îsi croia drum serpuind încet pe strãzi cãtre Theatinerkirche, unde
rãmãsitele pãmântesti ale regelui aveau sã odihneascã în pace în cripta Wittelsbachilor.
învesmântat în uniforma albastru-închis de colonel în infanteria bavarezã, dar cu capul
descoperit, Ludwig mergea împreunã cu fratele sãu imediat în urma carului mortuar,
încãrcat de coroane de flori si tras de cai cu spinãrile acoperite în valtapuri negre. Pãrea
sã-i ignore pe oamenii care, cu fruntile ple-
107

cate în semn de respect, asteptau cu nerãbdare sã-1 zãreascã mãcar în treacãt pe noul
monarh. Un martor ocular al evenimentului îsi amintea:
„Tânãrul rege, palid la fatã, pãsea în mijlocul procesiunii alãturi de fratele lui mai mic si
rotofei. Expresia tristã asternutã pe figura lui Ludwig a stârnit în mod firesc simpatia si
compasiunea tuturor si a câstigat de îndatã inimile cetãtenilor, care-i împãrtãseau adânca
durere. Mãcar dacã 1-ai fi putut vedea pe acest tânãr palid, pe când mergea cu capul
înclinat si pasi sovãitori în urma sicriului în care era asezat iubitul sãu tatã. Avea niste
ochi extraordinar de expresivi... întreaga impresie lãsatã de înfãtisarea sa era atât
emotionantã, cât si regalã/'11
Astfel erau gândurile comune tuturor supusilor miinchenezi care lãudau frumusetea si
tineretea noului lor rege. Dar cei care-1 cunosteau mai bine îsi formaserã un punct de
vedere diferit. La douã zile dupã funerariile lui Maximilian, secretarul curtii regale, Franz
von Lein-felder, se întâlni cu fostul preceptor al lui Ludwig, de la Rosee, pe Scara
imperialã din Residenz. Leinfelder pãrea optimist în privinta noii domnii, afirmând cã
„avem acum un înger pe tronul nostru". Dar contele se rezumã la comentariul cã moartea
lui Maximilian al II-lea reprezenta cea mai mare tragedie posibilã abãtutã asupra
Bavariei.12 i^
108
7
J\oua domnie
oua zi dupã ceremonia fastuoasã a înmormântãrii tatãlui sãu, Ludwig se angaja cu toatã
seriozitatea în îndeplinirea îndatoririlor. „In vremurile acestea grele, ai urcat pe tron prea
de timpuriu", îi scria bunicul sãu lui Ludwig curând dupã încoronare. „Sã dea Dumnezeu
sã urmezi drumul cel bun si fie ca pietatea sã te-nsoteascã totdeauna."1 Ludwig descindea
dintr-o lungã linie genealogicã a spitei Wittelsbachilor care cârmuiserã în Ba-varia si, ca
rege, se hotãrâse de la început sã calce pe urmele prudentului sãu tatã. Intentiile sale erau
cât de poate de onorabile. Astfel, Ludwig îi scria urmãtoarele rânduri fostei lui
guvernante, baroneasa Leonrod: „îmi dãruiesc inima tronului - o inimã care bate pentru
poporul meu si care arde pentru bunãstarea lui - toti bavarezii pot fi convinsi de acest
lucru. Voi face tot ce-mi stã în putintã pentru a aduce fericire poporului meu;
prosperitatea, pacea lui sunt conditii esentiale de care depinde propria-mi fericire."2
Caracterul lui Ludwig constituia o enigmã pentru noii sãi ministri. Din pricina tineretii si
a lipsei sale de expe-
709

rientã, numerosi politicieni din guvernul bavarez se asteptau ca recent înscãunatul

monarh sã fie docil si usor de influentat, în schimb, Ludwig se dovedi curând îndãrãtnic
si perseverent în a hotãrî independent în toate chestiunile publice. Tânãrul rege aducea
tronului ca simbol al puterii suverane un extraordinar grad de demnitate si mândrie în
exercitarea autoritãtii, o credintã de nezdruncinat în natura providentialã a pozitiei sale.
De-a lungul celor douãzeci si doi de ani de domnie, absolut nimeni, nici ministrii sãi, nici
Bismarck, nici chiar Richard Wagner - n-au reusit vreodatã sã-1 manipuleze pe Ludwig.
în mod inevitabil, în cursul primilor ani de domnie, s-a confruntat cu revolte ministeriale
si cu tentativele unora de a obtine capital politic din naivitatea sa, dar a întâmpinat
asemenea amenintãri cu neasteptate dovezi ale vointei sale extrem de ferme. Abilitatea
regelui de a-si sustine neclintit punctul de vedere era cu atât mai surprinzãtoare, datã fiind
dezorganizarea guvernului bavarez.
în momentul urcãrii pe tron, monarhul conducea cu ajutorul Dietei („Landtag"),
constituitã din douã adunãri legiuitoare, Camera Pairilor si Camera Deputatilor. Consiliul
de ministri era condus de primul-ministru, împreunã cu sefii diverselor departamente
ministeriale si cu toti functionarii de stat aflati în subordinea lui. Dar structura guvernului
îngrãdea contactul regelui cu personalitãtile politice de frunte ale zilei; în loc sã comunice
direct cu seful guvernului, Ludwig se vedea nevoit sã solicite interventia unei terte pãrti,
secretarul cabinetului, cea mai importantã persoanã în cabinetul particular al suveranului.
Acest sistem ciudat reprezenta o mostenire lãsatã de Ludwig I care, absorbit de proiectele
de constructii în
no
Degete nebun
/fiinchen, crease o categorie secundarã de oficiali meniti - serveascã drept mijlocitori
între coroanã si guvern. Astfel/ secretariatul cabinetului era compus din membri i casei
regale si, în acelasi timp, din demnitari guvernamentali. Acest grup era condus de un
secretar care nrobabil detinea o autoritate cu mult mai mare decât însusi prim-ministrul.
Toate chestiunile oficiale erau dirijate cãtre secretarul de cabinet, pozitie ocupatã de
Franz von Pfistermeister, cu saisprezece ani mai vârstnic decât Ludwig, un conservator
de scoalã veche, dur si înversunat, care sustinea traditia catolicã si principiul loialitãtii
fatã de stat.
Secretarul de cabinet îndeplinea un rol de maximã importantã; el hotãra ce probleme
urmau sã fie ridicate în prezenta regelui, planifica sedintele ministeriale, îl sfãtuia pe
Ludwig cu privire la legile propuse si la chestiunile de interes public. Ca suveran, Ludwig
nu detinea o putere realã. Conform Constitutiei bavareze, suveranul dispunea de drepturi
similare celor revendicate de coroana britanicã: dreptul de a fi consultat, dreptul de a
sprijini si dreptul de a avertiza, potrivit spuselor istoricului englez Walter Bagehot,
specialist în domeniul constitutional. Intr-o oarecare mãsurã, gradul de autoritate
exercitatã de monarhii bavarezi depindea de personalitatea regelui si de componenta
guvernului, în secolul al XlX-lea, o datã cu declaratia formalã a regalitãtii si cu aprobarea
Constitutiei, puterea supremã începea treptat-treptat sã se transfere din Residenz în
Landtag. Problemele oficiale impuneau în mod firesc sanctiunea regalã, dar aceasta era o
simplã formalitate. Dacã monarhul protesta împotriva politicii guvernamentale sau se
implica direct în afacerile de stat, interesul sãu evoca spectrul unei crize
111

constitutionale. Astfel, regii bavarezi se întâlneau cu înaltii demnitari, citeau temeinic

documentele oficiale, ascultau sfaturile secretarului de cabinet si se consultau în mod
discret cu ministrii, dar nu luau decât putine decizii politice. Prin urmare, în timp ce
regele nu-si putea exercita atributiile constitutionale fãrã interventia secretariatului de
cabinet, guvernul, împreunã cu secretariatul, îsi îndeplinea functia în absenta suveranului.
Tocmai acest aspect al structurii guvernamentale i-a permis mai târziu regelui Ludwig al
II-lea sã ignore cu totul afacerile de stat si sã-si concentreze întreaga atentie asupra
planurilor arhitecturale.
Un alt grup important de înalti functionari ce-1 înconjurau pe rege era reprezentat de
secretariatul curtii, care lucra separat de restul guvernului bavarez, în vreme ce
secretariatul de cabinet functiona ca un brat al guvernului, secretariatul curtii se
compunea din membri ai casei regale si includea departamentul trezoreriei regesti si de
control al listei civile, care îi acorda regelui venitul anual din bugetul statului, necesar
pentru întretinere si cheltuieli personale. Acest grup era condus de secretarul curtii, care
îndeplinea functia de sef al casei regale si de vistier particular al monarhului, pozitie
ocupatã de Julius von Hofmann. Un numãr de alti politicieni care aveau sã joace roluri
importante în timpul domniei lui Ludwig al II-lea detineau posturi minore în momentul
urcãrii sale pe tron. Cei mai de seamã dintre acestia erau subsecretarul lui Franz von
Pfistermeister, Johann von Lutz, contele Maximilian von Holnstein, care ocupa functia de
Oberstallmeister sau intendent general al grajdurilor regale si baronul Ludwig von
Pfordten, ministru de externe si seful cabinetului de ministri. ,j.t
112
nebun
Ludwig al II-lea îsi începea de obicei ziua de lucru destul de devreme si, pe la ora nouã
dimineata, se aseza jeja la imensul birou pregãtit pentru prima audientã. Se întâlnea în
fiecare dimineatã cu Pfistermeister, care îl informa pe rege cu privire la programul si
obligatiile de îndeplinit. Acestea se refereau la ciclul uzual de ceremonii la care trebuia sã
asiste, incluzând activitãti mai putin captivante, cum ar fi deschideri solemne de scoli,
inaugurãri de poduri si inspectii în fabrici. Totusi, impresiile produse de Ludwig ca
monarh sau conducãtor politic suprem erau strãlucite, cel putin la începutul domniei.
Poetul Paul Heyse îsi amintea mai târziu: „Expresia ochilor sãi frumosi si lucitori era
dezinvoltã si neîncãtusatã. Cunostea în mare profunzime natura umanã, ceea ce este cu
totul remarcabil tinând seama cã fusese crescut atât de singuratic si departe de lume."3
Pânã si Bismarck, care se mândrea cã era un subtil cunoscãtor al caracterului omenesc,
scria: „M-a impresionat totdeauna ca exponent dinamic si lucid al ideilor nationaliste
germane, chiar dacã eforturile lui s-au îndreptat mai ales spre apãrarea principiului
federatiei si a drepturilor constitutionale ale tãrii sale."4
Unul sau altul dintre membrii guvernului se întâlneau în mod curent cu regele ca sã-i
aducã la cunostintã problemele importante la ordinea zilei. Ministrul justitiei, Eduard von
Bomhard, nota ulterior: „Aceste întruniri aveau loc sãptãmânal în ziua stabilitã. Cel
convocat se aseza pe canapea lângã rege si era o adevãratã plãcere sã vezi expresia
sincerã, receptivã a ochilor sãi ageri, atunci când o anumitã parte a discutiei îl interesa în
mod special. Atitudinea regelui avea un anume grad de timiditate naturalã caracteristicã
tineretii, care-i sedea
773

bine, dar era în acelasi timp impresionant de maiestuoasã. Asculta expunerea

interlocutorului cu deosebitã atentie, privindu-1 deseori pãtrunzãtor drept în fatã. Dupã
aceea, vorbea despre lucruri generale, dar totdeauna despre problemele esentiale de
actualitate si niciodatã despre bârfele mondene de la curte sau din oras ... Era înzestrat în
cel mai înalt grad din punct de vedere mental, însã bagajul mintii sale era stocat într-un
mod cu totul dezorganizat."5
Tot Bomhard observa comportamentul excentric al tânãrului monarh în timpul
audientelor: „M-a frapat felul în care, uneori, tocmai când expresia figurii sale si întreaga
atitudine pãreau sã reflecte multumire, se îndrepta din sale pe neasteptate si - privind în
jur cu o minã gravã, chiar sumbrã - îsi dezvãluia latura lãuntricã, tenebroasã care
contrasta izbitor cu farmecul tineresc din clipele anterioare. si atunci m-am gândit în
sinea mea: Dacã douã naturi interioare diferite germineazã în acest tânãr, asa cum mi se
pãruse chiar de la prima noastrã conversatie, sã dea Dumnezeu sã triumfe cea bunã."6
Desi von Bomhard se arãta în general plin de bunãvointã fatã de Ludwig, îi observase
totusi lipsa de organizare. Adeseori ministrii sãi încercau senzatia cã Ludwig simula doar
exercitarea puterii regale si cã, de fapt, mintea îi umbla rãtãcind aiurea. Spre nenorocul
sãu, nu poseda stãpânirea de sine necesarã sã-si ascundã sau mãcar sã-si înfrâneze
sentimentele. Dupã cum mentiona von Bomhard, regele se adâncea deseori într-o stare de
contemplatie în timpul audientelor si când deschidea gura, în fine, vorbea într-o manierã
atât de pompoasã, încât îsi lãsa frecvent auditorul derutat în privinta întelesului real al
cuvintelor sale.
774
'
piscursul de încoronare tinut de Ludwig în fata consiliului privat, adunat la Residenz, desi
concis, contura o serie de prioritãti politice, stabilite cu grijã, chiar dacã într-o manierã
prescurtatã. Cel mai important rând fusese scris cu gândul la tensiunile crescânde dintre
Austria, prusia si cele douã ducate de pe Elba: „îmi voi dedica toate fortele bunãstãrii
necontenite a poporului meu si mãretiei statelor germane", în mod subtil, Ludwig sublinia
ideea cã suveranitatea Bavariei reprezenta preocuparea lui principalã, în acelasi discurs,
se gãsea sâmburele unei politici alternative, dat fiind cã noul rege aborda problema
mãretiei Germaniei si-si exprima dorinta de a unifica poporul pe care-1 guverna.
Consilierii se întrebau dacã recent înscãunatul monarh împãrtãsea visul bunicului sãu,
Ludwig I, care îsi exprimase clar aspiratia de a forma un imperiu german unit. Nimeni nu
stia îndeajuns despre Ludwig al II-lea pentru a se lãmuri ce politicã intentiona regele sã
urmeze si, doar în decursul timpului, când împrejurãrile i-au fortat mâna, s-a putut deslusi
pe care dintre aceste douã preocupãri contradictorii le-a socotit la înãltimea guvernãrii
sale.
în aparentã, tânãrul suveran urma pilda tatãlui sãu, ceea ce se dovedea a fi o usurare
pentru multi dintre membrii cabinetului de ministri. Mai toti supusii bavarezi deplânserã
pierderea bunului rege Max si toatã lumea credea cã tânãrul neexperimentat avea sã lase
afacerile de stat în seama ministrilor, într-adevãr, existã mãrturii cã, la începutul domniei,
câtiva ministri care au expus în fata regelui probleme politice au fost întâmpinati cu
întrebarea politicoasã si subtilã: „Cum ar fi procedat tatãl meu în acest caz?"7 Dar
Ludwig începu sã se detaseze încet - încet de politica prudentã si conservatoare dusã
7/5

de defunctul monarh. Se putea comporta în mod tiranic si arogant. La câteva sãptãmâni

dupã decesul lui Maxi-milian, maresalul curtii i-a sugerat lui Ludwig cã, în calitate de
nou suveran si dupã regulile de protocol, n-ar strica sã se instaleze în fosta anfiladã de
încãperi ale tatãlui sãu, care erau mai potrivite ca dimensiune decât apartamentul pe care-
1 ocupase cu titlul de print mostenitor. Dar la aceastã propunere, Ludwig îi ripostã furios:
„Te voi înstiinta dacã aceasta îmi e dorinta!"8
Ca rege, Ludwig se bizuia mai ales pe propriile instincte când venea vorba de decizii
politice, întrucât îi lipsea un cerc de prieteni intimi, era rareori expus influentelor
exterioare. Nu se simtea apropiat de nici unul dintre membrii familiei sale. îi privea cu
teamã si-i evita pe cei doi frati ai rãposatului sãu tatã, Luitpold si Adal-bert, desi îl delega
adesea pe cel din urmã sã-1 reprezinte la diverse obligatii sociale sau reuniuni publice.
Fratele mai vârstnic al bunicului sãu patern, printul Karl, detinea gradul de feldmaresal si
de comandant suprem al armatei bavareze si nu- avea mai nimic comun cu acest fiu
romantic al defunctului nepot, Maximilian. Regele întretinea relatii bune numai cu
bunicul lui, Ludwig I. Fostul monarh, care renuntase constrâns de circumstante politice la
tron în 1848, trãind în exil la Nisa, nu obosea niciodatã sã-si sfãtuiascã nepotul imatur
cum sã guverneze, savurând sansa de a încerca din nou, mãcar ca substitut, sentimentul
puterii de care se bucurase odinioarã. Povetele bunicului sãu erau într-o oarecare mãsurã
conservatoare si retrograde. „Nu ceda nici un pic din Drepturile Coroanei", îl avertiza el
pe Ludwig într-o împrejurare. „Pentru scurtã vreme, vei fi obligat -dar pierderea rãmâne
ireparabilã. Cât de schimbãtoare e
fygele nebun
<<aura popularis»!* Bunicul tãu si-a primit din plin lectia!"9 Astfel de sfaturi câstigau în
mod limpede aprecierea lui Ltidwig si erau întâmpinate cu deosebitã plãcere, într-o zi,
tânãrul rege a purtat o conversatie ciudatã cu unchiul sãu, Marele Duce de Hessen
Ludwig al II-lea si palatin de Rhin. îi mãrturisi Marelui Duce cã pozitia sa ca monarh
trebuia în mod firesc sã se îndrepte cãtre autocratie si cã singurul suveran din întreaga
Europã pe care-1 considera demn de acest titlu era cumnatul Marelui Duce, împãratul
Rusiei Alexandr al II-lea. Auzind aceastã afirmatie destul de alarmantã, Marele Duce si-a
prevenit nepotul: „Dacã credeti într-adevãr în ceea ce spuneti, Maiestatea Voastrã si
scumpul meu nepot, veti fi strivit îngrozitor!"10 Conform cu aceste pãreri împãrtãsite în
mod confidential si cu forta vointei sale, Ludwig si-a proiectat în amãnunt liniile politice
de guvernare. Pe 17 mai 1864, îi înmâna primului-ministru un document ce schita în
ansamblu sensul actiunilor proiectate în viitor. Printre alte puncte, tânãrul monarh îsi
anunta intentia de „a tine în frâu parlamentarismul, de a mentine echilibrul puterii în
mâinile suveranului, de a pãstra principiile lui , Maximilian al II-lea, de a urma o politicã
realmente germanã, fãrã sã stirbeascã în nici un chip integritatea si independenta Bavariei
care trebuia sã rãmânã în fruntea statelor centrale si sã-si pãstreze importanta existentã în
politica externã".11 Ludwig îsi pusese în gând sã conducã Bavaria cu mânã forte, fãrã sã
acorde puteri sporite Landtag-ului. Se ferise sã declare cã intentiona sã eludeze sau chiar
sã frâneze masinãria guvernamentalã legitimã,
„Aura favoris popularis" - (Ib. lat.) - curent usor de simpatie a poporului
117

dar, dupã citirea acestui document, nimeni cu un anumit rang în regat nu se mai putea
îndoi de forta moralã si hotãrârea neclintitã arãtate de tânãrul suveran.
Ludwig se exprimase fãrã echivoc în favoarea politicii de independentã a Bavariei,
tintind în acelasi timp spre unificarea trainicã a numeroaselor state germane. Considera
cã-i stãtea în putintã sã-si cãlãuzeascã guvernul cãtre atingerea ambelor teluri, în vreme
ce libertatea deplinã si garantatã a Bavariei reprezenta prioritatea absolutã a domniei sale,
era totodatã dispus sã realizeze întãrirea vechilor aliante care existaserã în Germania timp
de mai multe decenii. Acest obiectiv viza direct Triada, perspectiva uniunii celor mai
mari trei state -Bavaria, Prusia si Austria - ca o garantie împotriva oricãrei agresiuni
necontrolate din partea vreunui alt partener, însã mãsura în care putea progresa aceastã
politicã depindea într-un grad destul de mare de intentiile cancelarului prusac Bismarck
în privinta celor douã ducate Schleswig si Holstein.
Rãdãcinile crizei Schleswig-Holstein se întindeau în urmã cu multe decenii, în 1815,
dupã înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, Congresul de la Viena a convenit sã
restabileascã echilibrul de forte în Europa. Sub hegemonia printului Klemens von
Metternich, rãmãsitele vechiului „Sfânt imperiu roman de natiune germanã" -peste trei
sute de regate, principate, mari ducate, comitate si electorate - erau reconstituite pentru a
forma un nou Reich. Aceastã asociere a avut drept rezultat crearea Confederatiei germane
(„Deutscher Bund"), o uniune hibridã alcãtuitã din treizeci si nouã de state germane,
controlatã formal de o Dietã reprezentativã cu sediul la Frankfurt.
mm
118
fygele nebun
prin masinatiile abile ale lui Metternich, Austria a detinut suprematia în Confederatia
federalã în primii cincizeci je ani de existentã a acesteia, în timpul desfãsurãrii
Congresului de la Viena, Austria era singurul membru prestigios al confederatiei care
putea juca un rol conducãtor. Dar, de-a lungul anilor urmãtori, Prusia a actionat cu
sârguintã pentru a-si îmbunãtãti pozitia în cadrul uniunii. Populatia ei crestea, armata îsi
câstiga respectul pentru principiile-i spartane, eficiente, iar ritmul rapid de dezvoltare
industrialã îi prevestea expansiunea ca putere europeanã. Cincizeci de ani mai târziu,
Prusia tinea în mânã puterea de a schimba cursul istoriei germane, îi lipsea doar un om
vizionar care sã-i arate calea de urmat. Apoi, în septembrie 1862, un fost functionar de
stat din Pomerania, contele Otto von Bismarck era numit cancelar al regatului prusian.
Bismarck avea patruzeci si opt de ani când s-a declansat criza Schleswig-Molstein. O
bunã parte din viatã trãise într-o relativã obscuritate, caracterul sãu puternic si ambitiile
de nestãvilit rãmânând în stare latentã. Dar Bismarck avea abilitatea de a manipula,
ascutime a mintii, siretenie si arogantã, trãsãturi care i-au folosit din plin când regele
Prusiei, Wilhelm I, a amenintat cu abdicarea din pricina haosului de nedes-cris iscat în
guvernul sãu. Bismarck interveni, oferindu-se sã preia responsabilitatea de cancelar si sã
formeze un nou guvern care sã respecte demnitatea regalã; Wilhelm acceptã si Bismarck
cãpãtã numirea în postul de înaltã autoritate, devenind cel mai puternic om din întreaga
Prusie. Câteva zile mai târziu, fãcea celebra remarcã de rãu-augur care a stârnit atâta
rãsunet în cancelariile europene: //Marile probleme ale timpului nu vor fi rezolvate prin
discursuri si majoritate de voturi, ci prin sânge si fier."12

Ducatele Schleswig si Holstein ocupau o importantã pozitie strategicã la nord de

Confederatia germanã, în-tinzându-se de-a lungul fluviului Elba pânã la extremitatea
inferioarã a peninsulei lutlanda. Locuitorii din Schleswig reprezentau un amestec de
germani si danezi, în vreme ce populatia din Holstein era cu precãdere de origine
germanã. Cele douã ducate se alipiserã de bunã voie la coroana danezã în urmã cu sute de
ani, dar nu exista nici un tratat de încorporare încheiat oficial si problemele legate de
suveranitatea lor frãmântaserã Europa secole de-a rândul. Situatia se complicase si mai
mult prin aceea cã, în vreme ce Schleswig rãmase atasat de Danemarca, Holstein
devenise membru al Confederatiei germane, în 1848, locuitorii din Holstein, de obârsie
predominant germanã, s-au revoltat împotriva stãpânirii daneze, iar Prusia, cu deplina
aprobare a Dietei federale din Frankfurt, a trimis trupe pentru a-i sprijini în luptã. Când
Rusia imperialã a protestat, regatul prusian si-a retras soldatii silit si contrar vointei.
>
Aceastã incursiune s-a soldat cu încheierea Tratatului de la Londra în 1852, prin care cele
douã ducate erau plasate sub control nominal danez. Cu toate acestea, acordul îi
interzicea regelui Danemarcei sã încerce anexarea celor douã provincii la propriul sãu
teritoriu, întrucât monarhul danez, Frederik al VH-lea din dinastia de Oldenburg, n-avea
nici un mostenitor direct, Tratatul de la Londra 1-a desemnat ca eventual succesor la tron
pe printul Christian de Schleswig-Holstein-Son-derburg-Gliicksburg, o rudã îndepãrtatã
descinzând din linia femininã a familiei regale daneze. Atât Schleswig, cât si Holstein,
refuzarã sã-1 accepte pe Christian, invocând Legea salicã, prin care femeile erau excluse
de la succe-
nebun
, ca parte sacrã, inviolabilã a istoriei lor si sustinân-du-si propriul candidat, printul
Friedrich, duce de ^ugustenburg, un om cu mari drepturi ereditare la cele douã teritorii
disputate. Tratatul de la Londra îi acordase ducelui despãgubiri financiare considerabile
pentru renuntarea la orice pretentii asupra celor douã ducate si problema pãrea rezolvatã
o datã pentru totdeauna.
Dar populatia majoritarã de limbã germanã, mai ales aceea din Holstein, opunea o
rezistentã dârzã subjugãrii fortate, în numele ei, Prusia protestã împotriva dominatiei
daneze, însã nici una dintre tãri nu era pregãtitã sã recurgã la fortã pentru a-si întãri
suveranitatea.
Lucrurile s-ar fi oprit aici dacã n-ar fi intervenit în mod abuziv ambitiosul rege Frederik
al VH-lea. în 1855, suveranul danez încercã sã rãstoarne autoritatea germanã si formã un
nou parlament care sã conducã de la Copenhaga cele douã ducate, dar Confederatia
germanã din Frankfurt declarã cã acest fapt reprezenta o încãlcare flagrantã a Constitutiei
germane. Danemarca preferã sã nu-si impunã pozitia; totusi, în urmãtorii ani, Frederik al
VH-lea a fluturat neîncetat spectrul unui parlament separat sub ochii Dietei de la
Frankfurt, agravând si mai mult tensiunile. Danemarca lãsa impresia cã se delecta cu
aceste amenintãri si, în decursul timpului, Dieta federalã a avertizat în permanentã cã
nerespectarea Tratatului de la Londra ar avea drept consecintã începerea ostilitãtilor.
Ignorând aceste rele prevestiri, Danemarca îsi afisã cu ostentatie dispretul fatã de
Confederatia germanã: pe 30 martie 1863, institui un parlament distinct pentru Holstein,
plasat sub propria-i autoritate, instaurând astfel o guvernare danezã de facto. Acest act
crea serioase probleme diplomatice pentru statele unite în
121

Deutscher Bund. Totala desconsiderare manifestatã de Danemarca în repetate rânduri fatã

de declaratiile federale a dus la ruperea relatiilor ei politice, economice si diplomatice cu
celelalte tãri germane. Trei luni mai târziu, pe 9 iulie, Confederatia germanã cu sediul la
Frankfurt a adoptat o rezolutie oficialã, în numele tuturor statelor membre, cerând
dizolvarea parlamentului ilegal din Holstein. Regele Frederik al VH-lea a respins aceastã
decizie si, în replicã, a amenintat sã încorporeze cu forta cele douã ducate. O datã cu
formarea parlamentului din Holstein, Danemarca sãvârsea o ilegitimitate, atât în
conformitate cu Tratatul de la Londra, cât si cu Constitutia federalã germanã, ale cãror
clauze se angajase anterior sã le respecte.
Situatia tensionatã persistã în tot cursul verii lui 1863. Apoi, în acea toamnã, în decurs de
patruzeci si opt de ore, criza izbucni. Pe 13 noiembrie, regele Frederik al VH-lea anexã
prin violentã cele douã ducate. Douã zile mai târziu, s-a petrecut un fapt neprevãzut, cu
consecinte nefaste pentru pacea europeanã: pe 15 noiembrie, a murit pe neasteptate
Frederik al VH-lea, ruda lui îndepãrtatã succedându-i la tronul danez sub numele de
Christian al IX-lea. Nedorind sã facã o concesie o datã cu primul sãu act de domnie, noul
rege îndeplini cu promptitudine amenintarea danezã si ordonã ca încorporarea fortatã a
celor douã ducate în teritoriul regatului sãu sã continue, ignorând atât protestele si
îngrijorarea membrilor Confederatiei germane, cât si prevederile Tratatului de la Londra.
Declaratia lui Christian al IX-lea împinse conflictul mocnit în punctul culminant: ar
trebui ca ducatele Schleswig si Holstein sã intre sub dominatia danezã sau germanã?
»
nebun
gismarck manifestã putin interes pentru soarta celor douã ducate în cursul primelor luni
de crizã. Ca politician calculat, aspru si transant, nu se preocupa de pretentiile
sentimentale asupra teritoriilor, nici de tiparul aliantelor menite sã configureze opozitia.
Cancelarul actiona conform principiilor politicii realiste - „Realpolitik" - o viziune
intelectualã neîndurãtoare despre actul de guvernare. Puterea si dreptul la putere
reprezentau singurele preocupãri pentru Bismarck. „In acest mod, Bismarck se întorcea la
traditia stabilitã de astfel de conducãtori din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, cum ar fi
de pildã Ludovic al XlV-lea si Friedrich al II-lea cel Mare", nota un mare analist.13
Anexarea ilegalã a celor douã ducate înfãptuitã de regele Frederik al VH-lea si
continuarea acestei politici de cãtre Christian al IX-lea îl aduse pe Bismarck în prim
planul litigiului. Cancelarul stia cã Prusia, ca stat, nu putea emite pretentii teritoriale
asupra celor douã ducate; Holstein si Schleswig intrau propriu-zis sub autoritatea deplinã
a Confederatiei germane. Dar se ivise deja ocazia favorabilã si Bismarck, prinzând din
zbor momentul prielnic, profitã din plin pentru a impune influenta si puterea prusacã în
partea de nord a Germaniei. La început, se multumi sã încredinteze responsabilitatea
problemei în mâinile Confederatiei, convins cã aceasta urma sã se pronunte împotriva
Danemarcei. Intr-adevãr, Deutscher Bund protestã fatã de actiunea regelui Christian al
IX-lea. însã, în acelasi timp, Bismarck se dovedi îndeajuns de rafinat si dibaci ca sã
calculeze, pregãtit pentru orice eventualitate, cum se desfãsoarã lucrurile înainte de a se
angaja pe sine si resursele tãrii sale în aceastã disputã.

Populatia din Holstein respinse imediat înscãunarea lui Christian al IX-lea si refuzã sã
jure credintã coroanei daneze. Locuitorii ducatului recurserã la sprijinul Dietei federale
din Frankfurt, declansând o campanie pentru reîntoarcerea ducelui de Augustenburg.
Confederatia germanã se afla în mare fierbere si toate statele membre erau mistuite de
psihoza rãzboiului. Confederatia germanã adoptã, în cele din urmã, o rezolutie, acordând
sprijin pretentiilor ducelui si formãrii unui regat independent sub autoritatea acestuia.
Bismarck nãzuia la afirmarea Prusiei si urmãrea o testare a combativitãtii armatelor ei.
Dacã Prusia ar fi câstigat controlul aspra teritoriilor aflate în litigiu, ar fi dobândit ^acces
liber la portul Kiel, centru de mare importantã strategicã pentru fortele sale navale în
expansiune. Cancelarul era în stare sã convingã Austria cã disputa legatã de cele douã
ducate trebuia sã fie transatã într-o manierã directã si energicã, fãrã echivoc. Cele douã
tãri con venirã sã actioneze la unison împotriva Danemarcei, sustinând în aparentã
clauzele Tratatului de la Londra din 1852. Austriecii considerau inadmisibile pretentiile
ridicate de ducele de Augustenburg, „întrucât cauza lui se baza pe dreptul la
autodeterminare nationalã, principiu totalmente strãin dinastiei de Habsburg", nota un
istoric.14
în 1863, în Ajunul Crãciunului, trupele prusace si austriece intrau pe teritoriul ducatului
de Holstein. O sãptãmânã mai târziu, Confederatia germanã trimise detasamente de
soldati din Hanovra si Saxonia pentru a-si da concursul la înlãturarea dominatiei daneze.
Deutscher Bund era încã divizatã, de o parte a baricadei situându-se Prusia si Austria,
care sustineau încorporarea celor douã ducate în federatia de state, în vreme ce de cealaltã
124
îfegefe nebun
arte, Dieta de la Frankfurt era doar dispusã sã promoveze interesele ducelui de
Augustenburg. Dar Bismarck refuzã sã astepte unanimitatea de vederi. Pe 29 ianuarie
1864/ îi trimitea regelui Christian al IX-lea un ultimatum, cerând ca Danemarca sã-si
retragã toti soldatii si înaltii demnitari din Schleswig si Holstein. Cancelarul îi lãsã
monarhului un rãstimp de patruzeci si opt de ore pentru comunicarea rãspunsului.
Danemarca refuzã sã cedeze amenintãrilor categorice si la l februarie 1864, Prusia,
sustinutã de Austria, îi declarã rãzboi.
Astfel se derula istoria acestui conflict încâlcit în care Ludwig se vãzu aruncat chiar din
primele zile de domnie pe tronul bavarez, înghesuitã geografic între doi vecini, Prusia la
nord si Austria la sud, Bavaria nu-si ascundea sprijinul pentru independenta ducatelor
Schleswig si Holstein sub cârmuirea ducelui de Augustenburg. Din punct de vedere
politic, pentru regatul bavarez, aceasta era solutia cea mai potrivitã pentru rezolvarea
definitivã a conflictului. Bavaria nu dorea sã încurajeze nici agresiunea prusiana, nici cea
austriacã, temându-se de consecintele unor astfel de actiuni ofensive asupra propriei
suveranitãti în anii urmãtori. Dar nici atitudinea dictatorialã si arogantã a Danemarcei nu
se bucura de bunãvointã la Miinchen. Totusi, încurajãrile date de Bavaria ducelui de
Augustenburg se limitau de fapt la simpla exprimare a unui sprijin moral. Nimeni în
Miinchen nu vroia sã-i vadã pe soldatii bavarezi târâti într-un conflict militar extins în
nord. Dar aproape toatã lumea întelegea urmãrile potentiale: Prusia cãuta cu tot
dinadinsul sa-si testeze puterea armatã si sã descopere cu precizie cât de departe îi putea
împinge pe membrii Confederatiei germane. Politica de moderatie urmatã de Bavaria
fusese
125

cultivatã de Maximilian al II-lea. Cu un an înaintea mortii, acesta participase la o

conferintã privind problema ducatelor Schleswig si Holstein, sub patronajul împãratului
austriac Franz Joseph, si fãcuse apeluri diplomatice tuturor pãrtilor pentru încetarea
conflictului. Aceasta era mostenirea lãsatã fiului sãu, Ludwig. însã, în vreme ce
Maximilian se alarmase din pricina situatiei, Ludwig se arãta plictisit la culme. Nu-1
interesa câtusi de putin politica si nu putea pricepe cum altii se lãsau atrasi în controversa
asupra celor douã ducate. Cu câteva sãptãmâni înainte de venirea lui pe tron, Ludwig se
confesa verisoarei sale, Anna: „Sunt profund scârbit de aceastã vesnicã problemã
Schleswig-Holstein... Te rog sã nu arãti absolut nimãnui aceastã scrisoare!"15
Trupele daneze se dovedirã incapabile sã tinã piept fortelor unite ale Prusiei si Austriei, si
regele Christian al IX-lea capitulã repede, în aprilie 1864, se negociarã conditiile de pace
în capitala britanicã. Aceastã Conferintã de la Londra îi oferi lui Ludwig primul prilej de
a influenta structura politicã a unei Germanii mai mari. îi instrui pe oficialii bavarezi sã
cearã includerea reprezentantilor ducelui de Augustenburg, nãdãjduind cu naivitate cã
aceastã tertã optiune, relativ neutrã, putea preîntâmpina atât dominatia Prusiei, cât si a
Austriei în cadrul Confederatiei germane. Dar aceastã propunere nu se materializa,
lãsându-1 pe rege mânios si frustrat. La sfârsitul Conferintei de la.Londra, Prusia si
Austria iesirã victorioase, Danemarca fiind fãcutã rãspunzãtoare de provocarea întregului
conflict prin masinatii ilegale. Triumful lui Bismarck marcã încetarea ostilitãtilor. Dar o
datã cu aceastã izbândã prusiana, Ludwig începu sã se teamã pentru viitoarea suveranitate
a tãrii sale. în decurs de numai doi ani, avea sã-si vadã temerea împlinitã.
126
8
Vulturul si porumbita
"Desi Ludwig urcase pe tron animat de bune intentii si înconjurat de supusi nutrind cele
mai înalte sperante, realitãtile ineditei sale pozitii sfârsirã repede prin a-1 agasa. Nu
îndrãgise nicicând prea mult Munchen-ul si, chiar din primele sãptãmâni de domnie, îsi
croi tiparul de a-si petrece tot mai mult timp departe de capitalã, în pofida pierderii
reciproce suferite în egalã mãsurã de el si de mama sa, prin moartea regelui Maximilian,
Ludwig fãcea tot posibilul sã o evite. Nu fuseserã niciodatã foarte apropiati si Ludwig
manifesta putinã tolerantã fatã de doliul tinut cu statornicie de reginã. De vreme ce Mãrie
se stabilea încã în timpul verilor la Hohenschwangau, fiul îsi cãutã altã resedintã.
In cele din urmã, preferã sã se retragã în castelul Berg, situat cãtre sud-vest, la
cinscisprezece mile de Miinchen. Ca si Hohenschwangau, castelul Berg fusese romantizat
în stil gotic, cu ziduri crenelate, cu balcoane de fier forjat si cu turnuri înalte. Era cu mult
mai putin spatios decât Hohenschwangau având doar jumãtate de duzinã de încãperi,
toate cu tavanul scund, rãspândite la fiecare
127

dintre cele trei etaje. Dar pozitia castelului desfãta ochii; se întindea pe malurile lacului
Starnberg, netulburat, solitar si retras, iar izolarea locului îi convenea perfect tânãrului
rege. îi plãcea nespus de mult sã se plimbe pe cãrãrile prunduite ce tiveau linia tãrmului
acoperitã de trestii, ascultând aci cântul pãsãrilor, aci ropotul valurilor izbind malurile
stâncoase, care sf âsiau tãcerea în zori de zi. Pe deasupra cetii usoare ce plutea dimineata
peste lac, putea zãri Alpii îndepãrtati, acoperiti cu cusme de zãpadã încã în mijlocul verii.
Castelul Berg îi oferea si alte avantaje. La aproximativ trei mile peste lacul Starnberg,
aproape chiar vizavi de castelul Berg, se înãlta Possenhofen, resedinta de varã apartinând
fratelui bunicului lui Ludwig, ducele Max de Bavaria. Ca si castelul Berg, Possenhofen
era mai degrabã o vilã de tarã decât un palat, cu zidurile nãpãdite de caprifoi si de
ciorchini de glicinã. Resedinta de tarã era confortabilã, desi usor deterioratã, cu covoare
roase, cu un aspect ponosit camuflat sub un lustru înselãtor; vacile rãtãceau slobode prin
grãdina de trandafiri.1 în copilãrie, Ludwig îi vizitase deseori pe verii sãi la Possenhofen;
în comparatie cu viata rigidã de la curte, Possenhofen trebuie sã i se fi pãrut micului print
de coroanã raiul pe pãmânt. Era înainte de toate un cãmin plãcut, plin de veselie si jocuri
extravagante, nu de curteni fãcând plecãciuni.
Ducele Max descindea din ramura colateralã Wittelsbach - Birkenfeld - Geinhausen a
familiei regale si, ca atare, era considerat drept un soi de rudã scãpãtatã si neslefuitã de la
tarã, neobisnuitã cu rafinamentele vietii de oras-El poseda însã o solidã culturã, avea o
educatie aleasa/ era liberal în gândire si fire de artist; atât Possenhofen/
nebun
cai si palatul sãu de pe Ludwigstrasse din Miinchen erau ticsite adesea de grupuri de
pictori, actori si muzicieni, înclinatiile sale egalitare, precum si extravagan-tele-i
binecunoscute îl transformau în cel mai popular dintre toti membrii familiei Wittelsbach.
Ducele Max fãcuse o partidã foarte avantajoasã, câstigând mâna printesei Ludovica, fiica
regelui Maximilian Josef I si sora lui Ludwig I. Ludovica era distinsã, cultivatã si
rezervatã, dar ea si sotul ei nu aveau mai nimic în comun, cu exceptia celor opt copii, care
crescuserã în mare mãsurã sub influenta mamei lor de neam regesc. Ludovica se
asigurase ca toti copiii ei sã primeascã educatia cuvenitã, desi eforturile de a le insufla
propria-i demnitate regalã erau deseori zãdãrnicite de cãtre sot. Ca urmare, odraslele
constituiau un amestec ciudat de maniere aristocratice si idei boeme. Nici unul nu se
sinchisea prea mult de regulile etichetei, fapt pe gustul tatãlui, privit de acesta cu
dragoste, dar care îi pricinuia pedantei mame nesfârsite griji.
Pentru a compensa într-un fel aceastã existentã haoticã, Ludovica aranja cu cea mai mare
atentie cãsãtoria fiicelor ei. Prima nãscutã, Helene, era o tânãrã frumoasã, inteligentã,
visãtoare, neafectatã de privilegiile ei regale, si mama se hotãrâse sã-i gãseascã drept sot
un fiu de monarh dintr-o familie domnitoare europeanã. Din fericire pentru Ludovica, nu
trebui sã-si atinteascã privirile mai departe de propriu-i cerc de rude. Sora mai mare a
ducesei, Sophia, se mãritase cu mostenitorul tronului austriac, printul de coroanã Franz
Karl, iar fiul lor, arhiducele Franz Joseph era unanim socotit, dintre toti pretendentii
europeni la coroana regalã, drept cel mai chipes si mai atrãgãtor tânãr, bun de însurãtoare,
în 1848, când

revolutia cuprindea întreaga Europã, împãratul Ferdi-nand I al Austriei abdicase. Sotul

Sophiei, Franz Karl, renuntã de asemenea la drepturile succesorale, lãsându-si fiul de
optsprezece ani sã urce pe tronul Habsburgilor.
Arhiducesa Sophia, la fel ca sora ei Ludovica, era mamã energicã, fermã, si amândouã
surorile fixaserã un ran-dez-vous între tânãrul împãrat Franz Joseph si printesa Helene, în
statiunea balnearã alpinã Bad Ischel. Cu aceastã ocazie, sora în vârstã de cincisprezece
ani a Helenei, Elizabeth, cunoscutã în familie sub diminutivul de Sissi, îsi însoti mama si
reusi în mod involuntar sã-1 fascineze pe împãratul venit în vizitã. Franz Joseph se simti
captivat de adolescenta frumoasã, modestã si vivace; astfel, sfârsi prin a ignora planurile
mamei sale de a-1 însura cu putin mai matura si mai sofisticata Helene si ceru oficial
mâna surorii mai mici. Atât Sophia, cât si Ludovica rãmaserã consternate si arhiducesa
îndeosebi se nelinistea cã neconventionala si excentrica Elizabeth nu s-ar putea adapta la
schimbarea de statut social. Dar Franz Joseph era de neînduplecat. Curând dupã
sãrbãtorirea zilei de nastere si împlinirea vârstei de saisprezecea ani, Elizabeth si familia
ei se îmbarcarã pe un vapor cu aburi si navi-garã în josul Dunãrii pentru a se alãtura
logodnicului aflat la Viena. Cei doi tineri au avut nevoie pentru oficierea nuntii de o
dispensã papalã specialã: unirea prin cãsãtorie între Franz Joseph si Elizabeth de Bavaria
reprezenta cea de-a douãzeci si una aliantã dintre dinastiile de Wittelsbach si de
Habsburg.2
Elizabeth era cu opt ani mai vârstnicã decât vãrul ei Ludwig al Ba variei. Caracterizatã
deseori drept cea mai frumoasã femeie din Europa, subjugase inimile multor bãrbati.
Avea trãsãturi clasice, un ten ca gingasa petalã
730
nebun
AQ trandafir si ochi de un albastru profund si intens, sub cãror privire atentã bãrbatii se
topeau. Dar aureola gloriei ce-i încununa frumusetea era pãrul: foarte lung si strãlucitor,
castaniu-închis, luându-i o zi întreagã sã si-1 spele si sã-1 usuce. II purta împletit într-o
coadã groasã pe care si-o încolãcea ca un nimb în jurul crestetului; cu prilejuri festive, îsi
împodobea cosita cu panglici si uneori cu flori. Celebrul portret al împãrãtesei radioase,
pictat de Franz Xavier Winterhalter, ne-o înfãtiseazã într-o rochie de bal cu crinolinã
voluminoasã de tul si cu stelute de diamante presãrate prin pãr. Este un tablou profund
evocator si frapant al acestei femei enigmatice, o încercare de a nemuri plastic frumusetea
si farmecul împãrãtesei, care împrumuta cu prisosintã din excentricitatea Wittelsbachilor.
De fel zveltã si neobisnuit de subtire în talie, Elizabeth se înfometa din proprie vointã ca
sã-si mentinã silueta tinereascã si a trebuit sã fie hrãnitã cu forta în ultimii ani de viatã,
dupã ce s-a îmbolnãvit de anorexie. Totusi, înainte de aceastã boalã, îsi pãstra supletea
fãcând exercitii de gimnasticã la aparate speciale instalate în apartamentele ei. De
asemenea, cãlãrea cu pasiune, petrecându-si ore în sir în saua cailor sãi pur-sânge sau
galopând pe urmele ogarilor prin pãdurea Godollo din Ungaria; totodatã, mergea în mod
obisnuit în Irlanda la partide cinegetice ecvestre si cu copoi. Pentru a-si scoate în valoare
trupul mlãdios si perfect proportional, i se ajusta la croit costumul de cãlãrie foarte strâns
pe talie si bine mulat pe formele trupului, astfel încât sã nu-i aparã nici mãcar cea mai
mãruntã cutã. Aidoma lui Ludwig, Elizabeth nu ostenea aparent niciodatã sã se avânte în
sa si, dupã cum se zicea, era cea mai bunã amazoanã de pe întreg continentul european.
131

Franz Joseph nutrea o iubire aprinsã, nemãrginitã, împinsã pânã la idolatrie pentru sotia
foarte elegantã, încântãtoare, pe care o rãsfãta din plin nerefuzându-i nimic si
satisfãcându-i orice capriciu. Elizabeth îsi îndeplinise principala datorie ca împãrãteasã,
dãruind poporului austriac un mostenitor la tron, pe printul de coroanã Rudolf, dar nu era
deloc fericitã. Soacra ei, arhiducesa Sophia, îi rãpise virtualmente copiii pentru a-i educa
în spiritul propriilor conceptii si standarde învechite si perimate. Crescutã în ambianta
boemã din cãminul nefor-malist dominat de un tatã cu preocupãri artistice si cu vederi
avansate, Elizabeth, spirit liber, nonconformist, neîngrãdit în prejudecãti si rigide
conveniente, se simtea întemnitatã la curtea habsburgicã, unde o înãbusea eticheta
excesiv de strictã si formalistã copiatã dupã modelul spaniol. Ii displãceau profund si se
lupta mereu cu toti cei care îi pretindeau sã-si îndeplineascã la perfectie îndatoririle de
fiecare datã când apãrea la reuniunile si ceremoniile curtii regale, iar plictiseala afisatã
public masca de fapt agonia personalã, în ciuda adoratiei si cultului pentru sotia lui, Franz
Joseph nu putea rezista nurilor altor femei si numeroasele sale aventuri amoroase
furnizau cronicile mondene vieneze si clevetirilor din înalta societate zile întregi de
supozitii nesfârsite. Elizabeth îndura în tãcere aceste umilinte si insulte publice; si, apoi,
spre oroarea ei, descoperi cã augustul sot nãbãdãios îi transmisese o boalã venericã; drept
urmare, cuprinsã de rusine, îsi pãrãsi tara si se refugie în insula Madeira. Franz Joseph o
urmã în locul de exil autoim-pus si, dupã multe rugãminti stãruitoare, o convinse sã se
întoarcã la Viena pentru evitarea unui scandal, însã Elizabeth nu si-a iertat niciodatã sotul
infidel si nechibzuit.
132
nebun
împãrãteasa cutreiera Europa în lung si-n lat, cãutând un tel într-o existentã altminteri
tristã si desartã. Suferea je stãri de depresie psihicã necontrolabile, urmate de accese de
surescitare nervoasã care o lãsau extenuatã, irascibilã si labilã. Acest comportament
straniu si imprevizibil îi determinã curând pe curtenii flecari de la palatul de resedintã al
Habsburgilor sã susoteascã prin colturi cã frumoasa împãrãteasã pãrea sã fi înnebunit.
Elizabeth auzi zvonurile si gãsi o plãcere perversã în a rãmâne o enigmã pentru cei din
jur. „stiu cã sunt uneori consideratã nebunã", le declarã ea unor membri ai propriei suite,
cu zâmbetul pe buze, dar cu o expresie a fetei necrutãtoare si gravã. Totul devenise un
joc, un mod amuzant de a-si petrece orele nesfârsite la Hofburg. Se delecta sã facã
afirmatii socante si apoi examina minutios chipul interlocutorului sã vadã dacã putea
discerne adevãrul de fantezie.3 Era vorba în mod evident de o trãsãturã de caracter
împãrtãsitã cu vãrul ei, Ludwig al Ba variei.
In vara anului 1864, Ludwig poposi timp îndelungat în Bad Kissingen, o statiune balneo-
climatericã cu izvoare de apã mineralã foarte frecventatã de aristocratia mondenã. Acest
popular centru de vilegiaturã se umpluse de importanti membri ai câtorva familii regale
europene, în afarã de Ludwig, de împãratul si împãrãteasa Austriei, veniserã la odihnã în
Kissingen tarul Rusiei, Alexandr al II-lea si consoarta acestuia, Mãria Alexan-drovna.
Când Ludwig sosi în localitate, strãzile erau întesate de trãsuri trecând în goana mare, de
soldati defilând în pas de mars, de fanfare intonând imnuri nationale, de o multime de
oameni sperând sã-1 zãreascã mãcar în fugã pe tânãrul si chipesul monarh bavarez. La
scurt timp dupã sosire, Ludwig le fãcu o vizitã de curtoazie
733

împãratului Franz Joseph si sotiei sale; era primul prilej în care Elizabeth îsi întâlnea
vãrul de la urcarea lui pe tronul bavarez.
Cu toate cã nu fuseserã foarte apropiati în copilãrie, Ludwig si Elizabeth aveau afinitãti
de caracter care-i legarã sufleteste destul de repede în perioada sederii la Bad Kissingen.
Ambii, firi melancolice, erau vesnic adânciti în reverie, izolati de lumea înconjurãtoare,
permanent nemultumiti de propria lor existentã, repugnându-le obligatiile de la curtea
regalã, în ciuda diferentei de vârstã de opt ani, Ludwig si Elizabeth se întelegeau cu
adevãrat, descoperindu-si aspiratia reciprocã spre frumusete si simtãmântul de
singurãtate, caracteristici enigmatice si triste care-i fãceau confidenti ideali. Cei doi îsi
petreceau împreunã ore întregi, plimbându-se agale în sus si-n jos de-a lungul pitorestii
promenade a statiunii; cu greu treceau drept un cuplu anonim, dar pãreau atât de departe
de grijile lumesti, încât nimeni nu cuteza sã-i acosteze. Era cât se poate de limpede pentru
oricine-i vedea laolaltã cã Ludwig se extazia în prezenta frumoasei lui verisoare de gradul
al doilea.
Ludwig a manifestat mai multã afectiune pentru împãrãteasa Elizabeth decât pentru orice
altã femeie din viata lui. Dupã una dintre vizitele fãcute la Possenhofen, împãrãteasa îi
scria fiicei sale: „Regele m-a vizitat ieri si ne-am întretinut timp îndelungat, iar dacã
bunica n-ar fi intrat în cele din urmã, probabil cã s-ar fi aflat încã aici. Ne împãcãm asa de
bine. M-am purtat cu multã bunãvointã si mi-a sãrutat mâna atât de des, încât mãtusa
Sophie, care ne spiona prin gaura cheii, mã întrebã mai târziu cu ironie dacã nu-mi luase
pielea de pe mâna stângã cu atâtea pupãturi. Se îmbrãcase din nou în uniforma austriacã
si mirosea a parfum."4 !*
134
nebun
Chestiunea uniformelor austriece pricinuia o sumede-nje de încurcãturi si de situatii
penibile. Când Elizabeth \e fãcu pãrintilor o vizitã particularã la Possenhofen, Ludwig
spulberã secretul, întâmpinând-o în gara mim-chenezã învesmântat în tinuta militarã
austriacã de paradã si având întreaga fatã a tunicii ornamentatã cu crini albi.5 Desi lui
Ludwig îi plãcea sã se îmbrace în haine de galã, considerând uniforma drept un semn de
respect fatã de împãrãteasã, nu se sinchisea de amãnunte, într-o anume împrejurare, se
învesmânta iarãsi în uniforma austriacã de ceremonie, cu Marea Cruce a Ordinului
Sfântului stefan întoarsã cu susul în jos, esarfa largã cu nod bufant purtatã pe dos si
atârnându-i de-a latul bustului în directia inversã celei normale.6
Ludwig astepta cu mare nerãbdare desele vizite fãcute de Elizabeth familiei sale la
Possenhofen. Când împãrãteasa sosea, tânãrul rege înconjura cãlare pe unul dintre
armãsarii sãi de rasã perimetrul lacului Starnberg pentru a-i lãsa un buchet de trandafiri
pe pragul usii înainte sã se trezeascã din somn. Perechea naviga deseori de-a lungul
lacului la bordul micului vapor cu aburi „Maxi-milian" sau evada cãtre Roseninsel, o
insulã asezatã în mijlocul aceluiasi lac care-i apartinea lui Ludwig. Fostul rege
Maximilian dãduse ordin sã se planteze pe insulã aproape treizeci de mii de tufe de
trandafiri si, în timpul verii, acestea explodau într-o orgie de culori si de miresme suave,
în mijlocul acestei grãdini, se ridica o cabanã în stil elvetian cu un foisor înalt, terminat
cu o terasã deschisã; aici Ludwig si Elizabeth îsi petreceau singuri nesfârsite ore,
discutând, citindu-si poezii, iar când unul dintre ei lipsea, lãsându-si scrisori într-un mic
compartiment secret, mascat privirilor, în biroul de scris din salo-
135

nasul cu vedere spre lac. Hoinãreau împreunã prin pãduri, cãlare si pe jos, fãcând
picnicuri si citind cu voce tare la umbra pinilor si a castanilor.
Ludwig pretuia cu adevãratã pietate ca pe o comoarã aceste dupã-amieze petrecute în
tainã, fãrã martori, cu preaiubita lui varã. Dupã una dintre întâlnirile lor în tren, îi scrise
cu profundã emotie Elizabethei:
„Scumpã verisoarã, nici nu-ti închipui cât de fericit m-ai fãcut. Orele petrecute de curând
alãturi de tine în vagonul de cãlãtori au fost printre cele mai minunate din viata mea.
Niciodatã nu mi se va sterge din minte amintirea lor. Mi-ai dat permisiunea sã te vizitez la
Ischel - si atunci când va sosi timpul, voi fi cel mai binecuvântat dintre toti bãrbatii de pe
fata pãmântului, întrucât sentimentele de dragoste sincerã, de adorare pioasã si de
afectiune statornicã pe care ti le pãstrez în suflet încã din prima tinerete mã fac sã-mi
imaginez raiul pe pãmânt când sunt în compania ta, un simtãmânt care se va stinge doar o
datã cu moartea... Te rog sã mã ierti pentru continutul acestei scrisori, dar n-am putut sã
mã stãpânesc."7
Aceste lungi dupã-amieze împreunã, precum si bogata corespondentã particularã mascau
cu greu admiratia si atractia izbitoare, fapt ce stârni numeroase comentarii insinuante nu
numai printre membrii celor douã familii respective, dar si la curtile regale din Miinchen
si Viena. Fatalmente, începurã sã circule zvonuri cã Ludwig si Elizabeth erau amanti.
Prietenia lor înfocatã si debordantã depãsea cu sigurantã limitele normale ale dragostei
familiale. Cãutând cu disperare sã descopere frumusetea si fericirea, evadând din lumea
lugubrã de la mijlocul secolului al XlX-lea, Ludwig si Elizabeth îsi gãsiserã unul în
celãlalt sufletul-pereche romantic, o armonie profundã
136
Degete nebun
nãscutã dintr-o mostenire comunã si dintr-o izolare auto-{mpusã. Amândoi trãiau într-un
univers iluzoriu al viselor, accesibil deopotrivã unuia si celuilalt, dar rãmânând
inabordabil si de nepãtruns pentru restul oamenilor.
în aceastã lume, nu exista loc pentru iubirea carnalã, nespiritualizatã, nici pentru tentatiile
senzuale. De fapt, Ludwig nutrea aversiune fatã de asemenea gânduri si presiuni erotice
care-i amenintau fragila identitate sexualã. Nu ajunsese încã sã-si constientizeze ori sã-si
accepte homosexualitatea, dar explicase odatã în mod elocvent cã nu simtea nici urmã de
dorintã fizicã pentru femei -„Slavã Domnului!" - si cã în acest fel, „veneratia sa fatã de
puritatea femininã devenea cu atât mai profundã/'8 Dragostea lui pentru verisoara Sissi
era neîntinatã si cavalereascã, o formã de reîntoarcere într-o epocã dispãrutã pentru
totdeauna, atât de admiratã de Ludwig. In corespondenta dintre ei, Ludwig se semna
„Vulturul", iar Elizabeth, „Porumbita", pseudonime reflectând natura celestã a legãturii
lor sufletesti. Ludwig o iubea pe Elizabeth aproape pânã la idolatrie deoarece ea îl
întelegea perfect, nu cãuta niciodatã sã se vâre nepoftitã în lumea lui si nu încerca
nicicând sã-i impunã cu forta un rol pe care nu-1 putea îndeplini, în prezenta ei, Ludwig
alunga toate gândurile neplãcute si grijile lumesti, lã-sându-se absorbit de neobisnuita-i
frumusete, stiind întru totul cã nu se expunea nici o clipã pericolului de a fi obligat sã-i
rãspundã în orice alt mod care i-ar fi amenintat propria sexualitate incertã. Ca femeie
cãsãtoritã, Elizabeth reprezenta pentru tânãrul rege o confidentã demnã de încredere. Cu
toate acestea, atât membrii familiei Wittelsbach, cât si cei ai familiei Habsburg, conti-
nuarã sã susoteascã despre relatia anormal de apropiatã

pe care cei doi veri pãreau s-o cultive cu pasiune, alimentând si mai departe bârfele si
scandalul.
In acea varã, Ludwig îsi petrecu mult timp si cu mãtusa lui, împãrãteasa Mãria
Alexandrovna, care venise la Kissingen împreunã cu sotul ei, tarul Rusiei, Alexandr al II-
lea. Ea împãrtea un punct de atractie cu Elizabeth, ceea ce o fãcea irezistibilã pentru
Ludwig; si anume acela de a fi o femeie mai în vârstã, mãritatã, si care nu reprezenta nici
o amenintare femininã. Când Mãria Alexandrovna îsi schimbã locul de odihnã, poposind
un timp în statiunea balnearã Schwalbach, Ludwig o urmã. Nu-si ascunse pasiunea
nebunã, spre marea mâhnire a suitei sale. Intr-o zi, secretarul sãu de cabinet,
Pfistermeister, îi reprosa cu îndrãznealã lui Ludwig, spunându-i: „si totusi, Maiestatea
Voastrã, împãrãteasa ar putea prea bine sã vã fie mamã." „Oh, cât mi-as dori!", îi replicã
regele suspinând din greu.9
Desi, în mod oficial, Ludwig fãcea pur si simplu un numãr de vizite de politete
confratilor suverani, în realitate, se informa cu discretie despre fiica mai micã a
monarhilor rusi, Marea Ducesã Mãrie. Insã, pânã la urmã, Ludwig nu manifestã un
interes deosebit fatã de Marea Ducesã, care, la numai zece ani, era cu mult prea
nevârstnicã pentru mãritis. Dar investigatiile prudente ale regelui îi linistirã pe membrii
guralivi ai curtii miincheneze care începuserã sã sugereze cã el ar trebui sã se
cãsãtoreascã si sã-si asigure un urmas cât mai curând posibil.
Nimic nu se materializa din intentionata aliantã cu dinastia rusã. Ludwig rãmase totusi
extrem de atasat de împãrãteasa Mãria si-i dedica mult timp împãrtãsindu-i probleme de
viatã si aspiratiile sale. Sensibilã si dând dovadã de duiosie maternã, Mãria Alexandrovna
îl as-
138
fygele nebun
culta cu luare-aminte pe tânãrul romantic care-si descãrca sufletul, vãrsându-si toate
necazurile. Când Ludwig pãrãsi în fine statiunea Schwalbach, ducea cu sine o scrisoare
ciudat de profeticã de la tarinã: „Mã tem cã existã în tine un imbold cãtre singurãtate,
cãtre autoizo-lare de lume si oameni, îti înteleg aceastã înclinatie, pentru ca mã
caracterizeazã si pe mine. Dar în pozitia înaltã în care ne-a miruit Dumnezeu, nu suntem
câtusi de putin îndreptãtiti la toate acestea."10
73.9
Wagner
=La nici o lunã dupã urcarea pe tronul bavarez, Ludwig avu o întrevedere premonitorie
cu secretarul sãu de cabinet, Franz von Pfistermeister. în timpul audientei, tânãrul rege
pomeni pentru prima datã numele lui Richard Wagner. Orasul Miinchen tinea un asa-zis
Registru al persoanelor strãine în care erau înscrise cu regularitate numele tuturor
vizitatorilor. Se zvonise cã Wagner trecuse de curând prin capitala Bavariei; dar când
Ludwig dobândi registrul, nu gãsi consemnat numele compozitorului, îl întrebã pe
Pfistermeister de ce nu fusese înregistrat Wagner, la care secretarul de cabinet ceru
lãmuriri: „Care Wagner?" - întrucât acest nume de familie era destul de rãspândit. Regele
îi rãspunse prompt cã în ceea ce-1 priveste nu exista decât un singur si unic Wagner,
nimeni altul decât muzicianul Richard Wagner. Acestea fiind spuse, Ludwig îi ordonã lui
Pfistermeister sã înceapã imediat o anchetã pentru descoperirea compozitorului si sã-1
aducã fãrã întârziere la Miinchen.1
Secretarul de cabinet întreprinse mai întâi o cãlãtorie spre Penzing, unde, dupã cât se stia,
Wagner locuise în
140
nebun
ultima vreme, dar vila închiriatã de compozitor rãmãsese pustie. Unul dintre prietenii lui
Wagner îl înstiinta cã muzicianul plecase în Rusia, iar Pfistermeister îi telegrafie regelui
comunicându-i vestea cã Wagner nu putea fi gãsit pentru nimic în lume. Totusi, Ludwig
refuzã sã se lase expediat cu o scuzã oarecare. Prin urmare, îi trimise un rãspuns
categoric: „Continutul telegramei tale m-a scandalizat. Hotãrârea mea rãmâne neclintitã:
porneste în cãutarea lui Wagner cât de repede cu putintã si fãrã sã atragi atentia... Este
extrem de important ca aceastã dorintã pãstratã în suflet demult sã mi se realizeze
curând."2 Secretarul de cabinet îl prinse în fine din urmã pe Wagner în Stuttgart. în seara
de 2 mai 1864, compozitorul sosise în vizitã la niste prieteni, când un servitor îi aduse un
bilet de la un bãrbat care astepta informatii la usã si pe care se putea citi: „Franz von
Pfistermeister, Secretar particular al regelui Bavariei". Wagner suspectã de îndatã cã îl
urmãrea unul dintre numerosii sãi creditori si fugi la hotel, unde începu sã-si împacheteze
lucrurile personale. Dar numaidecât îl întrerupse administratorul hotelului, informându-1
cã acel om misterios trecuse si pe acolo putin mai devreme în aceeasi searã. Sãtul pânã-n
gât de atâta goanã ca sã-si salveze pielea, Wagner se hotãrî fãrã tragere de inimã sã dea
ochi cu strãinul în dimineata urmãtoare, în acea noapte, se zvârcoli în somn, temându-se
de tot ce putea fi mai rãu.
A doua zi dimineatã, la ora zece, Pfistermeister se prezentã în fata lui Wagner cu aceste
cuvinte care trebuie sã i se fi pãrut acestuia din urmã de-a dreptul incredibile: /,Am
deosebita onoare sã fiu secretarul personal al Maiestãtii Sale, regele Ludwig al II-lea al
Bavariei. Preamãritul meu stãpân mi-a încredintat importanta misiune
141

de a vã invita la curtea regalã si de a vã ruga stãruitor sã veniti neîntârziat."3 îi înmâna

muzicianului o fotografie a tânãrului suveran înrãmatã în argint si un inel cu rubin, îi
remise, de asemenea, un mesaj de la Ludwig: „La fel cum arde aceastã piatrã pretioasã ca
o flacãrã vie, tot asa ard si eu de dorinta sã-1 vãd pe creatorul libretului si partiturii
muzicale pentru opera «Lohengrin»".4 Pfister-meister îi motivã cu putere cã regele
promisese sã facã tot ce era omeneste cu putintã pentru a-1 ajuta pe compozitor sã-si
atingã scopurile; dacã Wagner îsi dãdea consimtãmântul, atunci trebuia sã fie gata sã-1
însoteascã numaidecât pe Pfistermeister pânã la Miinchen.
Wagner era coplesit si totodatã încântat peste mãsurã; salvarea, ivitã din senin, îi stãtea la
îndemânã. Compozitorul în vârstã de cincizeci de ani se asezã imediat la birou si
compuse prima din nenumãratele scrisori adresate tânãrului rege:
„Preaiubite si milostive suveran!
Vã trimit aceste lacrimi izvorâte din cea mai sublimã emotie pentru a vã mãrturisi cã de-
acum minunãtiile poeziei au apãrut ca un adevãr divin în viata mea nefericitã si lipsitã de
dragoste. Aceastã viatã, poezia ei supremã, muzica ei cea mai rafinatã, vã apartin de-
acum înainte, binefãcãtorul meu rege, dispuneti de ea dupã bunul vostru plac!
în culmea extazului, credincios si devotat,
Al vostru supus, Richard Wagner"5
Chiar a doua zi, compozitorul îsi amanetã o tabacherã de pret, încrustatã cu pietre
scumpe, pentru tutun de prizat, primitã în dar în Rusia, si-si achitã nota de platã de la
hotel, împrumutã de la un prieten o sumã de bani
nebun
pentru un bilet de tren la clasa întâi pe ruta Stuttgart -Ivliinchen si apoi îsi terminã de
fãcut bagajele, în acea dupã-amiazã, Wagner porni la drum spre capitala bavarezã, alãturi
de Pfistermeister.
Richard Wagner se nãscuse pe 22 mai 1813, la Leipzig, într-o familie din pãtura de
mijloc. Era ultimul prâslea din cei opt copii. La sase luni dupã venirea lui pe lume, tatãl
sãu, Cari Friedrich Wagner, muri de tifos, lãsându-si sotia vãduvã. Mama lui Richard îsi
gãsi curând consolarea în bratele actorului Ludwig Geyer, cu care se mãritã destul de
repede, la mai putin de un an dupã decesul sotului. O bunã parte din existenta timpurie a
lui Wagner este învãluitã în controverse, iar filiatia sa a fost pusã deseori sub semnul
îndoielii. Speculatiile cã Geyer ar fi putut sã fie adevãratul sãu tatã s-au bucurat totdeauna
de mare popularitate, dar nu existã nici o dovadã plauzibilã în sprijinul acestor alegatii,
rãspândite de detractorii lui Wagner si probabil suspectate de compozitorul însusi cã ar
corespunde realitãtii, cu alte cuvinte, putându-se desprinde implicit concluzia cã si
Wagner -urmând linia paternã - era de origine evreiascã.
în copilãrie, Wagner vãzuse drama istoricã dedicatã de Schiller figurii eroului legendar al
luptei împotriva dominatiei Habsburgilor în secolul al XlV-lea, „Wilhelm Teii", si acest
eveniment a pregãtit calea pentru marile mituri si vechile povestiri pe care compozitorul
avea ulterior sã le transpunã în viatã, începu sã compunã piese orchestrale si primi în cele
din urmã postul de dirijor la teatrul destul de jalnic si neînsemnat din Magdeburg, unde o
cunoscu pe Minna Planer, o cântãreatã mediocrã, cu care se cãsãtori. Wagner detinu, de
asemenea, timp
743

de doi ani postul de capelmaistru la Riga, desi s-ar pãrea cã încã de atunci o tinea mereu
într-o fugã din pricina creditorilor. Compozitorul avea din totdeauna o pasiune pentru
haine scumpe, mobile de lux, mâncãruri fine si vinuri alese, dar îi lipseau banii pentru a-
si satisface aceste gusturi costisitoare. Când lãsa sã se adune datorii pe care nu le putea
onora la termen, îsi fãcea pur si simplu bagajele si dispãrea pe furis. Acest sablon se
perpetuã mai multi ani la rând, însã, în cele din urmã, Wagner dobândi un post permanent
de sef de orchestrã la curtea regalã din Dresda si astfel viitorul pãrea sã-i fie asigurat. Sur
venirã însã evenimente din 1848.
Acelasi an care provocã abdicarea regelui Ludwig I stãtu mãrturie si pentru declinul
muzicianului. Wagner cãpãtase nefericitul obicei de a se asocia cu oameni nepotriviti în
momente nepotrivite. La Dresda, îsi uni fortele cu un grup revolutionar de studenti,
încurajându-le demonstratiile împotriva regelui Saxoniei printr-o serie de articole radicale
apãrute în diverse gazete. Dupã ce revolutia esua, autoritãtile saxone emiserã un mandat
de arestare pe numele sãu si, încã o datã, Wagner se vãzu nevoit sã scape prin fugã din
Dresda, cu acte false.
Unica avere purtatã mereu cu sine era muzica. Dupã douã esecuri catastrofale - cu „Die
Feen" si „Das Liebes-verbot", „Zânele" si respectiv „E interzis sã iubesti" -Wagner
compuse opera istoricã „Rienzi", încununatã de succes, conceputã pe baza romanului
anost, de facturã romanticã, scris de Edward Bulwer-Lytton. Actiunea se deruleazã în
jurul unui soldat roman, care urcã pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei sociale si, coplesit
de mirajul puterii, este ucis în cele din urmã de fostii sãi sustinãtori. Acest gen de
spectacol moralizator câstigã imediat
144
te nebun
unui public capabil de apreciere. Wagner nu cuteza încã sã se lase în voia pasiunii pentru
inovatie si, în consecintã, desi „Rienzi" contine strãlucite compozitii corale, marsuri,
balet si o moralã popularã încadratã armonios în povestire, rãmâne totusi în foarte mare
mãsurã o dramã de epocã în maniera secolului al XlX-lea.
Urmãtoarea operã creatã de Wagner, „Der fliegende Hollãnder" - „Olandezul zburãtor"
sau „Vasul fantomã" - se dovedi a fi cu mult mai memorabilã. Este prima dintre
compozitiile sale romantice si, totodatã, prima clãditã pe tema mortii din prea multã
dragoste -„Liebestod" - care a predominat în dramele muzicale ulterioare. Un marinar,
condamnat de diavol sã rãtãceascã pentru vesnicie pe vaste întinderi de apã, poate fi
salvat numai prin iubirea unei femei credincioase. Mânat într-un port de o furtunã
cumplitã, olandezul o întâlneste pe frumoasa fecioarã Senta, de care se îndrãgosteste; pe
când corabia olandezului iese din rada portului, blestemul este curmat în timp ce Senta,
dintr-un sentiment de dragoste deznãdãjduitã, aleargã spre o stâncã dominând tot portul si
se sacrificã aruncându-se în apele reci. Dar, din mãrile spumegânde, olandezul si Senta se
ridicã mânã în mânã, într-un triumf al dragostei asupra mortii. Aceasta reprezintã una din
temele wagneriene favorite, repetatã cu nesfârsite variatiuni în aproape toate operele de
mai târziu: iubirea omeneascã este imperfectã si doar în moarte pot fi gãsite dragostea
adevãratã si telul cel mai înalt. Ea simbolizeazã, de asemenea, desfãsurarea timpurie a
conflictului dintre eroina tragicã, tânjind dupã plenitudinea vietii, si eroul blestemat,
intrinsec operelor ulterioare, populate de personaje feminine care trebuie sã cadã jertfã
dragostei unui bãr-
145

bat pentru a-si gãsi izbãvirea, atât în privinta propriilor culpe, cât si a celor sãvârsite de
omul iubit.
Dar cea mai mare înrâurire asupra gândirii si creatiei wagneriene de început a fost fãrã
îndoialã exercitatã de scrierile lui Ernst Theodor Hoffmann, care se bucura de o enormã
popularitate la mijlocul veacului al XlX-lea, în perioada când Wagner îsi compunea o
bunã parte din opere. Povestirile sale inspirate din literatura medievalã germanicã
desteptau în popoarele Germaniei un ideal romantic, o constiintã despre sine ca „Volk" -
semintie omeneascã unitã printr-o identitate nationalã purã. Gratie scrierilor lui
Hoffmann, multi germani si-au redescoperit trecutul, cu legendele despre cavaleri si eroi
si zei mitici. Wagner s-a inspirat din creatia literarã a lui Hoffmann pentru a-si compune
operele „Tann-hãuser" si „Lohengrin". Desi amândouã s-au bucurat de un mare succes în
majoritatea teritoriilor germane, muzicianul în schimb primi prea putini bani pentru
munca sa. Cu toate cã dramele lui muzicale atinseserã o coardã sensibilã în sufletul
german, compozitorul se afla în continuare la mare ananghie, mutându-se neîncetat din
oras în oras.
Cãsnicia lui Wagner sfârsi prin a se nãrui, el si sotia sa trãiau separat, Minna refuzând sã-
1 urmeze prin toatã Europa într-o existentã nesigurã si agitatã. Compozitorul intrã în
numeroase aventuri sentimentale, incluzând povestea de dragoste irealizabilã cu Mathilde
Wesendonck, nevasta lui Otto Wesendonck, unul dintre sustinãtorii sãi în plan financiar, o
dramã în viata realã, pe potriva legendei medievale, transfiguratã artistic în „Tristan si
Isolda". Când împrejurãrile si aceastã pasiune mistuitoare devenirã insuportabile, Wagner
se mutã din nou>K
746
Degete nebun
je aceastã datã într-o vilã închiriatã la Penzing, în apropiere de Viena. Ducea cu sine
partiturile încã neter-minate ale capodoperelor „Maestrii cântãreti din Niirn-berg" si
„Inelul Nibelungilor", precum si compozitia muzicalã aproape definitivatã „Tristan und
Isolde". Aceasta din urmã se dovedi a fi cu neputintã de pus în scenã, întrucât nici o
companie europeanã de teatru liric nu se simtea atât de temerarã încât sã-si asume aceastã
misiune. Dupã ani în sir de trudã, de strâmtoare materialã si de lipsa recunoasterii
publice, situatia lui Wagner pãrea imposibilã. Lipsa constantã a mijloacelor necesare
existentei reprezenta principalul sãu motiv de îngrijorare.
Ca o ironie a sortii, chiar în momentul desfãsurãrii fu-nerariilor regelui Maximilian al II-
lea, se întâmplã ca muzicianul sã treacã prin Miinchen. Wagner zãri fotografia noului
monarh expusã în vitrina unui magazin si zãbovi câteva clipe sã o priveascã atent.
Consemnã mai târziu cã portretul lui Ludwig „stârni înlãuntrul sãu emotia specialã trezitã
de obicei de contemplarea frumusetii si a tineretii".6 între timp, starea materialã a
compozitorului devenise disperatã. Iatã ce scria despre sine la 8 aprilie:
„Dacã lucrurile continuã la fel de dezastruos ca si pânã acum, nu trebuie sã mã mai astept
la cine stie ce schimbare în bine si am ajuns deja sã cred cã orice sperantã e zadarnicã.
tinând seama de vârsta mea si de trecutul meu, oricine ar socoti cã e extrem de îndoielnic
dacã, în aceastã stare de spirit care, în mod firesc, îmi învenineazã viata, m-as mai putea
în vreun chip desfãta în creatia artisticã. - Situatia mea este primejdioasã - Mã balansez
pe cel mai îngust reazem - o singurã poticnire si totu-i pierdut - nu va mai exista apoi
nimic de scos la ivealã din
147

adâncul fiintei mele, nimic, absolut nimic. Trebuie sã se iveascã vreo luminã, cineva
trebuie sã rãsarã înainte-mi ca sã mã ajute cu vigoare si atunci îmi voi regãsi totusi
puterea de a rãsplãti acest ajutor - dar mai târziu nu mã voi mai simti în stare, sunt
convins."7
Aceasta se petrecea cu mai putin de o lunã înainte ca Pfistermeister sã-si facã aparitia pe
neasteptate în pragul usii, cu scurta scrisoare si darurile din partea regelui. Nu e nici un
fel de exagerare sã se sustinã cu tãrie cã interventia oportunã a lui Ludwig al II-lea 1-a
salvat literalmente pe Wagner de la ruina totalã. Fãrã sprijinul monarhului bavarez
subjugat în întregime de muzica wagnerianã, este foarte putin probabil ca Wagner sã-si fi
terminat vreodatã grandioasa tetralogie „Ring des Ni-belungen" ori opera „Parsifal", sau
sã fi trãit sã-si vadã pusã în scenã drama „Tristan si Isolda".
Ludwig se retrãsese deja la culcare când Pfistermeister se reîntoarse de la Stuttgart
împreunã cu Wagner. Secretarul de cabinet se nãpusti spre apartamentele regale din
Residenz, trezindu-1 pe monarhul adormit cu vestea cã muzicianul sosise în acea searã la
Miinchen si cã se instalase cu bine în luxosul hotel „Bayerischer Hof". Ludwig se ridicã
în capul oaselor si asculta în timp ce Pfistermeister - care, potrivit etichetei regale, trebui
sã rãmânã în picioare în cursul întrevederii - îi relatã despre Wagner pânã târziu dupã
miezul noptii. Cei doi stabilirã ca prima întâlnire dintre rege si compozitor sã aibã loc în
dupã-amiaza urmãtoare. De îndatã de Pfistermeister plecã, Ludwig coborî din pat si,
cuprins de adâncã emotie, notã în jurnal: „Un acces de puternic extaz îmi strãbãtu
întreaga fiintã când mi se spusese cã omul dupã care tânjisem atâta timp se aflã aici si va
148
îfegefe nebun
rãmâne aici! Oh, binecuvântatã fie seara în care mi s-a adus aceastã veste!"8
A doua zi dupã-amiaza, la ora fixatã pentru întrevedere, Wagner, învesmântat în obisnuita
redingotã neagrã, încheiatã la douã rânduri de nasturi, si cu lavalierã albã, îsi prezentã
cartea de vizitã la intrarea în Residenz, si un ofiter din regimentul de gardã îl escortã pânã
în sala de audiente a regelui. Scena trebuie sã fi fost destul de stranie: monarhul înalt,
uimitor de tânãr, stând în picioare în fastuoasa încãpere de primire, decoratã în stil
rococo, si asteptând sã-1 întâmpine pe compozitorul de cincizeci de ani, usor gârbovit,
vlãguit peste mãsurã si hãrtuit de necazuri. Ludwig investise ani de anticipare si de
sperantã în aceastã întâlnire: era pesemne inevitabil sã se simtã deceptionat cã acest
apogeu romantic atins în fine de visurile sale cãpãta forma atât de prozaicã a omului care
i se înfãtisase privirilor. si totusi, cuvintele schimbate între acesti doi oameni, întru totul
diferiti ca înfãtisare si trãsãturi psihice, îl umplurã de bucurie pe rege, mergându-i drept la
suflet. Ludwig însusi îi descrise evenimentul verisoarei sale Sophie de Bavaria, sorã cu
împãrãteasa Austriei, Eilzabeth:
„Dacã ai fi putut mãcar sã vezi cu proprii ochi cât de mult m-a stânjenit recunostinta lui
când i-am întins mâna si i-am fãgãduit sincer nu numai cã îsi va putea duce la bun sfârsit
impunãtorul ciclu al Nibelungilor, dar si cã va fi prezentat pe scenã, în fata publicului, în
maniera doritã. Se înclinã adânc dinainte-mi, dãdu mâna cu mine, pãrând profund
impresionat de ceea ce era realmente atât de firesc, întrucât rãmase în aceastã pozitie timp
îndelungat, fãrã sã rosteascã vreun cuvânt. Mã simteam ca si cum am fi fãcut schimb de
roluri. M-am
149

aplecat spre el si 1-am strâns la piept cu sentimentul cã mã legam printr-un jurãmânt mut
sã-i fiu credincios pânã la capãtul zilelor."9
în aceeasi searã, Wagner îi scria unui prieten:
„stii cã m-a cãutat tânãrul monarh al Ba variei. Este, o spun cu tristete, atât de frumos si
de înzestrat, asa de plin de simtiri adânci si de minunat, încât mã tem cã viata lui se va
spulbera ca un divin vis fugar în lumea noastrã crudã. Mã iubeste cu ardoarea si tandretea
dragostei dintâi; mã cunoaste si mã întelege în cele mai mici amãnunte ca propriu-mi
suflet, îsi doreste sã-i stau mereu alãturi, sã lucrez, sã mã destind, sã-mi creez operele, în
acest scop, îmi va dãrui tot ce am nevoie... Nu-ti poti închipui în nici un fel puterea
magicã a ochilor sãi! Oh, fie sã trãiascã pânã la adânci bãtrâneti! E un miracol de
necrezut!"10
A doua zi, cuprins de beatitudine si absorbit de pro-priile-i visuri si idei romantice,
Ludwig îi trimise o scrisoare compozitorului:
„Credeti-mã pe cuvânt, voi face tot ce e omeneste posibil sã vã recompensez pentru
suferintele din trecut. Vã voi cruta o datã pentru totdeauna de necazurile vietii de zi cu zi;
vã voi garanta linistea lãuntricã la care ati râvnit atâta vreme, astfel încât veti fi liber sã
tâsniti cu aripile viguroase ale geniului dumneavoastrã spre vãzduhul sfânt al artei
fascinante pe care o creati. Desi neavând cunostintã de acest fapt, întruchipati singurul
meu izvor de fericire chiar de când eram numai un bãietei, prietenul meu statornic care-
mi înfioarã sufletul ca nimeni altul, cel mai bun dascãl si educator. Vã voi rãsplãti cu tot
ce-mi stã în putintã. Oh, cu câtã nerãbdare am asteptat aceastã clipã - clipa în care sã pot
face toate acestea.
150
nebun
Abia dacã mã încumet sã-mi îngãdui plãcerea de a fi în gtare sã vã dovedesc dragostea
mea atât de curând."11
pe 18 mai, Wagner îi relata unui prieten: „N-am nici un alt discipol pe care sã-1 fi câstigat
întru totul de partea mea. E aproape incredibil. Trebuie tu însuti sã-1 auzi, sã-1 vezi, sã-1
simti pe acest tânãr superb... Se spune cã Q hotãrât, exigent si foarte zelos în treburile de
stat. N-are seamãn, nimeni nu-1 influenteazã si cu totii îl recunosc drept rege absolut si
incontestabil."12
Câteva zile mai târziu, întregul Miinchen nu sporovãia decât despre recenta sosire a
compozitorului. Cu o stranie clarviziune, ambasadorul austriac în capitala bavarezã
expedie la Viena un scurt raport asupra întâmplãrii: „Nu încape îndoialã cã venirea lui
Wagner îl va costa pe rege destul de scump, dar ar fi realmente trist dacã, la vârsta sa, nu
ar putea face nici o nebunie. Mi se pare însã cu mult mai serios faptul cã anturajul sãu a
început sã-i susure în urechi cât e de frumos, cât de fermecãtor îl gãsesc femeile."13
Diplomatul austriac era bine informat: banii devenirã în curând o idee persistentã în
mintea lui Wagner. Laolaltã cu toate bagajele, compozitorul aduse cu sine la Miinchen si
enorme datorii. De la bun început, Wagner, încurajat de rege, n-a ezitat nici o clipã sã-i
vorbeascã pe sleau lui Ludwig despre marea sa crizã financiarã. La rândul sãu, suveranul
bavarez a reactionat mereu cu promptitudine. De exemplu, la nici o sãptãmânã dupã
venirea lui Wagner, Ludwig îi dãdea ca dar personal suma de aproximativ 4.000 de
guldeni. Acesta reprezenta primul dintre numeroasele aconturi vãrsate anticipat din
salariul oficial al muzicianului, stabilit la 4.000 de guldeni pe an. Cea mai mare parte a
acestui dar, ca si
151

întâiul avans din simbria anualã, a fost cheltuitã pentru achitarea tuturor datoriilor cãtre
creditori.
Cel putin, Wagner nu mai trebuia sã se frãmânte în legãturã cu procurarea mijloacelor
bãnesti necesare propriului trai si întretinerii unui cãmin. Mai mult decât atât, Ludwig se
îngriji si de obtinerea unei resedinte, închiriind pentru folosinta exclusivã a
compozitorului vila Pellet, situatã pe malurile lacului Starnberg: pe de o parte, îl
îndepãrta pe Wagner de opinia publicã din Miinchen, unde începuserã deja sã se
înteteascã resentimentele fatã de noua sa posturã de favorit al regelui; si, pe de alta, vila
se gãsea la numai trei mile distantã de castelul Berg. De îndatã ce protejatul si prietenul
sãu se instala în sigurantã în vila Pellet, Ludwig îsi fãcu un obicei din a-1 invita pe
Wagner la castelul Berg aproape în fiecare zi; cei doi îsi petreceau ore în sir discutând
despre noile idei, proiecte si planuri de viitor ale compozitorului. Regele nu ostenea sã-i
astearnã pe hârtie declaratii de dragoste eternã si de sprijin neîncetat.
„Nu vã puteti închipui cât sunt de fericit sã-1 vãd în sfârsit si drept în fatã pe omul a cãrui
naturã sublimã m-a atras si m-a cucerit cu o fortã irezistibilã încã de la o vârstã fragedã.
Tânjeam necontenit dupã clipa când as fi în stare sã compensez într-o oarecare mãsurã
numeroasele necazuri si suferinte pe care a trebuit sã le îndurati: iatã cã acum, spre marea
mea încântare, a sosit momentul îndelung asteptat, acum cã sunt învãluit în mantia
purpurie, acum cã dispun de putere, o voi folosi cât mã pricep mai bine ca sã vã îndulcesc
viata. Nu veti fi încãtusat în fiare; veti fi liber sã vã dedicati cu desãvârsire numai artei
magnifice asa cum vã îndeamnã spiritul. Când vã vãd în fata ochilor, profund miscat, ca
în ultima vreme,
152
Degete nebun
sã spun în sinea mea: «Doar gratie domniei-voastre simt fericit si multumit» si atunci
imediat sunt în culmea fericirii, asa de nebun de fericire, atât de purtat în înalturi de
emotii intense încât îmi imaginez cã a coborât raiul pe pãmânt, îmi amintiti deseori cã îmi
datorati atât de mult, dar acest fapt n-are nici cea mai micã importantã în comparatie cu
tot binele pentru care vã rãmân profund îndatorat."14
în aceastã perioadã de început, cu un rege coplesit de admiratie închinându-se la altarul
sãu, Wagner elabora planuri extravagante pentru montarea operelor lui. Primele sale
indicatii nu erau deloc lipsite de pretentii exagerate: doar dramele wagneriene trebuiau sã
fie puse în scenã în timpul unei stagiuni determinate, astfel încât alte reprezentatii sã nu
stirbeascã atmosfera poeticã a propriilor creatii. Orbit de adoratie si de deplina fericire de
a-si fi realizat în sfârsit scopul, Ludwig acceptã fãrã sovãire.
Drama finalã, memorabilã, în care s-a implicat din plin Wagner, s-a jucat cu intensitate
pânã la coborârea cortinei în vara fatalã a anului 1864. Pe 18 iunie, tânãrul monarh plecã
sã-si petreacã vacanta la Kissingen, lãsân-du-1 pe Wagner singur în vila Pellet. Deprimat,
izolat si stingher în absenta regelui, compozitorul se rugã stãruitor si în repetate rânduri
de diversi prieteni risipiti prin toate colturile Germaniei sã-i tinã companie pe malurile
lacului Starnberg. în cele din urmã, doar dirijorul prusac Hans von Biilow si sotia lui,
Cosima, sfârsirã prin a accepta invitatia lui Wagner.
Wagner îi cunoscuse pe sotii Biilow în urmã cu câtiva ani. Hans era un sef de orchestrã
care se bucura de o oarecare faimã, un om cu un talent incontestabil, dar cam
153

lipsit de imaginatie creatoare, în 1857, la vârsta de douãzeci de ani, se cãsãtorise cu

Cosima, fiica lui Franz Liszt, nãscutã din legãtura sentimentalã a acestuia cu Mãrie
d'Agoult. Femeie înaltã, zveltã, neconventionalã, Cosima poseda o minte strãlucitã, de
artist. Viata lor conjugalã se dovedi a fi un dezastru de la bun început; nervos si
temperamental, Hans nu constituia câtusi de putin perechea potrivitã pentru energica si
intelectuala Cosima. în 1864, Wagner stãtuse o vreme în casa familiei von Bulow din
Berlin, într-o dupã-amiazã, Hans fusese chemat într-un anumit loc, iar Wagner si Cosima
descoperirã cã se simt atrasi unul de celãlalt dintr-un imbold erotic irezistibil. Desi cu
douãzeci si patru de ani mai tânãrã decât Wagner, Cosima era captivatã de personalitatea
compozitorului, recunoscându-i inteligenta sclipitoare, iar Wagner rãspunse în aceeasi
mãsurã pasiunii ei; se despãrtirã atunci cu un legãmânt solemn. Probabil cã nici unul nu-
si imaginase cã destinul ar putea face atât de usor jocurile în avantajul lor, cãci în
momentul primirii invitatiei prin care Wagner îi ruga pe cei doi soti sã vinã la vila Pellet,
Hans se îmbolnãvise. Dar dirijorul insistã ca nevasta lui si cele douã fiice, Daniela si
Blandine, sã plece mai înainte, asa cã trioul porni la drum cãtre lacul Starnberg. Cosima
ajunse acolo pe 29 iunie, iar Hans o urmã cu o sãptãmânã mai târziu. In rãstimpul celor
sapte zile petrecute împreunã, în cea mai strictã intimitate, în lipsa sotului si a lui Ludwig
al II-lea, la vila de lângã lac, Wagner si Cosima devenirã amanti.
154
10
„jLumea te va ridica în slavi"
/n tot cursul verii lui 1864, Wagner a lucrat în ritm intens la o piesã muzicalã dedicatã
noului sãu binefãcãtor regal: pentru a nouãsprezecea sãrbãtorire a zilei de nastere a lui
Ludwig, pe 25 august, Wagner compuse „Huldigungsmarsch", „Marsul omagial".
Muzicianul intentiona ca aceastã lucrare muzicalã sã fie executatã pentru prima oarã la
Hohenschwangau, unde regele îsi luase resedinta în primire. Ludwig astepta cu nerãbdare
sosirea orchestrei alcãtuite din optzeci de instrumentisti care urmau sã interpreteze în
premierã compozitia omagialã, când mama lui îsi fãcu aparitia pe neasteptate la
Hohenschwangau. Pentru tânãrul monarh, acest fapt reprezenta o intruziune intolerabilã
în intimitatea sa: /,Din nefericire, sederea mea în acest moment este complet distrusã de
Mama, care mã tortureazã cu necon-tenitele-i manifestãri de dragoste; ea n-are nici cea
mai micã idee cã orice rãmãsitã si fiecare sclipire de poezie se spulberã în prezenta ei"1,
nota înveninat regele. Incapabil sã-si împãrtãseascã experientele afective cu regi-na-
mamã, Ludwig ordonã ca reprezentatia sã fie amânatã.
755

Pânã la urmã, „Huldigungsmarsch" a fost cântat în premierã pe 5 octombrie, în curtea

Palatului de resedintã.
Declaratiile pline de efuziune sentimentalã, atât din partea regelui, cât si a lui Wagner, în
conversatiile lor particulare, în schimbul de poeme si de scrisori, generarã în ultimã
instantã speculatii în privinta naturii relatiilor dintre cei doi. Cosima von Biilow,care s-a
cãsãtorit mai târziu cu Wagner, mãrturisea: „Richard îi scrie regelui... Apoi, îmi citeste si
mie scrisoarea, care-mi rupe realmente inima. As dori ca el sã-si fi putut atenua tonul
folosit în aceastã corespondentã, sã fi gãsit un altul mai diferit care sã sune mai veridic,
fãrã sã-si piardã din cãldurã."2 Pânã si Wagner însusi recunostea: „Oh, aceste cuvinte nu
sunã foarte bine, dar nu sunt eu cel care a dat tonul."3
O bunã parte din corespondenta fecundã dintre suveran si protejatul sãu poate fi înteleasã
doar în contextul epocii în care a prins formã si în lumina sentimentelor romantice
precumpãnitoare în acea vreme. Ludwig vietuia într-un tãrâm imaginar si sublim; îi
repugna realitatea concretã si acest lucru se confirmã o datã mai mult în raporturile sale
cu Wagner. Prietenia lor si schimbul permanent de scrisori erau astfel înglobate cu forta
într-o conceptie idealizatã cãreia îi lipseau adeseori sinceritatea si semnificatia, înlocuite
frapant cu atitudinea de a masca deplina nemultumire."4 Relatia lor continea o anume
nuantã etericã, nepãmânteanã, care exista numai pe hârtie; într-adevãr, pentru rege,
asemenea scrisori de-venirã repede realitate. Pe coala de hârtie, vârsta lui Wagner,
aspectul exterior, slãbiciunile, datoriile excesive si adulterul rãmâneau ascunse printre
paginile catifelate de dragoste si în epopeile învolburate transpuse pe scenã
nebun
rege. Nimic atât de prozaic ca adevãrul sau ca emotia imperfectã nu era îngãduit sã
stânjeneascã natura poeticã, emfaticã si rapsodicã a legãturii lor.
Homosexualitatea latentã a lui Ludwig si preferintele binecunoscute ale compozitorului
pentru mãtãsuri, satin, panglici si parfumuri incitarã si mai mult lucrurile, alimentând
zvonurile indiscrete la curtea regalã. Ludwig îl iubea fãrã îndoialã pe Wagner, iar
prietenia lor era profundã, dar ardoarea si pasiunea dintre cei doi bãrbati erau de facturã
spiritualã, artisticã si afectivã, nicidecum fizicã. Regele nu-1 îndrãgea pe Wagner -
bãrbatul, ci îl venera pe Wagner - artistul care insufla viatã propriilor visuri si-i încãlzea
sufletul.
Anii de corespondentã neîntreruptã, plinã de afectiune fatã de Wagner, laolaltã cu
sprijinul financiar nepregetat din trezoreria regalã, oglindeau pasiunea profundã si
devotamentul imens nutrite de Ludwig pentru arta compozitorului, precum si nevoia
obsesivã de a-si vedea fanteziile prinzând viatã. Dar necontenita încurajare a lui Wagner
de cãtre rege se întemeia aproape în exclusivitate pe viziunea dualã a acestuia din urmã
despre sine însusi, atât ca binefãcãtor, cât si ca receptor al compozitorului înzestrat cu
incontestabil geniu. Wagner reprezenta în ochii înflãcãratului suveran un autentic
succesor al cavalerilor medievali rãtãcitori, plini de abnegatie si curaj, în cãutare de
aventuri eroice, atât de admirati, numai cã Ludwig nu tintea cãtre protejarea unei fecioare
frumoase aflate în suferintã, ci a omului de vârstã mijlocie Richard Wagner. Prietenia lui
constituia rodul propriei pozitii suverane, o dovadã a bunelor gratii si a clementei
rãsfrânte asupra compozitorului pentru ocrotirea artei si a creatiilor exceptionale. Ludwig
nu 1-a tratat niciodatã

pe Wagner ca pe un egal într-o anumitã privintã, ci si-a considerat mai degrabã mecenatul
ca pe o adevãratã acordare de favoruri regesti în traditia Wittelsbachilor.
încã de la începutul copilãriei, regele fusese înconjurat de legendele medievale
germanice; evocate în picturile de la Residenz si Hohenschwangau, în povestirile spuse
de mama si de profesorii lui particulari si în cãrtile citite. Prin mijlocirea unor asemenea
drame muzicale, ca de pildã „Tannhãuser" si „Lohengrin", Wagner îi reînvia mental
universul plin de fantezie al acestei copilãrii. Ludwig se cufunda cu patos în lumea
captivantã plãsmuitã de compozitor si gratie acestei stãri de reverie purificatoare, evada
mãcar si pentru scurtã vreme din mediul victorian, burghez, detestat cu atâta tãrie.
Tânãrul suveran se vedea pe sine însusi nu numai ca ocrotitor, dar prin intermediul
actului de patronaj, si ca apropiat colaborator, creator deopotrivã si laolaltã cu Wagner.
Deseori se referea la „opera noastrã" în scrisorile cãtre Wagner si acest fapt, împreunã cu
natura intrinsecã a compozitiilor muzicale, reprezintã cheia tolerantei si generozitãtii
manifestate de Ludwig fatã de muzicianul capricios.
Viziunea împãrtãsitã si de rege si de Wagner prefigura un nou program de câteva
spectacole, excesiv de costisitoare, care urmau sã fie montate. Pentru realizarea acestui
repertoriu, Wagner îl înstiinta pe Ludwig cã trebuia sã supravegheze personal repetitiile
cântãretilor, devotati exclusiv operelor sale si pregãtiti sã atingã cele mai înalte nivele
artistice, în acest scop, regele aranja sã i se ofere un post temporar profesorului de canto
din Leipzig, Friedrich Schmitt.
O stare de îngrijorare se rãspândi curând în întregul
158
Degete nebun
Miinchen, pricinuitã de perspectiva tristã ca Wagner sã aserveascã viata muzicalã a
capitalei propriilor opere si sã-i supunã pe muzicanti si pe cântãreti la exigente
irealizabile.
Wagner lãsã de asemenea sã se înteleagã cã un nou teatru liric, proiectat special pentru
punerea în scenã a operelor sale, ar fi o eventualã necesitate. Prezentã apoi ideea unei
scoli anume destinate pregãtirii cântãretilor wagnerieni într-o lucrare intitulatã „Raport
cãtre Maiestatea Sa Regele Ludwig al II-lea al Bavariei asupra fondãrii unei scoli
germane de muzicã la Miinchen". Compozitorul argumenta cã numai o astfel de scoalã ar
putea sã garanteze reprezentarea impecabilã si de înaltã valoare a operelor lui. îsi dãdea
seama de animozitatea crescândã manifestatã fatã de el în anumite cercuri miinche-neze
si prin urmare nu pomeni nici o clipã de telul cãtre care tindea, si anume acela al montãrii
exclusive a propriilor drame muzicale, în schimb, vorbi în termeni voalati despre
necesitatea unui stil national în domeniul operei, reprezentate de artisti ireprosabil
pregãtiti.
Oricât de judicioase ar fi fost ideile lui Wagner, ele rãmâneau prea revolutionare pentru
acele timpuri. Când miinchenezii aflarã despre scopurile compozitorului, se temurã de
totala subminare a muzicii bavareze pricinuitã de intentiile arbitrare ale lui Wagner.
Muzicantii, cântãretii si profesorii de muzicã presupuneau cã propriile posturi urmau sã
fie sacrificate prin înlocuirea lor cu persoane propuse de Wagner, cu costuri nemãsurate
pentru contribuabilii bavarezi.
Ludwig se învoi fãrã îndoialã sã sustinã obiectivele compozitorului, dar, spre deosebire
de Wagner, era destul de subtil sã înteleagã efectele defavorabile ale unui ase-
159

menea proiect asupra opiniei publice. Prin urmare, regele îl avertizã pe Wagner:
„Vã asigur cã va fi dificil sã realizati o îmbunãtãtire în acest domeniu; majoritatea
oamenilor din vremurile noastre, absorbiti cum sunt de planuri egoiste, bãnoase, au o
viziune cu mult diminuatã despre splendoarea adevãratei arte. Din acest motiv, vã îndemn
cu toatã tãria, prea scumpe prietene, sa vã continuati proiectul în maniera sugeratã în
ultima scrisoare, anume cu extremã prudentã."5
Cu toate cã sustinea pe deplin programul de spectacole propus de Wagner, Ludwig tintea
de asemenea cãtre declansarea unei revolutii culturale în capitala bavarezã, cauzã înaltã
pe care intentiona s-o serveascã pânã la capãt. Pe 8 noiembrie 1864, monarhul îi scrise
compozitorului: telul meu este sã trezesc în publicul munchenez o stare de spirit mai
înaltã, mai sobrã prin prezentarea unor opere atât de importante precum cele create de
Shakespeare, Calderon, Goethe, Schiller, Beethoven, Mozart, Gluck si Weber. Prin
aceastã initiativã, sper sã eliberez în fine publicul de gusturile lui vulgare si frivole...
Toatã lumea ar trebui sã pãtrundã sobrietatea artei."6
Pânã în octombrie 1864, se scurseserã cinci luni de când Richard Wagner stãtea în
Miinchen; locuia încã în casa de pe malul lacului Starnberg, închiriatã de Ludwig, dar
curând vila Pellet se dovedi a fi neconvenabilã. Datã fiind natura pozitiei sale, regele se
vedea nevoit sã se afle permanent în capitalã si, în acest chip, în imposibilitatea de a mai
tine legãtura strâns cu compozitorul. Ca atare, Ludwig gãsea'situatia insuportabilã. In
consecintã, închirie o nouã casã pentru prietenul sãu, pe Brienner-strasse, al numãrul 21,
chiar în josul bulevardului unde
y eo
? nebun
era situat Residenz. Ca o ironie a sortii, aceastã clãdire se înãlta aproape vizavi de palatul
de pe Barerstrasse, ocupat odinioarã de amanta lui Ludwig I, Lola Montez.
Noul cãmin în care se instala Wagner era un edificiu irnpimãtor, ornat cu balcoane
sprijinite pe coloane si cu frontoane sculptate, si asezat într-o grãdinã imensã. De îndatã
ce se mutã, compozitorul începu sã redecoreze interioarele: dispuse sã i se tapeteze peretii
cu mãtãsuri si catifele scumpe, sã i se acopere ferestrele cu draperii grele din brocart tesut
cu fir auriu si-si parfumã încãperile cu arome exotice ametitoare. Gazeta „Allgemeine
Zeitung" consemna cã „un mare senior oriental n-ar ezita nici un moment sã-si
stabileascã definitiv resedinta acolo."7
Numai cã Wagner, vesnic nemultumit, nu contenea cu pavoazarea casei. Un vizitator
evoca mai târziu: „în acea zi, 1-am gãsit într-o stare de spirit «violet». Fereastra era
acoperitã cu o draperie de catifea viorie. Stãtea într-un fotoliu capitonat cu plus violet, pe
cap îsi pusese o bonetã violet, pe care o ridicã foarte putin când se sculã în picioare ca sã
mã întâmpine."8
Acest lux hedonistic costa o groazã de bani. Wagner considera cã nu-si putea compune si
desãvârsi operele decât dacã trãia într-o asemenea ambiantã opulentã, în acest sens îsi
motivã odatã felul de a fi într-o scrisoare cãtre Franz Liszt: „Dacã mi-e dat din nou sã mã
cufund în suvoiul creativitãtii artistice, pentru ca sã cresc viguros si sã rodesc în universul
imaginatiei mele, atunci puterea mea de plãsmuire are nevoie de foarte multã sustinere,
fantezia mea de o existentã comodã si îmbelsugatã. Când lucrez, nu pot sã duc o viatã de
câine, nici sã dorm pe paie ori sã beau lichior ieftin. Trebuie sã mã simt ademenit,
transportat într-un fel sau altul, dacã
161

este sã-mi îndeplinesc misiunea îngrozitor de dificilã de a zãmisli o lume inexistentã."9

Date fiind împrejurãrile, cu un protector tânãr, bogat, care-1 adora si cu multi ani de
sãrãcie în urmã, ar fi fost cu adevãrat incredibil dacã Wagner n-ar fi profitat din plin de
situatia neasemuit de favorabilã. Dar era destul de pãtrunzãtor sã judece conjunctura
politicã din Miinchen si sã se strãduie sã ascundã realitatea stilului sãu de viatã exotic,
comandându-si toate aceste mãrfuri costisitoare la negustori austrieci si evitându-i pe cei
bavarezi.
Problema banilor acaparase de fapt mintea compozitorului. Modul sãu de viatã, dedat
actelor de extravagantã, asociat cu enorme datorii din trecut, îl ducea în mod inevitabil la
ruinã, lãsându-1 aproape mereu lefter. Primele subsidii anuale acordate de rege fuseserã
fixate la 4.000 de guldeni. In plus, Ludwig îi dãrui lui Wagner din averea personalã suma
de 4.000 de guldeni pe 10 mai 1864, urmatã la 10 iunie de alti 20.000 de guldeni.
Trezoreria de stat achitase de asemenea notele de platã detinute de creditorii
compozitorului chiar la începutul sederii acestuia în Miinchen.10 Cu toate acestea, pânã
spre sfârsitul verii, muzicianul risipise toate aceste importante sume de bani.
S-a stârnit multã zarvã în jurul imensei averi cheltuite de rege cu larghete si fãrã socotealã
pentru Wagner. Desi afacerile financiare între Ludwig si compozitor erau dirijate în
secret, curtenii furiosi furnizau presei miin-cheneze un potop de dezvãluiri, alimentând
mânia crescândã provocatã de protectia regalã de care se bucura Wagner. De-a lungul
întregii lor prietenii, Ludwig i-a dãruit compozitorului o sumã totalã de aproximativ
162.
nebun
og5.099 de guldeni (echivalentã cu 562.914 mãrci); aceasta includea plata chiriilor pentru
diferite case, cadouri personale, salarii, stipendii, finantarea tuturor operelor wagneriene,
precum si împrumuturile care salvaserã de la dezastru Festspielhaus* si ciclul
Nibelungilor. Ca monarh, Ludwig beneficia de alocatii anuale pentru întretinere în
valoare de 2 milioane de guldeni; un sfert din aceastã sumã era plãtit cu regularitate
bunicului sãu ca o formã de pensie viagerã regalã. Dupã achitarea diverselor cheltuieli ale
casei regale, a salariilor si a spezelor de întretinere a palatelor regale, Ludwig rãmânea cu
un venit disponibil de aproximativ 300.000 de guldeni pe an.11 Din acesti bani, regele a
subventionat toate reprezentatiile operelor wagneriene. si totusi, Ludwig risipea cu
dãrnicie sume mult mai mari de bani pe propriile proiecte; astfel, doar celebra sa caleasca
suflatã cu aur, construitã special pentru plãnuita nuntã, a costat mai mult decât suma
totalã a donatiilor fãcute compozitorului. Nici frecventele nemultumiri exprimate de
Wagner fatã de compensatiile primite pentru munca personalã nu rãmâneau retoricã goalã
de continut; compozitorul n-a fost niciodatã rãsplãtit asa cum se cuvine pentru montarea
oricãreia dintre operele sale, chiar dacã s-a bucurat de popularitate în timpul vietii, în
contrast cu suma totalã de bani primitã de Wagner de la rege în decurs de nouãsprezece
ani, compozitorul Giacomo Meyerbeer a fost recompensat cu 750.000 de mãrci pentru
cele o sutã de reprezentatii cu opera „Profetul" la Berlin.12
Festspielhaus (Ib. germ.) - teatrul pentru reprezentatii de galã
163

La cererea expresã a lui Ludwig, Wagner elabora o schitã generalã a proiectelor sale de
viitor. Potrivit promisiunilor compozitorului, opera „Tristan si Isolda" avea sã fie gata
pentru punere în scenã în 1865; aceasta trebuia sã fie urmatã de „Die Meistersinger von
Niirnberg" si de tetralogia finalizatã „Der Ring des Nibelungen" în 1867-1868, precum si
de „Die Sieger" în 1870 si de „Parsifal" un an mai târziu.13 în cele din urmã, în pofida
generosului sprijin financiar din partea regelui, numai „Tristan si Isolda" a vãzut lumina
rampei conform planului. Repertoriul personal întocmit de Wagner reprezenta un slab
efort menit sã reducã la tãcere numãrul crescând de critici; în loc de aceasta,
compozitorul s-a hazardat nebuneste într-o controversã care era cât pe ce sã se încheie cu
ruperea relatiilor cu binefãcãtorul sãu regesc.
•l
164
11
„JVecazuri crescânde"
jLa rugãmintea compozitorului, pe l octombrie 1864, Ludwig îi acordã o crestere
simtitoare a salariului oficial, de la 4.000 la 5.000 de guldeni. Desi se presupunea cã
valoarea si circumstantele stipendiilor reprezentau un secret pãstrat cu grijã, vestea se
rãspândi cu iutealã în întregul Miinchen. Aceste subiecte de bârfã captau atentia tuturor:
aparenta lãcomie insatiabilã de bani a lui Wagner si mania sa incredibilã de a-i împrãstia
fãrã crutare. Toti miinchenezii manifestau o ostilitate din ce în ce mai mare fatã de
sprijinul regal care-i îngãduia compozitorului un stil decadent de viatã atât de gustat.
Protestul public era întretinut de faptul cã pânã în toamna anului 1864 Wagner îsi trecuse
vremea nefinalizând nimic, afarã de onorarea câtorva dintre vechile datorii. Lunile de
ostenealã la unele dintre partiturile operelor sale se soldaserã cu prea putin si, de fapt,
aventura sentimentalã cu Cosima von Biilow pãrea sã fi fost cea mai entuziastã si plãcutã
îndeletnicire de fiecare zi. Adevãrul cã banii plãtiti compozitorului proveneau din lista
civilã personalã a regelui, trecând doar prin trezoreria de stat, nu conta
165

câtusi de putin. Dezaprobarea supusilor se înteti în conditiile în care un consilier la

Curtea Supremã a Bavariei câstiga 2.800 de guldeni pe an, un administrator dintr-o scoalã
secundarã, 2.200 de guldeni, iar seful unui departament ministerial cu optsprezece ani
vechime în serviciul guvernamental numai 3.900 de guldeni.1
La cinci zile dupã ce-i mãrise salariul, Ludwig primi o scrisoare de la Wagner prin care
era informat cã, însufletit de încredere si inspiratie reînnoite, se simtea pregãtit sã se
dedice întru totul ducerii la bun sfârsit a ciclului Nibelungilor. „Cer din partea înãltimii
Voastre sã-mi acorde un termen de gratie regeascã de trei ani si la cea de-a douãzeci si
doua sãrbãtorire a zilei de nastere a nobilului meu suveran va fi pusã în scenã si,
multumitã bunãvointei sale, dezvãluitã natiunii germane."2 în acest caz, bineînteles cã
expresia de „gratie regeascã" însemna de fapt continuarea sprijinului financiar. Pe 7
octombrie, regele îi acordã prietenului sãu o audientã; compozitorul îsi descrise în linii
generale planurile pentru terminarea tetralogiei „Inelul Nibelungilor", specificând
totodatã si fondurile necesare pentru sustinerea acestei munci laborioase. Ludwig cãzu de
acord fãrã rezerve; înainte ca Wagner sã pãrãseascã palatul de resedintã, suveranul îi
aprobã toate cererile.
Ludwig lãsã toate detaliile în seama lui Julius Hofmann, secretarul curtii si
administratorul casei regale. Douã sãptãmâni mai târziu, pe 18 octombrie, Hofmann îi
înmâna compozitorului un contract formal privind finalizarea tetralogiei. Ludwig socotea
cã prevederile acestei întelegeri erau obligatorii pentru Wagner: acesta se angaja ca o
copie a partiturii fiecãreia dintre cele patru opere sã-i fie predatã regelui în decurs de trei
ani, iar Ludwig
î 66
nebun
ufiria sã fie unicul detinãtor al drepturilor de autor, în schimb, se stabilea ca Wagner sã
primeascã 30.000 de guldeni drept recompensã pentru munca de creatie si sã suporte
orice alte cheltuieli suplimentare legate de terminarea si prezentarea tetralogiei. Wagner
impusese clauzele contractului; dacã aceste conditii erau respectate, dãduse „asigurãri
categorice" cã nu va mai pretinde alte sume de bani din partea regelui, în realitate,
contractul era departe de a fi generos, tinând seama de trudnicia creatiei si de costurile
anticipate de montarea spectacolelor de operã. Ludwig încheiase contractul cu bunã-
credintã; totusi, Wagner nu mai detinea din punct de vedere tehnic drepturile de autor
asupra celor patru drame muzicale din ciclul Nibelungilor, fiindcã le vânduse deja
fostului sãu protector, Otto Wesendonck. Regele avea sã afle de aceastã duplicitate abia
dupã multi ani.3
Ludwig era încântat de modul în care decurgeau evenimentele, încheiase un contract
formal cu Wagner, dispunea de programul viitoarelor stagiuni si se astepta ca multi dintre
criticii fãtisi ai compozitorului sã fie astfel redusi la tãcere. Dar ministrii sãi nu-i
împãrtãseau deloc bucuria. Pfistermeister, care în fata lui Ludwig juca rolul
functionarului de stat smerit si îndatoritor, devenise în fapt dusmanul înversunat al
compozitorului. Secretarul de cabinet se temea cã asa-numitul jaf comis de Wagner
asupra vistieriei regale ar putea avea drept rezultat ruinarea suveranului. In luna
decembrie, Ludwig îl demise din functie printr-un decret regal pe baronul von Schrenck,
care detinea în cabinetul bavarez dubla pozitie de prim-ministru si ministru al afacerilor
externe. In locul acestuia, monarhul îl numi pe baronul Ludwig von der Pfordten, care
acceptã ambele portofolii. Aceastã schimbare era
167

oarecum surprinzãtoare, luând în considerare binecunoscuta aversiune nutritã de Pfordten

fatã de Wagner. Compozitorul întâmpinã cu strângere de inimã aceastã veste: Pfordten
fusese profesor de drept roman la Leipzig si ministru al învãtãmântului public în guvernul
saxon în 1848. Prin urmare, cunostea îndeaproape activitãtile revolutionare desfãsurate de
Wagner. în timpul posturilor ocupate sub domnia lui Maximilian al II-lea, Pfordten
încercase sã-1 convingã pe rege sã nu permitã punerea în scenã a operei „Tannhãuser" în
Miinchen, actiune care se spune cã i-ar fi atras dispretul vesnic din partea lui Ludwig al
II-lea.4 Secretarul de cabinet Pfister-meister se alie repede cu Pfordten si uneltind
împreunã, cei doi se apucarã sã dejoace toate proiectele wagneriene care comportau
cheltuieli suplimentare din visteria regalã. Pentru Ludwig si Wagner, tandemul deveni
curând „Pfi" si „Pfo" - ambii inamici îndârjiti.
Spre iarna lui 1864, adversarii lui Wagner se împãrteau, în general vorbind, în douã
grupuri, în primul, se încadrau acei membri ai curtii regale, inclusiv ministri si
majoritatea servitorilor de la palat, care nu numai cã-1 priveau cu neîncredere pe
compozitor, dar se si temeau cã înrâurirea crescândã exercitatã de Wagner asupra
tânãrului suveran ar putea conduce în ultimã instantã la o eventualã neglijare a
îndatoririlor regale. Deja, din momentul instalãrii compozitorului în Miinchen, Ludwig
fãcea tot posibilul sã evite în întregime ceremoniile si formalitãtile vietii de la curte: se
sistaserã balurile, receptiile de galã, banchetele, trecerea în revistã a regimentelor,
discursurile. Atunci când demnitarii preocupati îl întrebarã cu discretie pe rege dacã ar
binevoi sã fie amfitrionul urmãtorului eveniment monden, Ludwig le
168
Degete nebun
întâmpina în mod inevitabil cererile politicoase cu scuze repetate. La început, pretextã cã
se afla încã în doliu dupã jnoartea tatãlui. Totusi, aceastã justificare subredã îi servi
pentru o perioadã destul de lungã de timp, dar spre începutul toamnei lui 1864, doliul
oficial de sase luni se sfârsi. Cu toate acestea, regele refuza cu încãpãtânare sã reia
calendarul evenimentelor de la curte.
O bunã parte din animozitatea publicã viza viata particularã a compozitorului. Cosima
von Biilow convietuia cu Wagner din vara precedentã petrecutã la vila Pellet; doar
arareori li se alãtura si sotul încornorat. Spre sfârsitul verii lui 1864, von Biilow suferise o
congestie cerebralã care-1 tintuise în apartamentul ocupat la hotelul mun-chenez
„Europaischer Hof"; pe toatã durata bolii sotului, Cosima rãmase cu Wagner la Starnberg,
necuviintã ce furnizase colportorilor de zvonuri supozitii nesfârsite.
Wagner îl rugase în repetate rânduri pe rege sã-i ofere lui von Biilow un post oficial la
curte. Spre finele anului, Ludwig acceptase sã-1 numeascã pe von Biilow în functia de
„Vorspieler" sau de pianist al curtii, desi acesta locuia în mod obisnuit la Berlin si lucra
ca sef de orchestrã si profesor la vestitul conservator Stern. Desi Wagner pretuia sincer
aptitudinile cu care era înzestrat von Biilow, precum si profunda sa cunoastere a muzicii,
compozitorul se comporta într-o manierã complet lipsitã de gentilete. Cu von Biilow
instalat cu bine si în sigurantã la Miinchen, Wagner îsi asigurase de asemenea prezenta
neîntreruptã a amantei în capitala bavarezã.
La un nivel cu totul diferit, se situau apoi cei care percepeau prezenta compozitorului ca o
mãrturie a faptului cã regele se gãsea sub influenta liberalilor si a protestantilor. Cea mai
mare parte a acestui al doilea grup
769

provenea din rândurile adeptilor clericalismului din cadrul guvernului bavarez,

incluzându-i pe iezuiti, care detineau încã o putere considerabilã. Adversitatea publicã
întâmpinatã dintr-un început de Wagner la Miinchen izvora în mare mãsurã din faptul cã
numerosi cetãteni bavarezi îl vedeau exact în aceastã luminã: un binecunoscut
revolutionar, un fugar trãind printre strãini pentru a scãpa de justitie dupã participarea la
revoltele anului 1848 din Dresda, un exilat susceptibil sã provoace dezordine si în
capitala alpinã.
Orice temeri sau fantasme ar fi avut, aceste douã forte asa de diferite, atât din camarila
curtii, cât si din cercurile clericaliste, se adunarã laolaltã si se aliarã pentru o cauzã
comunã: înlãturarea lui Richard Wagner din preajma regelui. Sfetnicul religios al lui
Ludwig, Ignaz von Dollin-ger, proroci: „Dacã aceastã situatie continuã, preabunii
bavarezi vor ajunge sã-1 urascã pe muzicianul strãin la fel de tare cum i-au urât si pe
savantii strãini importati de tatãl regelui."5 Pânã si bunicul tânãrului monarh, fostul
suveran Ludwig I - care simtise din plin pe propria piele consecintele ignorãrii opiniei
publice, permitându-si odinioarã acte de extravagantã nesãbuite în viata particularã - îi
declarã ambasadorului austriac: „Aceastã conduitã necuviincioasã a nepotului meu mã
întristeazã, dar poporul îi va pune capãt cât ai bate din palme."6
în toamna lui 1864, Ludwig îi ceru lui Wagner sã înceapã pregãtirile pentru montarea
operei „Tristan si Isolda". Dar aceastã dramã muzicalã, care nu fusese încã reprezentatã
pe scenã, se dovedi o misiune imposibilã si ca atare Wagner se hotãrî sã monteze în
schimb „Der fliegende Hollãnder". însã Ludwig se supãrã; n-avea nici cea mai micã idee
despre imensa trudã si stãruitoa-
170
nebun
rea ostenealã impuse de premiera unei opere ca „Tristan und Isolde" si asemeni unui copil
privat de imediata recompensã, afirmã cã nu stia dacã mai putea sã asiste la prima
reprezentatie de galã din decembrie. Aceastã veste îl alarmã pe Wagner. Suspectând cã
munchenezii aveau sã interpreteze absenta regelui ca o imputare tacitã, compozitorul
reusi în cele din urmã sã-1 convingã pe Ludwig sã-si schimbe programul dinainte fixat.
Monarhul se înfãtisã cu punctualitate la spectacol si pãrãsi la sfârsit teatrul coplesit de
emotie. Rãmase atât de impresionat încât ordonã o sãptãmânã mai târziu ca toate piesele
si concertele programate la curte sã fie contramandate, astfel încât sã poatã fi interpretate
numai fragmente din „Tristan und Isolde", „Die Meistersinger von Niirnberg", „Die
Walkure" si din „Siegfried". Posesorii de invitatii si de bilete sositi la Teatrul curtii regale,
care se asteptau sã asiste la una dintre reprezentatiile teatrale sau muzicale anuntate,
rãmâneau neplãcut surprinsi sã descopere aceastã schimbare de ultim moment si, ca
urmare, sala se golea pe jumãtate în timpul spectacolului. Insã Ludwig era în culmea
fericirii, nesesizând sentimentele mocnite fatã de pozitia privilegiatã a prietenului sãu.
Atâta timp cât Wagner se limita la domeniul artelor, dusmani sãi nu aveau sorti de
izbândã. Dar la începutul anului 1865, compozitorul se simti destul de sigur de sine în
relatia cu regele pentru a se amesteca în probleme politice. Infiltrarea începu în mod
oarecum nevinovat când Wagner îi prezentã regelui câteva dintre scrierile sale în prozã, în
„Was ist Deutsch?" muzicianul sugera cã popoarele germane erau strâns legate prin
unitatea Misticã de credinte, istoria comunã si valori. Punând
171

accentul pe unitatea nationalã, Wagner aspira cãtre formarea si întemeierea unei miscãri
artistice germane, afirmând cã toate popoarele cu origine si mostenire comune ar trebui sã
îmbrãtiseze idealuri colective, singurele în mãsurã sã promoveze superioritatea germanã.
Urmãtorul sãu eseu, intitulat „Despre stat si religie", fusese compus în mod special pentru
a-1 delecta pe rege. Studiul începea cu o privire de ansamblu asupra problemelor politice
si sociale din Bavaria si din statele germane, asa cum le sesizase Wagner. Examinarea mai
amãnuntitã pornea din 1848, anul în care abdicase Ludwig I si în care compozitorul
însusi se vãzuse silit sã fugã din Dresda pentru a scãpa de o eventualã condamnare la
închisoare în urma acuzatiei de implicare în activitãti revolutionare. Ca sã satisfacã
amorul propriu al regelui, Wagner pozã în sustinãtor al valorilor traditionale
conservatoare, fapt care-i înfurie atât pe Pfistermeister, cât si pe Pfordten, care erau pe
deplin constienti de înclinatiile compozitorului cãtre egalitarism. Tot în „Despre stat si
religie", Wagner argumenta ideea cã toate idealurile nationaliste germane - aspiratiile
culturale, integritatea artisticã si împlinirea spiritualã si politicã -*• se întrupau în
persoana regelui. Muzicianul mergea si mai departe cu înlãntuirea de judecãti
mãgulitoare, afirmând cã, de vreme ce monarhul este alesul lui Dumnezeu pe pãmânt,
rolul sãu în viatã este prin natura lucrurilor pur spiritual si astfel persoana regelui e
învestitã cu autoritate divinã. Astfel de rationamente îl încântau nespus pe Ludwig, care
se proiecta pe sine însusi în aceastã aureolã, considerându-se nu numai conducãtorul
politic si spiritual al propriului regat, ci si al tuturor statelor germane.
Desi inocente la suprafatã, aceste argumente apãreau
172
nebun
tandemului Pfistermeister - Pfordten ca subtile stratageme pentru putere din partea
compozitorului. Convin-gându-1 prin insistentã pe Ludwig de natura providentialã a
rolului sãu si încurajându-i convingerea cã autoritatea sa era absolutã, Wagner submina,
de fapt, pozitia constitutionalã a cabinetului asupra suveranului. Când si alti curteni aflarã
despre aceastã incursiune politicã revoltãtoare, campania de defãimare împotriva
muzicianului, din ce în ce mai nepopular, continuã nestânjenitã.
în realitate, Ludwig nu acorda nici cea mai micã atentie sfaturilor politice date de Wagner.
Atunci când compozitorul începea sã vorbeascã despre politicã, regele îsi pironea
privirile în tavan, fluierând încet o melodie. si Pfistermeister se plângea cã Ludwig „se
întorcea de la fiecare întrevedere cu Wagner prost dispus, capricios, pornit împotriva
datoriilor regesti".7 Ludwig însusi era mult prea absorbit de prerogativele monarhice ca
sã se conformeze de bunã voie sfaturilor politice si, cu sigurantã, n-a acceptat niciodatã
vreunul din partea lui Wagner, cu care, de altfel, nici nu se întelegea în aceastã privintã.
Dar miinchenezii n-aveau nici cea mai micã idee despre gradul de influentã exercitat de
Wagner asupra suveranului lor si compozitorul se vãzu curând poreclit „Lolus" sau
„Lolette" de cãtre cei care se temeau de o altã aventurã sentimentalã de timpul „Lola
Montez". Insã mânia cabinetului si a marelui public crestea nestânjenit, iar Wagner,
neexpus niciodatã pânã atunci privirilor iscoditoare si examinãrii minutioase pe care le
îndurã în mod frecvent orice personalitate publicã, continua sã comitã gresealã dupã
gresealã, erori de judecatã, care apoi se rãsfrângeau în mod negativ asupra lui Ludwig
însusi.
773

Noul an, 1865, debuta cu o întâmplare care amenintã în mod grav relatiile dintre cei doi
prieteni, în 1864, Ludwig îi dãruise lui Wagner un portret de-al sãu si-i ceru sã-i întoarcã
gestul de bunãvointã pozând pentru Josef Bernhardt. Se obisnuia ca nota de platã pentru o
asemenea solicitare sã fie trimisã direct visteriei regale, de vreme ce monarhul îsi
exprimase aceastã dorintã si deci se-ntelegea de la sine cã Ludwig urma sã plãteascã
onorariul artistului. Cu toate acestea, Wagner manifestase interes pentru un alt pictor,
Friedrich Pecht, si îi pozã acestuia în schimb. Când artistul terminã tabloul, Wagner i-1
expediase regelui, iar Pecht trimise cu promptitudine nota de platã trezoreriei regale. La o
întâlnire cu Wagner care avu loc dupã scurt timp, Pfistermeister ridicã problema
onorariului restant. Compozitorul încã nãdãjduia cã Ludwig urma sã achite plata pentru
portretul comandat; nu luase nici o clipã în considerare faptul cã schimbarea artistului 1-
ar putea determina sã se rãzgândeascã.
si totusi, Ludwig reveni pe neasteptate asupra hotãrârii luate, preferând sã considere
tabloul solicitat drept un dar. Wagner trebuie sã fi întâmpinat aceastã cheltuialã
neprevãzutã cu strângere de inimã, dar luã mãsurile cuvenite si-1 plãti în ultimã instantã
pe Pecht din propriul buzunar. Ludwig era mult prea absorbit de alte activitãti ca sã-si
frãmânte mintea cu astfel de detalii si, prin ignoranta lui despre cele ce se petreceau, dãdu
fortelor antiwagneriene de la curte prilejul de a semãna discordie între rege si protejatul
sãu. Monarhului i se relatã cã Wagner pretinse o sumã exorbitantã de bani de la trezoreria
regalã; curând dupã aceea, o sursã anonimã divulgã vestea despre pretinsul incident
presei muncheneze.
Rãul cel mare abia urma sã vinã. Pe 5 februarie 1865,
174
nebun
Wagner ceru o audientã la rege, care i se fixã pentru a doua zi. Mai târziu, în aceeasi
dupã-amiazã, Pfistermeister îi fãcu o scurtã vizitã compozitorului si, în cursul
conversatiei lor despre portretul pictat de Pecht, Wagner aminti în treacãt de rege,
numindu-1 în mod necugetat „mein Junge" - „bãiatul meu", în ziua urmãtoare, când
muzicianul se prezentã la Residenz pentru audienta stabilitã, se pomeni concediat fãrã
nici o explicatie în dreptul intrãrii principale.
Fãrã îndoialã, decizia lui Ludwig de a-i refuza compozitorului audienta convenitã initial
se explica prin faptul cã aflase de remarca imprudentã, „mein Junge". în ochii
suveranului, aceasta reprezenta o încãlcare de neiertat a etichetei regale. S-a presupus
întotdeauna cã Pfistermeister îl informase bucuros pe rege despre nefericita potrivire de
cuvinte, dar o însemnare gãsitã în jurnalul secretarului de cabinet pare sã contrazicã
aceastã ipotezã. Astfel, pe 7 februarie, Pfistermeister notase: „Dupã cât se vede, Regele e
supãrat pe Wagner, fiindcã Leinfelder i-a însirat vrute si nevrute despre el."8 S-ar putea
deduce cã Pfistermeister, la reîntoarcerea sa la Residenz, a discutat despre incident cu
colegul sãu, care s-a înfãtisat imediat la rege si i-a relatat întreaga poveste, în acest fel,
desi ar fi posibil ca Pfistermeister sã fie socotit indirect rãspunzãtor pentru decizia
regelui, în realitate, Leinfelder în persoanã îi împãrtãsise lui Ludwig întâmplarea.
Nu durã mult timp pânã când vestea despre afrontul suferit de monarh se rãspândi prin tot
orasul. Nimeni nu cunostea adevãratele circumstante, însã se bãnuia si se comenta pe larg
cã incidentul legat de portretul pictat de Pecht provocase refuzul monarhului de a-1 primi
în
775

audientã pe prietenul sãu. Ludwig considera speculatiile insuportabile; pentru a pune

capãt acestor zvonuri tendentioase, autorizã redactarea unei declaratii oficiale în
problema respectivã, care apãru pe 12 februarie în gazeta „Neueste Nachrichten".
„stirea care circulã în diverse cercuri, potrivit cãreia Richard Wagner este în dizgratie,
poate fi caracterizatã ca nefondatã. Pozitia lui Richard Wagner este strâns legatã de
îndatorirea ce-i revine de a discuta cu Regele despre muzicã, atunci când orele de rãgaz si
împrejurãrile îi îngãduie. Preocuparea pentru proiectele legislative ce urmeazã a fi
prezentate în apropiata sesiune a Dietei reclamã totusi mai mult decât în mod obisnuit
timpul disponibil al Regelui în momentul de fatã; pe deasupra, Regele tocmai se consacrã
cu pasiune studiului jurispru-dentei. Asadar, dacã renumitul compozitor n-a fost invitat la
Rege în cursul lunii trecute la o discutie despre muzicã, aceasta se datoreazã faptului cã
Maiestatea Sa se ocupã de probleme cu mult mai importante; în acest rãstimp, Regele n-a
neglijat sã-si exprime cele mai înalte elogii la adresa muzicianului dupã o reprezentatie
particularã cu fragmente din operele muzicale ale lui Wagner, desfãsuratã la Teatrul curtii
regale în prima zi a acestei luni."9
Nimeni nu dãdea crezare acestei dezmintiri regale, în dimineata zilei de 14 februarie,
Ludwig rãsfoia ziarele si, spre marea sa surprindere, descoperi cã „Allgemeine Zeitung",
cu sediul în orasul bavarez Augsburg, publicase un articol foarte lung despre acest
subiect, declarând cã relatiile dintre rege si compozitor se rãciserã considerabil.
„Richard Wagner a cãzut pe deplin în dizgratia Regelui. Monarhul nostru, un atât de mare
cunoscãtor si pretui-tor al artelor, s-a hotãrât acum sã facã o distinctie clarã
176
nebun
între dragostea nutritã pentru muzica lui Wagner si omul însusi... Cât despre favorurile
regale, Wagner le-a exploatat extrem de mult cu pretentiile sale constante si incredibil de
exagerate, abuzând de generozitatea ilustrului sãu protector, întrecând orice mãsurã,
Wagner si-a comandat acum portretul prietenului sãu Friedrich Pecht, fãrã dispozitiile
Curtii regale si a lãsat tabloul nedorit în Anticamera regalã, împreunã cu onorariul pentru
o mie de guldeni... Ceea ce pretindem noi acum este tocmai ca Richard Wagner sã nu mai
fie atât de rãu cãlãuzit în privinta limitelor fixate clar pentru cerintele sale, pe care pânã
în prezent le-a depãsit mereu; si mai stãruim ca el si prietenii sãi de aici .sã înteleagã cã
trebuie sã deschidã larg ochii si sã înceteze cu amestecul în raporturile dintre poporul
Bavariei si mult iubitul sãu Monarh... Dacã Wagner ne va desconsidera sfatul, atunci va
trebui sã salutãm ziua când el si cu amicii lui vor fi nimiciti de-a binelea si vor pãrãsi
orasul nostru drag si credincios. Fiindcã, oricât de renumit ar fi Wagner si oricât de
slãvitã ar fi muzica lui, ne vedem nevoiti sã proclamãm ceva de o sutã de ori mai
important - si anume, dragostea noastrã pentru Rege."10
Desi plin de inexactitãti, acest articol reflectã totusi atitudinea din ce în ce mai
nefavorabilã a publicului munchenez fatã de Wagner. întrucât incidentul cu pricina era
cunoscut doar de rege, de câtiva membri ai casei regale si de compozitorul însusi,
devenise cât se poate de clar pentru toatã lumea cã guvernul lui Ludwig luase initiativa de
a deschide focul în rãzboiul public declansat împotriva lui Wagner. In ziua urmãtoare,
muzicianul - folosindu-se de „drepturile fiecãrui om obisnuit de a-si conduce viata
particularã si problemele perso-
177

nale potrivit propriilor principii" - rãspunse criticilor în acelasi ziar. „Numai pentru a-mi
asigura din nou prietenii de pretutindeni, calific drept false informatiile unui
corespondent miinchenez despre mine însumi si toti prietenii mei din oras, care au apãrut
în numãrul de ieri al gazetei «Allgemeine Zeitung».11 Compozitorul îi ceru, în aceeasi
dupã-amiazã, în mod oficial lui Pfistermeister, în calitatea sa de reprezentant al
guvernului bavarez, sã punã capãt acestor clevetiri despre „pretentiile desãntate" asupra
visteriei regale.12
Dar Pfistermeister n-avea nici un interes sã-1 crute pe Wagner de atacurile presei si, prin
urmare, declarã cã nu putea face absolut nimic. Chiar a doua zi, Ludwig rãmase neplãcut
surprins sã constate cã „Allgemeine Zeitung" publicase un pamflet sarcastic si jignitor la
adresa prietenului sãu.
„Faptul cã Maiestatea Sa stie bine, în afacerea Richard Wagner, cum sã deosebeascã între
persoane si lucruri, este demonstrat fãrã tãgadã de ultima hotãrâre a Regelui, în pofida
celor întâmplate, de a-i asigura compozitorului - poet, ca si pânã acum, mijloacele de
existentã necesare pentru a-i da putinta sã-si termine în Miinchen, scutit de griji si lipsuri,
marea operã a Nibelungilor. Totusi, trebuie sã adãugãm cã este avut în vedere un termen -
limitã precis pânã la care e obligatoriu ca amplul ciclu mai sus amintit sa fie încheiat.
Oricine are cunostintã de vointa neclintitã a Regelui va întelege cã toate acestea nu
înseamnã decât cã se vor curma acum nu numai vastele ... proiecte artistice întretinute,
dacã nu de Wagner însusi, atunci, în orice caz, de cãtre acolitii sãi care le-au propagat
pretutindeni, ci si orice alte relatii între acesti oameni si Curtea regalã, de care au abuzat,
dupã câte se vede."13
178
îfcgefe nebun
Acest articol îl scoase din fire pe Wagner. Pe 17 februarie, îi scrise lui Pfistermeister.
„Nu încape nici cea mai micã îndoialã cã un singur ordin guvernamental ar fi de ajuns sã
combatã aceste afirmatii ofensatoare si sã le înãbuse o datã pentru totdeauna. De vreme
ce, asa cum stiti prea bine, ele afecteazã în mod dezagreabil pe Maiestatea Sa, nu-mi
rãmâne altã solutie, dacã nu va urma o dezmintire oficialã sau dacã aceste relatãri
calomnioase vor continua în presa din diverse tãri, decât sã presupun cã si Cabinetul
însusi împãrtãseste aceeasi pãrere."14
Pfistermeister îi dãdu aceastã scrisoare regelui, iar Ludwig consimti sã-1 primeascã în
audientã pe compozitor, în cursul întrevederii, îl ascultã în timp ce Wagner se plimba cu
pas mãrunt prin încãpere, insistând ca guvernul sã se pronunte oficial împotriva
afirmatiilor apãrute în presã. Cu sigurantã cã toate aceste stiri mai mult sau mai putin
înflorite parveneau în mâinile presei prin mijlocirea guvernului. Reporterii obisnuiti n-ar
fi avut niciodatã acces la discutiile confidentiale dintre Pfistermeister si Wagner si nici n-
ar fi reusit sã afle, fie si pe cãi indirecte, detalii despre motivele de nemultumire ale
regelui fatã de compozitor. Singura explicatie logicã este cã ori Pfistermesiter, ori vreunul
dintre colegii sãi cu un anumit rang la curtea regalã divulgau informatii presei în
încercarea de a-1 discredita pe compozitor. Ernest Newman scria despre aceastã
complicitate: „Este totusi mai presus de orice îndoialã cã munitiile folosite în campania
de presã împotriva lui Wagner trebuie sã fi provenit din cercurile curtii regale, foarte
ostile muzicianului, în strânsã cârdãsie cu cabinetul."15
Dar Ludwig însusi se simtea zdrobit de întreaga si-
779

tuatie. în consecintã, îi interzise lui Pfistermeister sã intervinã în vreun fel si sã punã

capãt suvoiului de relatãri despre compozitor. Fãrã nici o dezavuare pe cale sã aparã si
dându-i-se mânã liberã, presa îsi dezlãntui atacurile pe un ton mai personal, în 19
februarie, „AUgemeine Zeitung" publicã un articol devastator intitulat „Richard Wagner
si opinia publicã". Acesta suna dupã cum urmeazã: „Pretentiile sale în materie de viatã
cotidianã si confort par sã fie prin natura lor atât de sibaritice, încât pânã si un adevãrat
«Grand Seigneur»* oriental n-ar pregeta sã-si stabileascã definitiv resedinta în casa lui de
lângã Propilee si sã se aseze ca oaspete la masa îmbelsugatã. Trãsãtura urâtã de caracter a
ingratitudinii pentru favorurile primite este evidentã în comportamentul lui Wagner fatã
de fostul sãu Mecena regesc si clement, nobilul Friedrich August al Saxoniei - în
comparatie cu care, dupã pãrerea noastrã, rãtãcirea sa politicã este în întregime scuzabilã
- acest abuz de favoruri domnesti si de privilegii a îndemnat poporul bavarez de-a lungul
ultimelor luni aci sã-si înãbuse, aci sã-si dezvãluie nemultumirea mai mult decât
justificatã. Or, este oare demn de un artist cu adevãrat mare si remarcabil ca Wagner, în
cãminul sãu luxos si împodobit fãrã mãsurã de aici, sã cheltuiascã, de pildã, cu miile de
guldeni numai pe covoare - din punga generosului sãu binefãcãtor jucând rolul ostentativ
de Croesus modern? si mai înainte de toatã aceastã risipã excesivã s-a întâmplat, dupã
cum se stie prea bine, ca protectorul sãu regal sã punã capãt vechiului conflict din Viena
între veniturile si cheltuielile
* Grand Seigneur (Ib. fr.) - mare boier, nobil, senior 180
nebun
v^agneriene prin acordarea unei sume de bani incredibil de mari, astfel încât Mozart si
Beethoven, predecesori ai lui Wagner cu mult mai ilustri, s-ar fi arãtat recunoscãtori din
adâncul inimii oricãrui print pentru dãruirea unei simple dobânzi la banii împrumutati în
fiecare an al existentei lor zbuciumate... Noi toti care avem o atât de profundã
consideratie pentru acest monarh tânãr si admirabil si care 1-am proteja cu bucurie de cea
mai micã umbrã de supãrare, ne întrebãm dacã ... n-ar trebui sã jubilãm aflând cã Regele,
pe deplin lãmurit de tot acest abuz de bunãvointã si privilegii, s-a hotãrât acum sã
discearnã între entuziasmul sãu pentru muzica wagnerianã si personalitatea
compozitorului, si sã înfrâneze pretentiile artistice si financiare necumpãtate ale acestuia
din urmã, în anumite limite rezonabile, pe care, de-acum înainte, dacã le va depãsi, se va
acoperi de rusine... Câti dintre marii artisti care au murit de foame în tot cursul vietii n-ar
fi fost în culmea fericirii dacã ar fi suferit o asemenea «dizgratie», chiar si atunci când o
atare situatie le-ar fi adus mãcar un sfert din ceea ce posedã Wagner, gratie acestei asa-
zise defavorizãri. Totusi, se cuvine sã repetãm cã nu suntem atât de necrutãtor de
invidiosi încât sã-1 lipsim pe Wagner de mijloacele necesare pentru o viatã decentã,
confortabilã, liberã, asa cum înteleg oamenii obisnuiti. si nici un bavarez get-beget nu si-
ar dori sã-1 priveze pe Regele sãu, pe ai cãrui umeri atât de firavi apasã atât de greu
povara înaltelor îndatoriri, de pasiunea entuziastã pentru muzica wagnerianã... Noi nu
cerem decât un singur lucru - ca Richard Wagner sã nu treacã din nou, din purã orbire,
peste limitele impuse acum exigentelor sale, si ca atât el, cât si «prietenii sãi de aici» sã
învete cã nu li se va mai îngãdui în nici un chip
181

- prin dispretul lor neîncetat fatã de ceea ce, atât de elocvent, exprimã opinia noastrã
modestã despre o situatie foarte prosperã, chiar si în probleme muzicale - sã vâre fitiluri
si zâzanie între noi, bavarezii, si îndrãgitul nostru Rege, ca o notã falsã care ne insultã
pietatea. Altminteri, vom fi nevoiti sã slãvim ziua în care Richard Wagner si acolitii sãi
vor întoarce spatele frumoasei noastre capitale si chiar Bavariei însesi, de data aceasta cu
adevãrat si de-a binelea «nimiciti». Fiindcã, oricât de elogiat ar fi Wagner, indiferent cât
de lãudatã ar fi munca lui, Regele nostru si dragostea noastrã pentru el valoreazã de o
sutã de ori mai mult."16
Wagner apelã iarãsi la rege, însã Ludwig se abtinu sã ia vreo atitudine. Era derutat si
tulburat de aceastã izbucnire neasteptatã de dusmãnie împotriva prietenului sãu si extrem
de mâniat cã relatiile lui personale deveniserã subiect de senzatie pentru stirile publicate
pe prima paginã a ziarelor bavareze. Ludwig refuzã din nou sã-1 primeascã în audientã pe
compozitor si sã se implice într-un scandal speculat la maximum spre deliciul presei.
Pentru a-si motiva gestul, îi scrise lui Wagner:
„într-o bunã zi, scumpe prietene, toatã lumea va întelege cã legãtura dintre noi este purã,
sacrã si eternã... într-o bunã zi, privirile uimite ale tuturor vor contempla minunile pe care
noi împreunã le-am închinat unei epoci mai glorioase decât cea în care trãim. Asadar nu-
ti pierde curajul. Sã ne pãstrãm încrederea unul în celãlalt; opera noastrã din dragoste va
dãinui pe vecie."17
Cu toate acestea, mesajul, înãltãtor de altminteri, nu izbuti sã-1 consoleze pe Wagner,
care socotea, cu oarecare justificare, cã regele îl abandonase definitiv în ghearele unei
prese ostile. Suferea încã moral din pricina inciden-
ftggele nebun
tului petrecut pe 6 februarie, când usile Palatului de resedintã i se închiserã în nas. Pe 9
martie, îi trimise regelui o scrisoare:
„Regele meu,
Preaiubitul meu prieten,
Asadar, trebuie sã pun mâna pe condei ca sã curm o situatie care nu mai poate continua
nici o clipã în plus, dacã e sã-mi mistui tot sufletul în zbucium!
Cam care este starea mea de spirit, îl las pe întelegãtorul meu prieten sã judece si singur!
în ziua de 6 februarie a acestui an, la ora l dupã prânz/ mi s-a întâmplat cel mai groaznic
lucru: am fost izgonit de la usa augustului meu prieten, desi mã înfãtisam acolo la
amabila sa invitatie, si am fost condus înapoi în curte. Mi s-a pretextat cã motivul pentru
acest refuz categoric si neasteptat n-ar fi indispozitia Regelui meu, ci marea supãrare pe
care i-am stârnit-o. începând din acea zi, circulã cele mai fanteziste zvonuri despre
dizgratia în care se spune cã am cãzut, în cele din urmã, au apãrut anumite acuzatii pe
care nu sovãi sã le declar complet false si pe care - dacã e nevoie - le voi denunta ca atare
în public ... si apoi voi ajunge sã arunc vina pe Curtea regalã si pe Rege pentru cã le-a dat
crezare."18
Aceastã amenintare usor voalatã cu o posibilã dezvãluire în presã a versiunii
compozitorului despre aceastã disputã îl deranja foarte tare pe Ludwig. A doua zi, regele
se grãbi sã-i scrie:
„Muncit de un teribil supliciu, iau azi condeiul în mânã sã vã rãspund la scrisoarea pe
care mi-ati adresat-o ieri.
Trebuie sã vã fac o mãrturisire care vã va afecta adânc; atât de greu îmi vine sã procedez
în acest fel, puteti prea lesne sã vã închipuiti. Amintiti-vã de dragostea ce vi-o
183

port, nu uitati de cãldura acestui sentiment vesnic care, dupã cum stiti de multã vreme,
scumpe prietene, nu moare niciodatã si dãinuie pentru eternitate; si atunci, chibzuiti si
singur cât de profundã trebuie sã fie mâhnirea mea! Mã vãd obligat sã-1 informez pe
unicul meu prieten cã existã împrejurãri asupra cãrora nu detin controlul în prezent si cã
rigoarea de fier a necesitãtii îmi impune prin datoria mea sacrã sã nu vã vorbesc, cel putin
pentru moment. De faptul cã dragostea mea pentru dumneavoastrã va rãmâne loialã si nu
va pieri pânã la moarte, de aceasta, stiu sigur, nu vã veti îndoi niciodatã.
Speranta ne va sustine pe amândoi, dându-ne putere si curaj; ce ar fi oare omul fãrã acest
dar pretios de la Dumnezeu? Da, nãdãjduiesc cu tenacitate în vremuri mai fericite, când
ne vom vedea si vom discuta la fel ca odinioarã.
Teribila conjuncturã de moment se va atenua - curaj si fruntea sus! Totul se va sfârsi cu
bine. Oh, amarã soartã! Cine ar fi ghicit mersul evenimentelor, cine poate sã prevadã
totul? Dragostea este atotputernicã; vom triumfa!"19
Ludwig îsi închipuise cã aceste cuvinte linistitoare aveau sã-1 domoleascã pe prietenul
lui, risipindu-i temerile si îndoielile. Dar Wagner se dovedi la fel de îndârjit ca regele si
nu se lãsã amãgit cu câteva fraze mestesugite. Ii scrise în ultimã instantã o altã epistolã
regelui, amenintând sã pãrãseascã orasul Miinchen.
•„Vreti sã plec? Vreti sã rãmân?
Vointa Voastrã este si a mea.
Dacã voi pleca, mã voi îndrepta spre un loc îndepãrtat si nu mã voi mai întoarce niciodatã
în Germania. Pentru munca mea, voi face tot ce se poate, dar voi rupe com-
184
nebun
piei legãturile dintre Om si Lucru. Dacã rãmân, înseamnã cã Slãvitul meu prieten mi-a
dat tãria moralã sã fiu rãbdãtor, sã suport cu stoicism orice încercare; întrucât încrederea
mea este de nezdruncinat. Asa încât Prietenul meu trebuie sã decidã: un singur cuvânt - si
îmi voi accepta destinul cu seninãtate. Dar hotãrârea trebuie sã fie luatã - si chiar în
aceastã zi. Resursele mele spirituale se apropie de limita criticã de rezistentã. Se cuvine
sã stiu sigur prin care dintre cele douã decizii pot aduce scumpului meu prieten linistea
lãuntricã."
Acest mesaj echivala cu un santaj afectiv din partea lui Wagner, de vreme ce nu se
îndoise câtusi de putin de rãspunsul regelui. De bunã seamã, Ludwig intrã în panicã dupã
ce citi scrisoarea compozitorului, îi trimise printr-un curier urmãtorul bilet:
„Dragã prietene!
Rãmâi, oh, rãmâi! Totul va fi la fel de minunat ca altãdatã. Sunt foarte ocupat.
Pânã la moarte,
Al tãu, Ludwig."
Wagner îi rãspunse lapidar:
„Trãiesc din nou!"20
785
12
'Triumful lui „fristan"
A
7 n primãvara anului 1865, Ludwig îsi abãtu din nou gândul cãtre punerea în scenã a
operei „Tristan und Isolde", promisã de Wagner pentru luna mai. Emotiile si nerãbdarea
regelui erau pe potriva îngrijorãrilor compozitorului. Se fãcuse pânã atunci o singurã
tentativã de a prezenta în fata publicului „Tristan" la Viena, în 1862, soldatã însã cu un
dezastru nedisimulat. Pe atunci, opera calificatã drept imposibil de realizat, fusese scoasã
din programul stagiunii si fiindcã nu se putuserã gãsi nicãieri cântãreti apti sã-si asume
dificila misiune de a interpreta rolurile titulare. Totusi, regele rãmânea de neclintit, în cele
din urmã, „Tristan si Isolda" a vãzut lumina rampei pentru prima oarã la Miinchen
potrivit planului si s-a dovedit a fi culmea succesului atins de Wagner în timpul sederii
sale în capitala bavarezã.
Wagner a compus „Tristan und Isolde" între 1857 si 1859. Pe atunci, se instalase în
Elvetia, trãind sub oblãduirea lui Otto Wesendonck, iar subiectul operei, cu temele lui de
dragoste interzisã si de trãdare, amintea ca
186
nebun
un ecou artistic remarcabil de aventura sentimentalã adulterinã cu sotia lui Wesendonck,
Mathilde. Compozitorul se inspirase dintr-un poem epic compus în secolul al XIII-lea de
truverul Gottfried von Strassburg, o naratiune impregnatã de lubricitate, lãcomie, pãcate,
mântuire, pasiune si moarte. Patima unicã si mistuitoare izbucnitã între Tristan si Isolda
se sfârseste cu cãlcarea fidelitãtii fatã de sot, regele Marc, fãptuitã de cei doi eroi în
favoarea relatiei lor nepermise de regulile moralei. Aceastã temã trezeste o vie rezonantã
nu numai pentru povestea de dragoste dintre Wagner si Mathilde Wesendonck, ci si mai
târziu, pentru legãtura amoroasã cu Cosima von Bxilow, legãturã învãluitã în tainã în
tentativa de a-1 induce în eroare pe Ludwig al II-lea.
Intriga operei era scandaloasã pentru conservatorismul secolului al XlX-lea, cu fapta de
adulter strigãtoare la cer, dezgustãtoare, si cu problema liberului arbitru. Prin infidelitatea
fatã de regele Marc, cei doi îndrãgostiti aleg tocmai calea care-i condamnã inexorabil.
Coplesiti de sentimentul culpabilitãtii si tânjind de un dor nestãvilit, cei doi nu-si pot
rãscumpãra vina si nu-si pot gãsi împlinirea decât prin moarte - acea „Liebestod" -
laitmotiv în atâtea opere wagneriene - care conferã dramei o dimensiune tragicã,
suprarealistã. Aceastã temã a iubirii damnate si interzise, începând cu „Tristan", a devenit
elementul-cheie în creatia wagnerianã: eternul triunghi al vietii, dragostei si mortii, cu
pasiuni nepãmântesti, cu inevitabila trãdare si cu sfârsitul tragic.
Unul dintre principalele obstacole întâmpinate de Wagner în punerea în scenã a operei
sale era lipsa unor cântãreti potriviti si capabili sã interpreteze rolurile protagonistilor.
Pentru premiera din Miinchen, compozi-
187

torul rezolvã problema dificilã apelând la serviciile lui Ludwig Schnorr von Carolsfeld,
un tenor dramatic robust, în vârstã de douãzeci si nouã de ani, angajat la curtea regalã din
Dresda. Pentru rolul titular al Isoldei, Wagner o selectã pe sotia lui Schnorr von
Carolsfeld, Malvina, cu zece ani mai tânãrã decât bãrbatul ei. De vreme ce cuplul
încheiase un contract cu regele Saxoniei, Ludwig al II-lea s-a vãzut nevoit sã obtinã
permisiunea de a-i aduce în Bavaria; la începutul lui aprilie, perechii i se acordã un
concediu de trei luni. Wagner rãmase oarecum deceptionat de înfãtisarea lor: atât Schnorr,
cât si sotia lui erau obezi si miscãrile lor pe scenã nu se caracterizau câtusi de putin prin
gratie si flexibilitate. Dar când cântarã, compozitorul îsi dãdu seama nu numai cã erau
înzestrati cu voci superbe, dar si cã prestanta lor fizicã, desi de dimensiuni considerabile,
îi ajuta sã transmitã emotia povestii de dragoste si de moarte.
La început, Ludwig îl rugase pe Wagner sã-si dirijeze propria operã, însã compozitorul,
istovit si nedispus sã îndure orele lungi de repetitii, apelã la Hans von Biilow, care prelua
conducerea orchestrei, în timp ce muzicianul supraveghea pregãtirea interpretilor în casa
lui de pe Briennerstrasse. Pe 10 aprilie, chiar în prima zi a repetitiilor, Cosima von Biilow
adusese pe lume o fetitã, în strãdania de a preîntâmpina rãspândirea zvonurilor
rãuvoitoare, Hans recunoscu copilul, dar prea putini miinchenezi se lãsarã înselati de
gestul sãu. Paternitatea copilului se confirmã în aparentã, când Cosima îsi botezã fetita
Isolde. Regele îl înstiinta pe Wagner cã dorea ca „Tristan si Isolda" sã fie pusã în scenã la
Teatrul curtii regale din incinta palatului de resedintã, care numãra douã mii de locuri.
Totusi, din motive artistice, compozitorul
188
nebun
pleda în favoarea sãlii mai mici de la Residenztheater, decoratã de Cuvillies. Ludwig
acceptã imediat. Dar de îndatã ce începurã repetitiile generale, cu întreaga echipã de
interpreti si cu acompaniamentul orchestrei, acustica proastã zãdãrnici buna lor
desfãsurare si Wagner se vãzu silit sã se reîntoarcã la Teatrul curtii, cu mult mai mare.
Premiera era programatã pentru 15 mai si compozitorul lansã invitatii deschise tuturor
„prietenilor artei sale" sã vinã in corpore la Miinchen.1 în lunile de dinaintea
reprezentatiei de galã, Hans von Biilow era cât pe ce sã sufere un colaps din pricina
tensiunii nervoase si a surmenajului. Biilow nu se bucurase niciodatã de o stare de
sãnãtate foarte bunã; dar atunci, coplesit de presiunile din viata personalã si de
dificultãtile ivite în dirijarea operei „Tristan si Isolda", a lesinat la una din istovitoarele
repetitii. Cu toate acestea, Biilow si-a pierdut pânã si ultima fãrâmã de simpatie generatã
în rândurile marelui public de situatia sa nefericitã dupã o remarcã imprudentã si
ofensatoare fãcutã în timpul repetitiilor din dupã-amiaza de 2 mai. Lucrând dupã
indicatiile lui Wagner, capelmaistrul trebuia sã mai completeze orchestra cu câtiva
muzicanti; totusi, aceastã suplimentare însemna sã se renunte la treizeci de staluri
destinate publicului. Când i se aduse la cunostintã acest lucru, Biilow strigã în gura mare:
„Ce mai conteazã dacã avem cu treizeci de «schweinenhunde» - porci de câine - mai mult
sau mai putin în salã?"2
Biilow nu si-a putut stãpâni nervii si tipase într-un teatru întunecat, fãrã sã-si dea seama
cã cineva îi retinuse cuvintele înjositoare. Dar un reporter de la „Neueste Nachrichten",
stând neobservat în foaier, reveni în fugã la redactie si vorba de ocarã scãpatã din gresealã
de
189

Biilow deveni bomba zilei urmãtoare publicatã cu litere mari pe manseta ziarului.
Profund jenat, Biilow prezentã o scrisoare de scuze, afirmând nu foarte convingãtor cã nu
se referise la „publicul mimchenez cultivat", ci mai degrabã la criticii si detractorii lui
Wagner. Gazeta „Neueste Nachrichten" îi publicã scrisoarea si-i acceptã scuzele, dar
celelalte ziare profitarã de ocazie pentru a-i umili pe Wagner si pe sustinãtorii lui. De
pildã, „Neuer Bayerischer Kurier" tipãri acelasi titlu în capul paginii, „Hans von Biilow
este încã aici!", în fiecare zi timp de o sãptãmânã, cu caractere din ce în ce mai mari, în
tentativa de a-1 alunga pe capelmaistru din Miinchen si astfel de a ruina premiera operei
„Tristan si Isolda".3 S-ar fi putut întâmpla ca zarva sã se stingã de la sine dacã von
Biilow n-ar fi fost un atât de apropiat acolit al lui Wagner, dar atacându-1 pe seful de
orchestrã, ziarele îl ponegreau implicit pe compozitorul însusi, asa de antipatizat.
Ludwig rãmase impasibil la aceastã nouã controversã. Anticiparea primei reprezentatii a
operei întrecea în importantã orice publicitate negativã. Pe 10 mai, îi scria urmãtoarele
rânduri lui Wagner:
„Extazul care mi-a cuprins sufletul nu-mi dã pace; trebuie sã vã scriu. Se apropie din ce
în ce mai mult ziua fericitã - «Tristan» se va ridica în slavã!... Trebuie sã dãrâmãm
barierele vechilor datini, sã zdrobim legile acestei lumi decãzute si egocentriste. Idealul
trebuie si va sã prindã viatã. Vom mãrsãlui înainte încrezãtori în victorie. Prea scumpul
meu, nu te voi uita niciodatã. Oh, «Tristan», «Tristan» va ajunge în sfârsit la mine!
Visurile copilãriei si ale adolescentei mele se vor împlini. Nu se cade sã vã împiedicati de
josnicia lumii; vã voi purta spre înalturi, dincolo de grijile pãmântesti. Deplina fericire
trebuie sã
nebun
vã apartinã... Dragostea mea pentru dumneavoastrã si arta pe care o creati creste tot mai
mult si flacãra acestui sentiment vã va aduce fericirea si salvarea.
Oh - scrieti-mi - tânjesc de dorul dumneavoastrã!
Pânã la moarte,
Cu credintã,
Ludwig.'4
Pe 11 mai, ultima repetitie generalã se desfãsurã în prezenta regelui si a sase sute de
invitati de onoare. Ludwig era încântat la culme si starea sa de anticipare febrilã se
accentua pe mãsurã ce astepta cu înfocare adevãrata premierã, fixatã pentru 15 mai. în
acea dimineatã, regele acordã o amnistie generalã tuturor militarilor si cetãtenilor strãini
care participaserã la activitãtile revolutionare din 1848, de fapt un dar nu prea subtil fãcut
compozitorului. Ludwig îsi revãrsã emotia într-o scrisoare cãtre Wagner, asternutã în zorii
zilei.
„Slãvitã zi de extaz! «Tristan»! Oh, cât de tare tânjesc dupã venirea serii! Mãcar de ar
sosi mai repede! Când vor fi stinse tortele; când se va lasã întunericul în casã? Astãzi!
Chiar astãzi! Cum de am realizat acest lucru? De ce sã mã elogiez pe mine însumi si sã-
mi cânt în strunã? Minunata faptã vã apartine! Dumneavoastrã sunteti miracolul lumii; ce
sunt eu fãrã dumneavoastrã? De ce, vã implor, de ce nu puteti sã vã gãsiti linistea
sufleteascã, de ce sunteti mereu în zbucium? E adevãrat, nu existã bucurie fãrã durere:
Oh, dar cum ati putea regãsi tihna statornicã, pacea trainicã pe pãmânt?... Dragostea mea
pentru dumneavoastrã, inutil sã repet, va dãinui pentru totdeauna. Vã rãmân credincios
pânã la moarte! Mã simt minunat acum, asteptând sã-1 vãd în curând pe singurul si unicul
meu prieten!"5
im

Dar glorioasa zi a premierei lui „Tristan" aduse cu sine si un dezastru categoric. Pe când
regele adãsta în Residenz scriind aceste rânduri adoratoare cãtre Wagner, câtiva portãrei
sosirã pe neasteptate la casa cu numãrul 21 de pe Briennerstrasse, cerându-i
compozitorului sã plãteascã imediat suma de 2.400 de guldeni. Cu câtiva ani mai înainte,
pe când trecea printr-una dintre frecventele sale crize financiare, Wagner obtinuse un
împrumut de la o frantuzoaicã bogatã, pe nume Julia Schwabe. Aflând despre situatia
prosperã pe care si-o fãcuse compozitorul în Miinchen, femeia pretinse firesc "sã i se
înapoieze datoria, în mod caracteristic pentru felul sãu de a fi, Wagner îi ignorã cererea,
în cele din urmã, Julia Schwabe îl angaja pe Herr von Schauss, un avocat consultant
miinchenez, sã-i reprezinte interesele. Acesta îl abordase pe Wagner de mai multe ori, dar
compozitorul refuzase sã discute mãcar despre problema acestei datorii restante. Avocatul
obtinuse în ultimã instantã un ordin judecãtoresc de executare silitã care-1 autoriza sã
confiste bunuri personale ale compozitorului în valoare echivalentã cu suma de bani
neachitatã. si astfel, pe 15 mai - ziua primei reprezentatii cu „Tristan" - slujbasii
judecãtoresti îl informarã pe Wagner cã trebuia sã plãteascã numaidecât datoria sau
altminteri i se sechestra o parte din averea personalã. Compozitorul nu dispunea însã de
bani lichizi, dar izbuti sã-i retinã pe executori pentru câteva ore, în timp ce Cosima porni
în grabã sã-1 vadã pe rege. Fireste cã Ludwig acceptã pe loc sã-i-plãteascã fãrã întârziere
întreaga datorie.
Un al doilea vizitator inopinat la resedinta compozitorului îi aduse o veste si mai proastã:
Mal vina Schnorr von Carolsfeld fãcuse o baie fierbinte si-si pierduse
nebun
vocea. Prin urmare, nu mai putea sã interpreteze rolul Isoldei în acea searã. Era prea
târziu sã se încerce mãcar gãsirea unei înlocuitoare. Wagner era distrus. Convins cã îsi
ruinase cariera artisticã, Wagner contramanda cu mare pãrere de rãu reprezentatia de galã
din acea searã.
Un noian de zvonuri explodarã în Miinchen: umbla vorba din gurã-n gurã cã muzica
wagnerianã barbarã si sãlbaticã distrusese glasul Malvinei, cã Wagner era tinta unui
complot de asasinat, cã von Biilow fusese amenintat cu pierderea vietii din pricina
infamantei insulte cu „schweinehunde". Nimeni nu vroia sã creadã adevãrul si gazetele
publicau cu bucurie articole în care-1 atacau fãrã crutare pe Wagner, sãrbãtorind
zgomotos nenorocul care pãrea sã-i mistuie pe compozitor si pe nefericitul sãu cerc de
prieteni.
Ludwig Schnorr von Carolsfeld îsi duse sotia sã se odihneascã si sã urmeze un tratament
balnear la Bad Reichenstall, lângã granita austriacã; se scurse aproape o lunã pânã ce
Malvina îsi recapãtã vocea. Data premierei cu „Tristan und Isolde" fusese fixatã pentru
10 iunie si un sentiment de nerãbdare si curiozitate plutea în aer. Nimeni nu stia la ce sã
se mai astepte si exista vaga bãnuialã cã ar putea izbucni o revoltã în orice moment al
desfãsurãrii premierei propriu-zise.
Ludwig se înfãtisã la Teatrul curtii regale cu putin înainte de ora sase seara, când se ridica
în fine cortina, învesmântat cu un gheroc simplu de culoare neagrã si cu pantaloni cu
vipuscã albã pe margine. O fanfarã de trompete îi anuntã intrarea în loja regalã si
suveranul înainta pânã în dreptul balustradei ca sã multumeascã publicului printr-un gest
larg din mânã pentru ovatii. Stãtea singur, desi bunicul sãu si alti membri ai familiei
193

Wittelsbach asistau la premierã, nu li se îngãduise accesul în loja regalã. Regele nu dorea

sã i se spulbere vraja muzicii wagneriene cu conversatii banale sau sã împãrtãseascã
emotiile si impresiile serii cu altcineva.
„Tristan si Isolda" se dovedi a f i o experientã cu totul nouã pentru toti cei prezenti. Nu se
mai produsese nici pe departe ceva cât de cât asemãnãtor în lumea spectacolelor de operã.
Decoruruile erau stilizate, pe scenã domneau interpretii rolurilor principale. Muzica se
revãrsa tulburãtor - oarecum nepãmânteanã si impregnatã de disperarea celor doi
îndrãgostiti. Reprezentatia însemnã o corvoadã pentru o bunã parte a auditoriului. Cei
mai multi spectatori nu fuseserã niciodatã pânã atunci pusi în situatia sã asiste la un
spectacol artistic atât de lung si de solicitant. La sfârsitul fiecãrui act, unele persoane din
public fluierarã în semn de dispret, spre loja în care stãtea Wagner. Un dusman înversunat
al compozitorului, criticul de muzicã Eduard Hanslick, declarã la sfârsitul spectacolului:
„Preludiul la «Tristan si Isolda» îmi aminteste de o veche picturã italianã înfãtisând un
martir ale cãrui viscere se desirã încet din pântecul despicat ca firul de atã de pe un
mosor."6 Dar majoritatea publicului izbucni în aplauze furtunoase; cu totii îsi dãdeau
seama cã acea searã era menitã sã rãmânã în istorie.
însã nimeni nu era la fel de impresionat ca Ludwig. Din când în când, de-a lungul
spectacolului, regele era zãrit cã-si înclesteazã mâinile pe balustrada lojei, lacrimi de
emotie siroindu-i pe obraji. Dupã premierã, coplesit de impresii puternice, se reîntoarse în
apartamentele sale din Residenz si-i asternu pe hârtie câteva rânduri de adoratie
compozitorului.
194

„Unicul meu! Divinul meu! uH-'

Ce glorie! Ce perfectiune! Sunt în culmea fericirii!...
Sã mã cufund... Sã mã pierd - fãrã cunostintã - în suprema fericire!
Ce operã sublimã!
Devotat pe vecie - pânã si dincolo de mormânt!"7
Trei zile mai târziu, Ludwig luã parte si la a doua reprezentatie, dar prezenta în loja
regalã a detestabilului sãu unchi, Otto, fostul rege al Greciei, îi tulburã plãcerea celui de-
al treilea spectacol, asa încât Ludwig se retrase în grabã si cu imensã pãrere de rãu.
Reveni totusi la reprezentatia din seara de l iulie si, dacã se poate vorbi de o diferentã, se
simti si mai miscat de efectele operei. Pe când trenul sãu poleit cu aur gonea prin
întunericul noptii cãtre castelul Berg, Ludwig era atât de coplesit încât trase de cordonul
de alarmã si vagonul se opri în drum clãtinându-se usor. Regele deschise usa vagonului si
pãrãsi interiorul tapetat cu catifea si împodobit cu mobile plusate, pentru a cutreiera
pãdurile din împrejurimi, singur cu gândurile sale, prin desisul crângurilor, pânã când
cerul se umplu de lumina zorilor. In cele din urmã, se reîntoarse la trenul care-1 astepta în
depãrtare, rãmas nemiscat pe o linie singuraticã si, cu o cascadã de aburi, locomotiva îsi
continuã drumul cãtre Berg în timp ce mijea de ziuã peste tinuturile bavareze.
Sotii Schnorr îsi luarã un scurt repaus, apoi se înapo-iarã în Miinchen pentru alte
reprezentatii. Schnorr von Carolsfeld interpretã rolul lui Erik din „Der fliegende
Hollãnder" si dãdu un concert particular compus din fragmente din „Siegfried", „Das
Meistersinger von Niirnberg", „Die Walkiire" si „Das Rheingold". Pe 13 iulie, el si
Malvina se reîntoarserã la Dresda. Trei zile
195

mai târziu, Schnorr se îmbolnãvi de reumatism; declinul sãu se produse uimitor de

repede. Cântãretul muri subit dupã nouã zile, murmurând încetisor ultimele cuvinte:
„Adio, Siegfried! Consolati-1 pe Richard al meu!"8
„Tristan si Isolda" exercitã o extraordinarã înrâurire asupra vietii lui Ludwig. Desi si alte
opere wagneriene atinserã o coardã tainicã în inima regelui, prima reprezentatie cu
„Tristan" îi demonstra fãrã tãgadã cã prin propria putere si influentã ar putea sã dea viatã
visurilor sale. „Lohengrin" si „Tannhãuser" se bucuraserã de succes înainte ca Ludwig sã-
1 întâlneascã pe Wagner; dar fãrã sprijinul si devotamentul regelui, „Tristan und Isolde"
n-ar fi vãzut probabil niciodatã lumina rampei. Astfel, date fiind împrejurãrile, animat de
mândrie si de încredere în capacitatea sa de a purta arta în triumf împotriva tuturor
obstacolelor, Ludwig se porni sã modeleze lumea dupã visurile sale, o lume înnoitã din
temelii, singura în care îsi putea gãsi refugiul.
796
13
Jiudwig si Wagner împotriva întregii lumi
-a lungul anului 1865, Ludwig îsi dedicã aproape tot timpul si acordã o deosebitã atentie
problemei construirii unui nou teatru festiv pentru Wagner. Gottfried Semper, un arhitect
renumit din Ziirich, veni de câteva ori la Munchen si se întâlni atât cu regele, cât si cu
Wagner,. discutând despre detaliile acestei moderne replici a amfiteatrelor grecesti si
chiar pregãtind machete. Dar pe mãsurã ce proiectul avansa, Wagner îsi pierdu interesul
din pricina opozitiei crescânde si încercã, fãrã succes, sã-1 convingã pe Ludwig sã
abandoneze planul, însã suveranul era ferm hotãrât sã-si vadã dorintele împlinite si desi
guvernul îi punea în cale piedici aproape insurmontabile, se comporta autoritar. Când si
Ludwig însusi se saturã în cele din urmã de aceastã grea trudã si renuntã la proiectul fãrã
sanse de reusitã, nici nu se osteni mãcar sã-1 informeze pe arhitectul Semper cãruia-i
comandase lucrarea. Semper se vãzu silit sã solicite daune în instantã si câstigã procesul
intentat coroanei regale în 1869.
797

Episodul legat de „Festspielhaus" si maniera în care fusese tratat nu-i onorau nici pe rege,
nici pe compozitor. Cu toate cã Wagner se împotrivise proiectului dupã câteva luni,
publicul continua sã creadã cã rãmãsese totusi principalul sãu scop. Muzicianul devenea
din ce în ce mai nepopular în Miinchen. în vara lui 1865, în timp ce Ludwig si Wagner îsi
sãrbãtoreau triumful repurtat de „Tristan si Isolda", trei oameni influenti din guvernul
bavarez îsi unirã fortele devenind cei mai virulenti dusmani ai compozitorului; în afarã de
Pfistermesiter si Pfordten, regele si Wagner se alarmau acum în legãturã cu prezenta în
cârdãsie a baronului Sigmund von Pfeuer, seful politiei miincheneze. împreunã, acesti trei
puternici ai zilei lucrau cu râvnã pentru decãderea compozitorului.
în perioada repetitiilor finale pentru „Tristan si Isolda", Ludwig îi expedie o scrisoare lui
Pfordten prin care-i cerea sã redacteze douã comunicate oficiale si sã le difuzeze în
numele sãu. Primul trebuia sã anunte cã nu putea sã întreprindã nici o cãlãtorie în acel an
din pricina sãnãtãtii subrede, pe când cel de-al doilea reclama ca adevãrata naturã a
relatiilor sale cu Wagner sã fie expusã în presã amãnuntit si clarificatã publicului bavarez.
Pfordten se învoi cu prima solicitare a regelui, desi stia foarte bine cã nimic nu era în
neregulã cu starea sa de sãnãtate. Dar, în ce priveste cea de-a doua cerintã, situatia se
schimba întru totul. Nea vând cunostintã de adevãrata naturã a raporturilor dintre rege si
compozitor, Pfordten îi scrise lui Pfistermeister pe 28 mai cã nu se simtea în stare sã
prezinte o declaratie publicã în aceastã chestiune. In plus, afirmã cã socotea- de datoria
lui sã: „explice pânã în cele mai mici detalii presentimentele inspirate de cazul Wagner -
Biilow fiecãrui om care-1 îndrãgeste pe Rege
198
nebun
cu credintã si sinceritate, fapt ce... îl va apãra de un prejudiciu, din nefericire tot mai
apropiat pe zi ce trece... Convingerea mea este cã von Biilow trebuie sã fie destituit din
post de cãtre Maiestatea Sa si cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Cât despre Wagner,
toate contractele încheiate cu el trebuie sã fie respectate, dar se cuvine ca relatiile
personale între Rege si compozitor sã înceteze imediat, dacã Maiestatea Sa tine sã evite o
eventualã slãbire a prestigiului sãu atât în tarã, cât si în strãinãtate."1
O atare animozitate fatã de muzician îl nelinistea nespus de mult pe Ludwig. La început,
îi venise destul de usor sã ignore curentul opiniei publice, dar pe mãsurã ce timpul se
scurgea si atacurile presei si ale curtenilor influenti se înteteau, regele deveni mai
preocupat de posibilele consecinte asupra pozitiei si popularitãtii sale. Se consultã cu
Pfist'ermeister si cu Pfordten în privinta judecãtii publicului si acestia, oferindu-li-se pe
tavã un prilej atât de rar, profitarã la maximum ca sã-1 demaste pe compozitor si-i cerurã
sefului politiei, Pfeufer, sã întocmeascã un raport amãnuntit asupra situatiei. Regele primi
raportul pe 31 mai.
In relatãrile lui, Pfeufer analiza în linii generale, judecând prin propria-i prismã,
principalele trei grupuri care i se împotriveau lui Wagner. Primul era alcãtuit din cei care
cãpãtaserã aversiune fatã de compozitor pur si simplu pentru cã-1 considerau un venetic.
Urmau cei care socoteau cã abuza de trezoreria regalã. Dupã pãrerea lui Pfeufer, acest al
doilea grup se compunea din cei: „ce calculaserã miile de guldeni estorcate deja de
Wagner de la Maiestatea Sa si pe care va continua sã le stoarcã prin siretenie, si nu-si
puteau închipui ce profit va aduce muzica wagnerianã. Aceastã opinie este cea mai putin
799

periculoasã, întrucât nu se justificã nicidecum. Chestiunea costurilor îl priveste exclusiv

pe Rege si deci pe nimeni altcineva - pãrere împãrtãsitã de oameni rationali, care, desi
dusmani ai compozitorului, recunosc pe deplin dreptul Suveranului de a-si cheltui banii
proprii când si cum crede de cuviintã. Asa-numita Clicã Financiarã, care ar avea sã obtinã
capital politic din aceastã chestiune a cheltuielilor, nu trebuie asadar sã fie luatã în serios.
Altfel stau lucrurile cu cel de-al treilea grup - format din cei ce numãrã ceasurile si zilele
petrecute de Maiestatea Sa în sihãstrie si spun: «Regele nostru trãieste cu totul retras,
ascuns de ochii lumii; nu primeste aproape pe nimeni din cercurile oficiale, militare,
savante sau artistice. si omul vinovat de aceastã izolare este chiar Richard Wagner, care
1-a adus pe rege în situatia sã nu accepte decât compania lui, petrecând intim ore în sir
sau, dacã nu verbal, atunci prin scrisori, ca si în situatia sã omagieze numai genul sãu de
muzicã si poezie si sã nu manifeste pic de interes pentru restul lumii». Acesta este punctul
de vedere care are cei mai multi si mai influenti prozeliti în toate pãturile societãtii -
începând cu aristocratia si terminând cu burghezia. si cu cât se înrãdãcineazã mai adânc
aceastã pãrere a respectivelor clase sociale, cu atât se pericliteazã situatia Regelui, de
vreme ce se subrezesc atasamentul si veneratia fãrã de care nici un cârmuitor nu poate
cârmui cu adevãrat.
Ne vom întreba atunci: «Ce e de fãcut? Trebuie Regele sã-1 alunge pe Wagner?» Aceasta
ar însemna sã cerem prea mult de la o inimã tânãrã, candidã, poeticã si cu înclinatii
romantice. Prin urmare, rãspund categoric «Nu!» la aceastã întrebare. Richarg Wagner
poate rãmâne aici dacã Regele se hotãrãste sã renunte la viata de ermit si
200
Degete nebun
§ã pãstreze o legãturã strânsã cu înaltii demnitari ai statului si cu personalitãtile publice.
Oficialitãtile, ministrii, marii demnitari si ofiterii ar trebui sã fie invitati mai des la Curtea
regalã; actuala etichetã care se mai aplicã numai în Spania, Austria si Bavaria, se cuvine a
fi abolitã sau modificatã; Regele ar trebui sã meargã la concertele de la Odeon si sã nu-si
limiteze aparitiile publice la teatrele în care se interpreteazã operele lui Wagner; înalta
societate ar trebui sã se distreze la balurile, banchetele si concertele Curtii regale."2
Ca sã fim impartiali fatã de Wagner, se cuvine sã spunem cã regele se izolase de restul
lumii de bunãvoie si nesilit de nimeni. Dar rãmase întipãritã în mintea oamenilor
perceptia cã o influentã nefastã se insinuase între poporul bavarez si tron. Mesajul
implicit din raportul lui Pfeufer era totusi judicios si temeinic: dacã Ludwig nu începea sã
tinã legãtura cu ceilalti, dacã nu era vãzut mai des în public, împlinindu-si îndatoririle
regesti, atunci atitudinea ostilã fatã de prietenia lui cu Wagner avea fãrã îndoialã sã
persiste.
Constient de opozitia neîmpãcatã, Wagner încercase în mod nesãbuit sã-1 determine pe
rege sã-si reorganizeze cabinetul si sã îngrãdeascã puterea lui Pfistermeister. Wagner îi
sugerã cã ar trebui sã înfiinteze o nouã functie, numitã trezorierul casei regale în
chestiunile de finantare a artei, post al cãrui detinãtor urma sã-si asume întreaga
rãspundere pentru alocarea de fonduri în proiectele artistice ale regelui. Compozitorul îl
rugã pe Ludwig sã-1 desemneze pe baronul Karl von Moy în noua pozitie care
presupunea si directoratul asupra tuturor teatrelor si orchestrelor; posesorul functiei
trebuia sã repartizeze si sã distribuie dintr-un buget anual sumele de bani desti-
201

nate unor astfel de preocupãri si artistilor implicati în diverse proiecte, precum si sã

supravegheze construirea Teatrului festiv propus, în conformitate cu dorintele regelui.
Totusi, dupã o temeinicã chibzuintã, Ludwig refuzã sã se angajeze într-o atât de
importantã remaniere a cabinetului, stiind cã s-ar confrunta cu o împotrivire furibundã
din partea înaltilor demnitari.
Desi regele considera cã relatiile sale cu Wagner reprezentau o problemã strict personalã,
nu putea evita faptul cã nepopularitatea care se abãtuse ca un flagel asupra
compozitorului începuse deja sã afecteze si imaginea tronului. Ludwig alegea în mod
deliberat sã nu participe la importante obligatii oficiale, fie ca sã-si petreacã timpul cu
Wagner, fie ca sã se retragã din ce în ce mai des în solitudinea pãdurilor alpine. In vara lui
1865, îi asternu câteva cuvinte pe hârtie fostei sale guvernante: „Sunt fericit; si sunt
bucuros de menirea pe care mi-a dãruit-o Dumnezeu; acum, mã odihnesc putin dupã
dificilele lucruri pe care le-am avut de fãcut si iarna viitoare îmi voi relua cu forte
proaspete munca. Intentionez sã studiez foarte serios si voi face tot ce-mi stã în putintã ca
sã aduc fericirea iubitului meu popor."3 Cu toate acestea, destul de curând, se izola
dinadins de semenii sãi. „Mai mult decât orice pe lume îmi doresc sã fiu singur", îi
mãrturisea mamei sale.4 îsi petrecea ore nesfârsite cutreierând prin codri, cãlãrind într-un
galop ametitor, solitar, neînsotit de nimeni, cu exceptia unui rândas la grajd care se lupta
din rãsputeri sã tinã pasul cu el.
Ludwig îsi afisa cu ostentatie dispretul fatã de opinia publicã si de bunul simt. Când
sicriul cu trupul neînsufletit al tatãlui sãu fusese transportat pe un catafalc de
fygele nebun
onoare spre mormântul din cripta familiei de la Theati-nerkirche, Ludwig nu se alãturase
convoiului, pretextând o indispozitie. Nu-i plãcuserã niciodatã festivitãtile militare si
refuza sã asiste la manevrele trupelor, invocând din nou scuza cã nu se simtea bine.
Totusi, nimeni nu se lãsa amãgit si frecventele refuzuri ale regelui îl îndemnarã pe un
înalt demnitar sã noteze: „Dacã Regele poate sã cãlãreascã opt-zece ore în sir prin pâclã
si beznã fãrã sã-si punã în primejdie sãnãtatea, atunci Maiestatea Sa trebuie sã fie în stare
sã-si consacre câteva ceasuri din timpul sãu si Armatei/'5 Desele lui absente din capitalã -
cãutându-si refugiul fie la Hohenschwangau, în castelul Berg, fie în vreo îndepãrtatã
cabanã de vânãtoare din Alpi - începeau deja sã dea nastere la o grãmadã de comentarii
nefavorabile în Miinchen. Toate acestea se constituiau în semne prevestitoare de rãu
pentru timpurile ce aveau sã vinã.
203
14
urtuna iminenta
Spre sfârsitul verii lui 1865, Wagner rãmãsese iar fãrã bani. Ludwig îi dãduse în dar o
caleasca si suma de l .200 de guldeni pentru cheltuielile de întretinere, iar pe l august,
consimtise sã-i mãreascã stipendiul de la 5.000 la 6.000 de guldeni. si chiar si asa nu era
de ajuns. La o sãptãmânã dupã ce-i acordase cresterea subsidiului, Ludwig primi o
scrisoare din partea compozitorului.
„Mi-am cântãrit acum conditiile necesare pentru existenta mea pe pãmânt. Dacã mi se vor
respinge, vointa mã va pãrãsi. Nu-mi mai pot dori nimic altceva, ca atare, pentru mine
însumi. Dacã socotiti cã e foarte greu, atunci refuzati-mi acest lucru; asta îmi va fi soarta.
Dar oamenii obisnuiti si lumea în general mã considerã deja mult mai cãpãtuit, pus la
adãpost de orice nevoi; mãcar atâta lucru e sigur. Poate cã în cele din urmã nu vã va fi
atât de greu. Dar, încã o datã: eu - nu cer nimic pentru mine! - Afirm asta fãrã nici cea
mai micã amãrãciune, cu inima blajinã, seninã si calmã."1
Asadar, cu alte cuvinte, dacã Ludwig nu-i asigura mai multe fonduri, atunci nu aveau sã
mai fie create alte
204
nebun
opere. Ernest Newman scria ironic despre pretentiile lui Wagner: „Prin urmare, încã o
datã, dupã cum se observã, preamãritul compozitor înfrunta cu stoicism o supremã
renuntare. Fãrã cea mai micã amãrãciune, cu toatã sinceritatea si cu sânge rece, acest om
rãbdãtor nu vroia nimic pentru sine însusi - nimic altceva decât alti 200.000 de guldeni
din visteria regalã bavarezã."2
Nu se stie cum a reactionat Ludwig la noua solicitare a prietenului sãu. Suma era enormã
si, dacã ar fi fost onoratã, ar fi declansat cu sigurantã un mare protest public împotriva
compozitorului. De fapt, solicitarea celor 200.000 de guldeni însuma douã propuneri
diferite, în acest sens, Wagner declarase în scris:
„1) Maiestatea Sa Regele îmi va încredinta cu scutire de chirie si pe întreaga duratã a
vietii mele proprietatea care-i apartine situatã pe Briennerstrasse, la numãrul 21; 2)
Folosinta bunurilor patrimoniale totalizând douã sute de mii de guldeni, de asemenea pe
toatã durata vietii mele, suma sus-mentionatã urmând sã-mi fie distribuitã în asa fel încât
40.000 de guldeni în numerar sã-mi fie transferati în viitorul imediat; restul sumei,
administrat de Trezorierul cabinetului regal, cu o dobândã de numai cinci la sutã, sã-mi
fie pusã la dispozitie în vãrsãminte trimestriale de câte 2.000 de guldeni fiecare; în
schimbul prezentelor prevederi, toate anuitãtile si subventiile acordate mai înainte de
Maiestatea Sa, împreunã cu stipulatiile în plus fatã de aceasta, vor fi considerate ca
revocate si anulate."3
Aceastã întelegere i-ar fi garantat lui Wagner un venit anual de 8.000 de guldeni - fãrã
îndoialã o sumã considerabilã, dar comparabilã în egalã mãsurã cu stipendiile primite de
multi muzicieni si compozitori din aceeasi
;
205

epocã. Pe lângã toate acestea, chiar si dupã un an si jumãtate de la sosirea sa în Munchen,

Wagner se gãsea tot mai înglodat în datorii si avea nevoie disperatã de bani ca sã-si
plãteascã creditorii. Ludwig cunostea situatia compozitorului si de aceea îi acordase, doar
cu o sãptãmânã mai devreme, o mãrire a stipendiului; date fiind însã împrejurãrile, se
pãrea cã pânã si aceastã sumã generoasã nu era suficientã.
Judecând la suprafatã, noile pretentii ridicate de Wagner apãreau drept revoltãtoare; si
totusi, nu erau atât de neîntemeiate cum credeau multi dintre demnitarii cabinetului
bavarez, în momentul în care compozitorul îsi formulase aceste noi solicitãri, intra în cel
de-al doilea an al contractului sãu valabil pe termen de trei ani, încheiat cu regele, si prin
care se obligase sã termine si sã pregãteascã pentru prezentarea pe scenã întregul ciclu al
Nibelungilor, pânã în octombrie 1867. Desi compozitorul lucrase în ritm destul de intens
la „Siegfried", nu avea sanse prea mari sã isprãveascã seria de patru opere în timp util
pentru a respecta termenul de predare a partiturilor. Potrivit clauzelor din contractul
semnat de Wagner cu un an mai înainte, dacã pânã la sfârsitul lui octombrie 1867, nu-si
îndeplinea toate obligatiile si anume ducerea la bun sfârsit si montarea întregii tetralogii
„Inelul Nibelungilor", toti banii primiti de la visteria regalã trebuiau sã fie restituiti
imediat.
In afarã de stipulatiile contractului din octombrie 1864, Wagner avea motive întemeiate
sã se frãmânte în privinta propriei sigurante. Ludwig al II-lea îsi exprimase deseori
nemultumirea fatã de pozitia lui însusi; dacã ar fi fost silit sã abdice sau ar fi murit pe
neasteptate, Wagner ar fi rãmas legat de un contract restrictiv si n-ar fi exis-
206
'
tat nici cea mai infimã sansã ca prezumtivul succesor la tron sã se arate la fel de
întelegãtor. Cu toate cã primise sume de bani considerabile, în realitate, compozitorul nu
prea se putea lãuda cã se înavutise: vila somptuoasã de la Briennerstrasse nu-i apartinea
în mod legal si dacã n-ar fi reusit sã îndeplineascã angajamentele din contractul semnat în
octombrie 1864, s-ar fi pomenit în mod teoretic aruncat pe drumuri. Pozitia sa oficialã,
salariul si veniturile viitoare erau toate strâns conditionate de împlinirea încununatã de
succes a obligatiilor din contractul în vigoare. Dacã i s-ar fi întâmplat ceva neplãcut lui
Ludwig, Wagner s-ar fi confruntat nu numai cu trista perspectivã de a-si pierde pozitia si
cãminul tihnit, ci ar fi fost si silit sã ramburseze mii de guldeni de care nici nu mai
dispunea. Un nou contract pãrea sã fie singura solutie pentru a-si asigura viitorul.
Era pesemne inevitabil ca Ludwig sã-i accepte cererile; n-avea de ales dacã dorea sã-1
tinã pe Wagner în Miinchen. Nu urma sã fie totusi o capitulare totalã. Regele îi spuse lui
Pfistermeister sã-1 informeze pe compozitor cã avea sã-i punã imediat la dispozitie suma
de 40.000 de guldeni. Dar nu urma sã primeascã restul de 160.000 de guldeni pentru a-i
investi; ci, mai degrabã, visteria regalã va pãstra grosul banilor si-i va plãti lui Wagner în
transe echivalente cu ceea ce estima sã câstige din dobânzi si anume 8.000 de guldeni pe
an. Desi acest aranjament îi garanta compozitorului primirea exact a aceleasi sume
prevãzute în oferta sa, Wagner se înfurie când aflã de detalii. Se asteptase în mod evident
ca regele sã-i aprobe toate calculele si propunerile.
Pe 10 octombrie 1865, Ludwig îi aduse la cunostintã lui Wagner niste conditii: cei 40.000
de guldeni, desi alo-
207

câti compozitorului, nu puteau fi utilizati de acesta dupã bunul plac; trebuia sã-i
foloseascã numai pentru cheltuielile curente de întretinere. De vreme ce Wagner plãnuise
sã-si achite din aceastã sumã vechile datorii, se simtea frustrat si nu sovãi sã-i aducã
regelui la cunostintã aceastã stare de fapt.
Negocierile continuarã o sãptãmânã în sir. Wagner socotea cã Ludwig îl înselase în
privinta conditiilor stipulate în noul contract, întrucât regele îi lãsase la început impresia
cã-i acceptã toate cererile. Pfistermeister era atât de exasperat de întreaga afacere, încât
primise permisiunea din partea lui Ludwig de a fi înlocuit din postul neoficial de
intermediar între rege si compozitor. Misiunea de neinvidiat cãzu pe capul lui Johann von
Lutz, subsecretarul lui Pfistermeister. Totusi, doar patru zile mai târziu, Ludwig se
îmbuna si-1 încunostintã pe Wagner cã putea dispune de cei 40.000 de guldeni dupã cum
gãsea de cuviintã.4
Wagner se bucurã de acest partial triumf. Dar publicul miinchenez era scandalizat de
aceastã nouã donatie din trezoreria regalã; cel putin presa încercase satisfactia de a fi aflat
despre umilinta înduratã de compozitor pentru a-si cãpãta în cele din urmã banii. Se
relateazã cã, în ziua fixatã pentru încasarea sumei de 40.000 de guldeni, Wagner o trimise
pe Cosima von Biilow la trezoreria regalã. Când ea ajunse acolo si prezentã ordinul de
platã, functionarul de serviciu o informã, încântat peste mãsurã, dupã cum s-ar putea
bãnui, cã trebuia sã primeascã jumãtate din sumã în monede, deoarece nu mai rãmãseserã
suficiente bancnote. Impasibilã, Cosima comandã douã trãsuri si solicitã sã fie escortatã
de politie; ea însãsi ajutã la încãrcarea sacilor cu bani în cãlesti, apoi porni la
208
/e nebun
drum pe strãzile miincheneze cãtre adresa din Brienner-strasse, numãrul 21.
O datã ce aceste dificultãti financiare furã lãsate în urmã, Ludwig îl invitã pe Wagner sã
petreacã împreunã o sãptãmânã la Hohenschwangau. Compozitorul sosi la micul castel pe
11 noiembrie. Guvernul bavarez nu privea cu ochi buni acest aranjament, iar
Pfistermeister solicitase sã fie scutit de obligatia de a face parte din suita regelui în
perioada celor sapte zile, într-atât de supãrãtoare gãsea prezenta muzicianului, în locul
sãu, cabinetul îl trimise pe Lutz, care încercã sã-1 influenteze pe Wagner sã sustinã
anumite mãsuri politice proprusace în cursul întrevederilor sale cu regele; când Wagner îl
refuzã categoric, Lutz îi oferi o sumã uriasã de bani cu conditia sã pãrãseascã Miinchen-
ul pentru totdeauna. Dar, beneficiind în aparentã de acces nelimitat la rege si la trezoreria
regalã, Wagner îl concedie pe Lutz cu mânie si fãrã întârziere.
Sãptãmâna petrecutã la Hohenschwangau se scurse repede pentru Ludwig. în fiecare zi, el
si Wagner se plimbau îndelung pe malurile lacului Alpsee. Cutreierând printre frunzele
cãzute si petice de brumã asternute pe tãrm, discutau cu pasiune despre cele mai recente
proiecte ale compozitorului, întorsi la castel, îsi compuneau unul celuilalt scrisori
înflorite, de devotament vesnic, într-o dimineatã rece si cu ninsoare deasã, Wagner se
trezi din somn în sunetele de fanfarã dintr-un fragment din actul al doilea al operei
„Lohengrin", interpretat la cererea regalã de un grup de oboisti cocotati pe crenelurile
turnului. Dupã ce compozitorul se reîntoarse în Miinchen, se desfãsurã în fiecare searã un
straniu spectacol pe tãrmurile lacului Alpsee. Ludwig, care se delecta cu focurile de
artificii, poruncea sã i se aprindã cu sutele pe malul

de dedesubtul castelului, stârnind atentia oamenilor curiosi din micul sat de lângã
Hohenschwangau. Stând la marginea lacului, regele urmãrea avid spectacolul puzderiilor
de scântei. Curând, o enormã luntre cioplitã în formã de lebãdã se ivi din desisul de
trestii, cu un Lohengrin tronând falnic, pe când luneca pe apele înghetate. Era printul Paul
von Thurn und Taxis, travestit în Cavalerul Lebedei, în timp ce Paul juca rolul lui
Lohengrin, o orchestrã ascunsã privirilor intona pasaje muzicale adecvate. Ludwig se
desfãta cu acest tablou vivant, dar sãtenii, vrãjiti de jocul luminiscent al focurilor de
artificii, asistau asisderea la bizarul spectacol nocturn. Vestea se rãspândi cu o iutealã
extraordinarã pânã în Miinchen si capitala bavarezã se perpelea în discutii aprinse despre
ciudãteniile petrecute în locul de refugiu al regelui.
Pe 13 noiembrie 1865, în vreme ce Ludwig îsi juca bine rolul de amfitrion al lui Wagner,
gazeta „Anzeiger" din Niirnberg publicã un articol intitulat „Cuvinte sincere cãtre Regele
Bavariei si cãtre poporul sãu cu privire la Secretariatul de cabinet". Autorul „cuvintelor
sincere" scria cã Ludwig se izola de popor nu din pricina vreunui cusur al sãu ori a
influentei vreunei persoane strãine, ci numai din cauza secretariatului de cabinet, care-1
constrângea sã comunice cu lumea numai prin intermediari. Editorialul, un atac usor
voalat la adresa lui Pfistermeister, califica functia de secretar de cabinet drept „complet
neconstitutionalã" ,5
Desi, dupã cât se pãrea, Wagner n-avea nici un amestec în publicarea articolului, toatã
lumea îsi închipuia cã instigatorul din umbrã fusese el. Ludwig însusi era prea încântat de
prezenta compozitorului la Hohenschwangau
nebun
ca sã se mai intereseze de presã. Douã sãptãmâni mai târziu, regele se îngrozi totusi sã
descopere cã ziarul „Volksbote" ripostase la „Cuvinte simple" cu un articol care-1
condamna fãrã menajamente pe Wagner. Desi nu-1 acuza fãtis pe compozitor cã ar fi fost
autorul editorialului din „Anzeiger", se atrãgea atentia cã „în împrejurãrile date, existã
motive întemeiate sã credem cã nu e exclus sã fi fost prevenit întru totul de continutul
lui". Ziarul semnala cu meticulozitate diversele cadouri si subsidii oferite de rege
compozitorului, adunând cifrele una câte una si fãcând socoteala globalã, în detalii
devastatoare, pânã ce ajunse, în mod eronat, însã, la 190.000 de guldeni. Articolul se
sfârsea cu apãrarea lui Pfistermeister si a administratorului trezoreriei regale, Julius
Hofmann: „Acesti doi oameni sunt pe punctul de a fi înlãturati pentru ca anumite pofte
mistuitoare de estorcare a Visteriei Regale sã poatã fi satisfãcute usor."6
Dacã intentia autorului „Cuvintelor sincere" fusese sã-1 împingã pe Wagner într-o disputã
publicã, reusise în mod admirabil. Compozitorul, furibund în urma a-cestui atac, îsi
descarcã mânia într-o scrisoare cãtre rege, recomandându-i ca Maximilian von Neumayr,
care detinuse mai înainte functia de ministru de interne, sã fie numit de urgentã sef al
cabinetului, în locul lui Pfistermeister. îi trimise de asemenea o copie dupã articolul din
„Volksbote". Cu toate astea, Ludwig refuzã sã ia în considerare schimbarea solicitatã, îi
rãspunse în scris compozitorului pe 27 noiembrie:
„Am cântãrit sfatul dumneavoastrã cu multã grijã. Puteti fi încredintat, dragul meu, cã tot
ce vã scriu ca rãspuns nu e rezultatul unor consideratii pripite si superficiale... Am avut
cele mai serioase motive sã-1 destitui
211

pe Neumayr si sã-i retrag încrederea pe care si-o câstigase o vreme ... asa încât ar fi întru
totul o inconsecventã din partea mea sã mã las acum pe mâna acestui om -împotriva
cãruia am toate motivele sã fiu profund nemultumit - necum sã-i mai încredintez
formarea unui nou Cabinet. Nu încape îndoialã cã Pfistermeister este mediocru si stupid;
nu-1 voi mai mentine mult timp în fruntea Cabinetului. Dar sã-i demit în acest moment,
pe el si pe ceilalti membri ai Cabinetului, nu mi se pare oportun; conditiile nu sunt coapte
încã. Afirm acest lucru în mod categoric: si credeti-mã pe cuvânt, am argumente solide.
Articolul pe care mi 1-ati trimis este scris în mod scandalos... Veti fi probabil surprins
când vã voi spune cã Guvernul meu n-a avut nici un amestec, oricât de ciudat vi s-ar
pãrea."7
în aceeasi zi în care „Volksbote" publica articolul, Wagner replica în „Neueste
Nachrichten" printr-un scurt comentariu nesemnat; în acesta, îi ataca pe membrii
cabinetului regal „ale cãror nume nu trebuie sã le pomenesc, de vreme ce sunt în Bavaria
obiectul dispretului si al indignãrii generale". Compozitorul pretindea cã ei criticaserã
„prietenia de nezdruncinat care-i uneste pe Rege si pe Wagner" cu scopul de a-si salva
pielea. Wagner mai scria:
„Puteti fi siguri de un lucru: nici nu se pune problema ca vreun demnitar sau vreun
politician sã fie atacat de Wagner; este pur si simplu o afacere prin care se urmãresc
interese personale de cea mai josnicã spetã si asta de cãtre un numãr foarte mic de
indivizi; si îndrãznesc sã vã asigur cã o datã cu înlãturarea a douã sau trei persoane care
nu se bucurã nici de cel mai mic respect din partea bavarezilor, atât Regele, cât si poporul
bavarez
212
nebun
vor fi eliberati o datã pentru totdeauna de aceste necazuri."8
Desi articolul era anonim, întregul Miinchen stia cã Wagner îl scrisese. Era unica
persoanã care avea numai de câstigat de pe urma îndepãrtãrii dusmanilor sãi din cabinet.
Compozitorul îsi agravase situatia prin faptul cã târâse numele regelui în gura presei; în
ziua aparitiei acestui articol, când Ludwig îl întrebã, compozitorul minti si invocã
ignoranta drept scuzã, negând cã ar fi avut cunostintã de continutul comentariului
înaintea publicãrii. Dar Wagner stiuse de bunã seamã adevãrul.
Pfistermeister însusi se angaja în polemicã pe 30 noiembrie cu o scrisoare deschisã
dispretuitoare, publicatã de oficiosul guvernului „Bayerische Zeitung". Pfistermeister
tãgãduia toate alegatiile din articolul tipãrit în „Nachrichten", „a cãrui paternitate este
îndeajuns de evidentã din stil si din modul de alcãtuire".9 în calitatea sa de secretar de
cabinet, e greu de crezut cã s-ar fi antrenat într-o asemenea dezmintire publicã si în
denuntarea compozitorului fãrã asentimentul regelui.
Wagner îi scria lui Ludwig:
„Dacã mã simt chemat de soartã sã îndeplinesc o misiune mãreatã si nobilã pentru
înãltimea Voastrã si pentru tarã, acest lucru trebuie sã rãmânã secretul nostru exclusiv.
Nimeni nu trebuie sã stie cã eu v-am deschis ochii. De aceea, sfatul meu rãmâne acelasi
ca înainte: destituiti-1 imediat pe Pfistermeister si, în acelasi timp, desemnati-1 pe
Neumayr sã vã sfãtuiascã cu privire la formarea unui nou Cabinet. Prima dintre aceste
actiuni îi va alarma pe oponentii dumneavoastrã si-i va paraliza totodatã, iar cea de-a
doua va arãta întregii tãri la ce se poate astepta din partea dumneavoastrã. Prudenta si
213

dreptatea merg împreunã: legãtura lor este purã, salutarã pentru binele poporului si al
Bavariei... Alungati-vã gândul cã numirea lui Neumayr vã va aduce umilintã; Regele nu
poate fi niciodatã nedrept, mai ales când împarte dreptate. Nedreptatea este strâns legatã
de tot acest sistem putred, pe care, înteleptit de aceastã tragicã întorsãturã a
evenimentelor, intentionati acum s-o stârpiti... Regele meu! Actionati repede si hotãrât!
Pe cât de temerar sunteti, si pe cât de mult vã iubesc, aproape tot atât îmi doresc sã vã vãd
în saua calului, intrând cu bucurie în Miichen, chemându-1 imediat pe Neumayr si
punând de îndatã lucrurile pe fãgasul cel bun, ca un adevãrat erou!"10
Wagner ar fi trebuit sã aibã destul bun simt ca sã nu-1 împingã pe rege în arena politicã;
Ludwig îsi apãra cu gelozie prerogativele regale si nu primea favorabil nici un sfat
nesolicitat, chiar dacã venea din partea celui mai îndrãgit prieten. Rãspunsul sãu la
scrisoarea compozitorului era tãios: „Acel articol din «Neueste Nachrichten» n-a reusit cu
nimic sã-mi otrãveascã ultimele zile ale sederii mele aici. A fost neîndoielnic scris de
unul dintre prietenii dumneavoastrã care a crezut cã vã face un serviciu în acest chip; din
nefericire, în loc sã vã ajute, n-a izbutit decât sã vã aducã prejudicii."11
Disputa intrase din nou în arena opiniei publice, dar, de data aceasta, compozitorului îi
lipsise judecata sãnãtoasã ca sã se salveze si sã nu se expunã oprobriului general.
Zãgazurile erau deschise. Revista satiricã „Punsch" îsi umplu paginile cu caricaturi ale lui
Wagner si publicã o parodie plinã de venin dupã „Tatãl Nostru", intitulatã „Rugãciunea
de dimineatã a unui om modest":
„Dumnezeul meu atotputernic, tine-mã sãnãtos si în
214
Degete nebun
viatã. Lasã-mã sã mã bucur în continuare de cãsuta mea, de grãdina si de venitul muncii
mele si binevoieste sã-mi dãruiesti alti 100.000 de guldeni, dacã nu toti odatã, atunci
mãcar în rate. Bunule Dumnezeu, binecuvânteazã pe toatã lumea de pe pãmânt, mai ales
pe acei care sunt înzestrati cu o voce puternicã de tenor si care-mi pot fi de mare folos. Te
rog stãruitor, dã-le puterea tuturor celor suferinzi. Dar Te implor, în acelasi timp, pogoarã
o apoplexie sau vreo molimã asupra a doi-trei pãcãtosi care nu se bucurã deloc de respect
în ocârmuirea bavarezã, asa încât sã mi-i scoti de tot din calea mea, de pe acest pãmânt si
sã le îngãdui sã se odihneascã în pace. Amin!"12
Se repeta scandalul cu Lola Montez: animozitatea publicã, atacuri în presã la adresa
favoritului regal, suveranul însusi fiind târât în controversã. Afacerea Wagner ajunsese la
crescendo; ca partizani ai supravietuirii durabile a tronului, apropiatii regelui, de la
membri ai familiei pânã la ministri si clerici, se pregãtirã cu totii sã exercite presiuni
asupra lui Ludwig ca sã ia decizia inevitabilã. Totusi, planurile lor urzite în ascuns si
întrunirile pripite aveau sã devinã inutile: în pofida pasiunii nebune pentru compozitor si
muzica lui, Ludwig îsi pãstra încã credinta în caracterul sacru al datoriei sale regale de
care nu era dispus sã se lepede din pricina unei nesãbuinte personale. Evenimentele
periculoase din 1848 nu trebuiau sã se mai producã: urma ca Wagner sã plece neapãrat.
275
15
xilul
furtuna care schimbã atât de brusc pãrerea regelui si-1 izgoni pe Wagner din Miinchen se
dezlãntui pe 7 noiembrie 1865. în acea zi, Lutz îl întrebã pe Pfordten despre posibila
înfiintare a unui portofoliu ministerial, special, în probleme de artã, conform propunerii
lui Wagner. Pfordten primi aceastã informatie cu oarecare neliniste, îi rãspunse lui Lutz
cã spera ca regele sã chibzuiascã adânc înainte sã dispunã „o restructurare a Cabinetului
în conformitate cu ideile lui Richard Wagner". Pfordten continuã:
„Bavaria loialã va continua, desi cu nemultumire, sã se împace cu aceastã situatie în care
banii ce ar putea seca lacrimile atâtor oameni sunt tocati de Wagner si de acolitii sãi -
dacã aceasta este dorinta Regelui; dar mã tem cã Bavaria nu va tolera «prietenia» Regelui
ei cu Richard Wagner. Prin urmare, o implor pe Maiestatea Sa, în numele meu, sã nu ia
nici o hotãrâre pânã ce nu se întoarce în Miinchen si nu ascultã ce am a-i spune."1
Regele îi dãdu rãspuns în aceeasi zi. Desi cunostea cã Wagner ajunsese subiectul de
conversatie al întregii ca-
216
nebun
pitale, îl îndemnã pe Pfordten sã nu creadã zvonurile de sorginte politicã ocultã. Toate
legãturile sale cu Wagner, îl asigurã el din nou pe ministru, se limitau la domeniile'
muzicii si artei.
Pfordten nu se lãsã însã convins. I se oferise în dar o ocazie mult prea favorabilã de a-1
alunga pe Wagner din capitalã ca sã abandoneze chestiunea pur si simplu. Pe l decembrie,
îi scrise regelui:
„Maiestatea Voastrã a ajuns acum la o rãspântie fatalã de drumuri: trebuie sã alegeti între
dragostea si respectul credinciosului popor si «prietenia» pentru Richard Wagner. Acest
om, care are îndrãzneala sã afirme cã importanti membri ai Cabinetului ce si-au dovedit
loialitatea nu se bucurã câtusi de putin de stima bavarezilor, este el însusi dispretuit de
fiecare pãturã socialã a comunitãtii, de la care numai Tronul poate astepta sprijin; mai
este desconsiderat nu doar pentru înclinatiile sale democratice (în care adevãratii
democrati nu cred), ci si pentru ingratitudinea si fãtãrnicia fatã de prieteni si binefãcãtori,
pentru luxul nemãsurat si extravaganta depravatã, pentru nerusinarea cu care exploateazã
favorurile nemeritate acordate de Maiestatea Voastrã. Iatã opinia împãrtãsitã nu numai de
nobilime si de cler, ci si de respectabila clasã de mijloc si de muncitorime, care-si câstigã
pâinea cu sudoarea fruntii în vreme ce strãinii aroganti huzuresc gratie generozitãtii
regale si, drept multumire, denigreazã si batjocoresc poporul bavarez si situatia lui."2
Ludwig se gãsea la Hohenschwangau când îi parveni aceastã scrisoare. In urmãtoarele
cinci zile, refuzã sã vadã pe cineva, îsi petrecu noptile agitate umblând în sus si-n jos prin
dormitor, cumpãnindu-si cu bãgare de
217

seamã optiunile. Spre sfârsitul sãptãmânii, când se întoarse în Miinchen, regele era
pregãtit, dacã guvernul continua sã-1 preseze, sã se despartã de prietenul sãu.
în dupã-amiaza de 6 decembrie, Ludwig îi convocã la o discutie în Residenz pe mama lui,
pe unchiul sãu, printul Karl si pe arhiepiscopul Munchen-ului. Era de asemenea prezent
acolo Pfistermeister, disimulându-si cu grijã satisfactia cã el îl ajutase pe rege sã ajungã la
memorabila decizie, îi prezentã lui Ludwig o petitie, chipurile în numele poporului, prin
care se cerea insistent expulzarea compozitorului din Miinchen. Ludwig nu stia cã
majoritatea semnatarilor, descrisi de Pfistermeister ca fiind un segment reprezentativ al
colectivitãtii, erau în realitate slujbasi la curtea regalã, mici functionari care lucrau pentru
guvern sau negustori care-1 aprovizionau cu diverse mãrfuri pe rege. Petitia era însotitã
de o delegatie a Consiliului de ministri, care prezentã un memoriu, reclamând exilarea
imediatã a lui Wagner ca unica modalitate de restabilire a „linistii în tarã". Ludwig tãcea,
ascultând pãrerile exprimate de ceilalti si citind de la un capãt la altul diverse rapoarte
guvernamentale, în cele din urmã, purtând parcã pe fatã o mascã macabrã, se ridicã în
picioare si astfel puse brusc capãt audientei.3
în aceeasi dupã-amiazã, medicul personal al regelui, Gietl, îl gãsi în încãpere singur, cu
fruntea plecatã. La intrarea doctorului, Ludwig, tremurând, îngãimã convulsiv mai mult
pentru sine decât pentru Gietl: „Da ... a cãlcat ... regulile", cu referire, desigur, la
Wagner.4 îl chemã în silã pe Pfistermeister si îl informã cã Wagner trebuia sã fie de îndatã
expulzat. Regele consimtise mai înainte sã asiste la o reprezentatie de teatru în acea searã;
intrã în loja regalã palid si nervos, iar spectatorii,
218
fygele nebun
nestiind de decizia sa, se întoarserã sã-1 întâmpine nu cu aclamatii, cum se obisnuia, ci cu
fluierãturi în semn de dispret. Regina-mamã, asezatã alãturi de fiul ei, lesinã si trebui sã
fie scoasã pe brate din lojã, urmatã îndeaproape de Ludwig.
Scrisoarea oficialã, redactatã a doua zi si adresatã lui pf ord ten, trebuie sã-1 fi sfâsiat în
bucãti.
„Stimate Ministru,
Hotãrârea mea rãmâne neclintitã. Richard Wagner trebuie sã pãrãseascã Ba varia. Voi
demonstra scumpului meu popor cã dragostea si încrederea pe care mi le aratã sunt cele
mai importante lucruri pentru mine. Vã dati seama cã nu mi-a fost deloc usor; dar am
biruit toate greutãtile."5
în tot acest timp, Wagner nici nu bãnuia cã regele îl dizgratiase. Ludwig lãsã în seama lui
Johann von Lutz sã-1 înstiinteze pe compozitor de exilul fortat. Când subsecretarul
ajunse pe Briennerstrasse la numãrul 21, Wagner îl întâmpinã cu obisnuita sa privire
pãtrunzãtoare. Compozitorul ascultã cu neîncredere în timp ce Lutz îi aduse la cunostintã
cererea regelui de a pãrãsi Bavaria pentru o perioadã de cel putin sase luni. Apoi, Wagner
începu sã-1 ameninte pe Lutz si sã-1 înjure pe Pfistermeister cu atâta furie, încât
secretarul interveni: „Stãpâniti-vã, vã rog! Sunt aici în calitate oficialã!"6
în aceeasi zi, Ludwig îi scrise lui Wagner:
„Dragul meu prieten!
Desi mã mâhneste pânã în adâncul sufletului, sunt nevoit sã vã cer sã îndepliniti cele
transmise prin secretarul meu. Credeti-mã, n-am avut de ales. Dragostea mea pentru
dumneavoastrã va dãinui vesnic si vã rog sã-mi pãstrati prietenie pentru totdeauna; o
merit, pot
219

spune cu cugetul împãcat, îndepãrtati temporar, cine ne poate despãrti?

stiu cã-mi împãrtãsiti sentimentele, cã puteti pãtrunde adâncimea durerii mele. N-am
putut proceda în alt fel, sã fiti încredintat. Nu vã îndoiti niciodatã de loialitatea celui mai
bun prieten al dumneavoastrã. Cu sigurantã cã aceastã stare de fapt nu va dura o vesnicie.
Pânã la moarte,
Cu credintã,
Ludwig."?
Wagner pãrãsi Mxinchen-ul luând calea exilului elvetian în zorii zilei de 10 decembrie
1865. Pe când trenul sãu iesea din garã pufãind, Cosima von Biilow stãtea pe peron,
urmãrindu-1 cum se depãrteazã si plângând cu amãrãciune.
Doar câtiva oameni, cu atât mai putin Ludwig, se asteptau ca acest exil sã dureze mult
timp. La sase sãptãmâni dupã plecarea prietenului sãu din Bavaria, Ludwig îi trimitea o
scrisoare:
„Nu mi-am pierdut speranta: vor veni vremuri mai bune, totul se va linisti aici, Prietenul
se va întoarce si mã va însufleti cu pretioasa-i apropiere, ne vom continua planurile
artistice, scoala va fi întemeiatã, Teatrul festiv se va înãlta cu splendoare si semetie
nevisate... Sper, cred, iubesc... Nu, nu, ceea ce a început atât de divin nu se poate sfârsi
astfel!... Voi face asa cum doriti, voi guverna cu fermitate, ca un Rege în toatã
acceptiunea cuvântului. Dar de ce trebuie sã rãmânem despãrtiti/ fiecare trãind singur?...
Presimt cã nu vã veti gãsi niciodatã linistea sufleteascã în strãinãtate... Vã implor, lãsati
sã se scurgã în tihnã câteva luni si apoi multe lucruri se vor schimba. Atunci, nãdãjduiesc
si cred, reîntoarcerea
220
nebun
dumneavoastrã nu va mai avea nici o însemnãtate politicã."8
Dupã ce scãpase de presa potrivnicã si de ostilitatea demnitarilor din capitala bavarezã,
Wagner nu vroia câtusi de putin sã revinã. Ii compuse o misivã regelui în care-i explica
sincer cã nu avea de gând sã mai locuiascã în Miinchen.
Cât despre Ludwig însã, o atare mãrturisire se pierdea în vânt. La trei sãptãmâni dupã
acest schimb de scrisori, regele îl rugã stãruitor pe compozitor sã se înapoieze în
Miinchen în acea primãvarã. Wagner cântãri bine în minte aceastã propunere si acceptã
sub rezerva îndeplinirii a trei conditii: stipendiul sã-i fie acordat pe durata întregii vieti,
casa de pe Briennerstrasse sã-i fie atribuitã cu drept de proprietate personalã si sã
dobândeascã imediat cetãtenia bavarezã. Regele putea sã-i aprobe primele douã cereri din
proprie vointã, dar cea de-a treia propunere necesita atât încuviintarea cabinetului, cât si a
celor douã camere legislative ale Dietei. Ca atare, era foarte putin probabil ca o asemenea
cerere de naturalizare sã fie admisã. Când Ludwig aminti în treacãt de obtinerea dreptului
de cetãtenie, întregul cabinet amenintã cu de-•misia. Regele nu putea risca o astfel de
miscare, iar Wagner, fãrã acordarea cetãteniei, refuza sã se întoarcã în Miinchen. Ludwig
putea fi împreunã cu prietenul sãu doar dacã abdica9.
Dându-si seama cã trebuia în ultimã instantã sã-si stabileascã o resedintã permanentã
altundeva decât în Miinchen, Wagner începu sã-si caute o nouã casã convenabilã, în
martie 1866, îsi gãsi una: Tribschen, situatã pe tãrmul lacului Lucerna, cunoscut si sub
numele de Lacul celor Patru Cantoane. Regele îi trimise în dar corn-

pozitorului suma de 5.000 de franci sã acopere plata chiriei pentru un an si Wagner se

instala în noua locuintã. Tribschen era o vilã micã, cu trei etaje, înãltata pe o coastã ce
strãjuia lacul, înconjuratã de livezi si pãduri. Compozitorul intentiona sã ocupe singur
etajul de mijloc, sã-i plaseze pe Hans si pe Cosima von Biilow la parter, iar pe copiii lor
la catul ultim. Luându-si în primire resedinta, Wagner îsi pavoazã peretii si ferestrele
încãperilor cu tavane scunde cu tapete din satin trandafiriu si cu draperii grele din brocart
cu fir auriu, îm-podobindu-si interioarele cu mobile de lux, pe care le considera absolut
indispensabile procesului de creatie artisticã.
în primele sãptãmâni petrecute la Tribschen, Wagner se simti destul de fericit. Scrisorile
sale transmit acest sentiment de seninãtate si sugereazã cã îsi acceptase cu adevãrat exilul
ca pe un lucru firesc.
Pe 25 ianuarie 1866, sotia compozitorului, Minna, muri în urma unei comotii cerebrale.
Cu toate cã nu mai convietuiau de multi ani, Wagner se îngrijise mereu sã-i asigure
mijloacele de subzistentã. Decesul Minnei înlãtura de la sine obstacolul care împiedicase
oficializarea relatiei sale cu Cosima. La scurt timp dupã ce muzicianul intrase în posesia
micii vile elvetiene, se mutã acolo asa cum se cuvine si amanta lui, aducând cu sine si pe
cele trei fiice, Daniela, Blandine si Isolde, ultima conceputã fãrã îndoialã cu Wagner.
99?
16
Criza Schleswig-Jiolstein
/n 1866, spectrul de rãu augur al conflictului privind Schleswig si Holstein ameninta
iarãsi sã înghitã statele germane în flãcãrile rãzboiului. Incursiunea comunã a trupelor
austro-prusace pe teritoriul celor douã ducate de pe Elba, desfãsuratã cu doi ani mai
înainte, nu reusise sã le transeze statutul controversat. Pentru cancelarul Bismarck, litigiul
însemna mai mult decât accesul la un nou port si instalarea armatei în campamente cãtre
nord: era de fapt o problemã de „Realpolitik" si de întãrire a rolului Prusiei în Germania
modernã, în cele din urmã, cancelarul era ferm hotãrât sã transforme Prusia, chiar si cu
forta, nu numai în statul german dominant, ci si într-un aspirant la dobândirea unei pozitii
hegemonice în reglarea echilibrului de forte în Europa.
Dupã ocupatia militarã din 1864, Prusia preluase controlul administrativ asupra ducatului
Schleswig, în vreme ce Austria guverna statul învecinat, Holstein. Acest aranjament nu
multumea pe nimeni, cu atât mai putin pe Bismarck, care nu nutrea nãdejde mai mare
decât sã vadã armata prusacã fortificându-si pozitiile prin transee
223

în teritoriile germane de nord. Cancelarul declarase în repetate rânduri cã Prusia, în

virtutea vecinãtãtii cu cele douã ducate, se bucura de un statut privilegiat si deci era
îndreptãtitã sã i se acorde avantaje speciale. Din motive strategige, Bismarck dorea sã
construiascã un canal de la golful Kiel, situat la Marea Balticã, peste ducatul Holstein
pânã la Marea Nordului, lucru imposibil atâta timp cât Austria detinea controlul militar
asupra teritoriului râvnit.
Sperând sã previnã criza, împãratul Franz Joseph îi convocã în august 1864 pe diplomati
la Viena, pentru a discuta despre aceastã problemã controversatã. Sub tavanele sculptate
cu ghirlande în stil rococo si suflate cu aur si sub masive candelabre cu turturi de cristal
din Palatul Schonbrunn, ministri si monarhi îsi petrecurã ore nesfârsite discutând în
contradictoriu despre drepturi teritoriale si compensatii. Bismarck propuse ca Austria sã-i
cedeze Prusiei puterea asupra ducatului Holstein; în schimb, cancelarul urma sã sustinã
interesele austriece în orice altã parte a Europei, lãsând sã se înteleagã cã habsburgii erau
liberi sã anexeze Italia, dar Franz Joseph nu se arãtã câtusi de putin receptiv la o
asemenea idee. în loc de aceasta, împãratul sugerã cã Austria ar putea sã renunte de
bunãvoie la Holstein numai dacã Prusia i-ar restitui câteva provincii cucerite de Friedrich
cel Mare în urmã cu o sutã de ani. Wilhelm I al Prusiei puse totusi capãt acestor
controverse, afirmând cã nu avea nici un interes sã negocieze pãrti din regatul sãu în
schimbul unei revendicãri contestabile a ducatului Holstein.
Bismarck însã nu vroia sã renunte atât de usor la dobândirea celor douã ducate. Convins
cã Prusia se bucura de drepturi exclusive asupra celor douã teritorii, declarã
224
nebun
cg era dispus sã abandoneze ideea anexãrii doar dacã se îndeplineau anumite conditii:
armatele celor douã ducate trebuiau sã jure supunere fatã de Prusia, urmând ca baze
militare prusace sã fie instalate atât în Schleswig, cât si în Holstein, si ambele ducate sã
fie fortate sã intre în Zoll-verein sau, cu alte cuvinte, Uniunea vamalã germanã.1 în mod
deloc surprinzãtor, Austria respinse cererile pãrtii prusace. Furã necesare sase luni de
ocupatie în Holstein înainte ca austriecii sã-si dea seama cã Bismarck se folosise pur si
simplu de trupele lor pentru a înlãtura stãpânirea danezã asupra celor douã ducate si
pentru a netezi calea unei eventuale anexãri. Austria initie în mod discret tratative
diplomatice cu ducele de Augustenburg, pretendent la conducerea ambelor ducate; din
motive strategice, austriecii îngãduirã desfãsurarea unor demonstratii de nesupunere fatã
de administratia danezã si pentru reîntoarcerea ducelui, pe strãzile din Holstein, miscare
întinsã repede si în învecinatul Schleswig. Pentru Bismarck, era prilejul favorabil sã
rezilieze tratatul mutual, fapt ce conduse la rãzboiul împotriva Danemarcei, începând din
acest moment, cancelarul se hotãrî sã foloseascã simpatia austriacã fatã de pretentiile
ducelui de Augustenburg ca pretext pentru iesirea imperiului habsb urgie din
Confederatia germanã.
Bismarck ordonã trupelor sale sã intre în Schleswig pentru a înãbusi revolta si se astepta
ca Austria sã-i urmeze pilda în Holstein. Refuzul categoric al lui Franz Joseph de a curma
prin mijloace drastice rãzmerita atrase dupã sine un nou ultimatum dat de Prusia: fie
Austria îl sprijinea pe Bismarck în reprimarea miscãrii populare pentru sustinerea ducelui
de Augustenberg, fie regele Wilhelm I urma sã ordone trupelor sale sã actioneze în
225

mod independent si sã invadeze ducatul Holstein. Nea-vând de ales, Austria trebui sã

accepte; la o conferintã desfãsuratã în Bad Gastein în august, trimisii plenipotentiari ai
împãratului Franz Joseph se învoirã fãrã tragere de inimã sã permitã instalarea de baze
militare prusace în Holstein, precum si construirea canalului Kiel pentru folosinta fortelor
navale prusiene, „închipuieste-ti sã gãsesti un diplomat austriac dispus sã semneze un
lucru ca ãsta!", exclamã Bismarck când aflã de încheierea tratatului.2 Capitularea Austriei
fãrã rezistentã în fata cererilor prusace îl convinse în cele din urmã pe Bismarck cã nu
avea sã întâmpine o opozitie serioasã în eventualitatea încorporãrii celor douã ducate.
în Bavaria, asezatã între douã puteri, Austria, cu care se învecina la sud, si Prusia, în nord,
Ludwig observa aceste evenimente cu crescândã aprehensiune. Regele de numai
nouãsprezece ani se trezi brusc aruncat în arena militarã, silit sã-si asume rãspunderea
pentru destinul tãrii sale si sã joace rolul de rãzboinic. Vietile miilor de soldati si supusi
se aflau acum în mâinile sovãitoare, neexperimentate ale lui Ludwig.
Arta rãzboiului modern, cu operatii militare, tunuri si pusti cu ghinturi, distona în mod
violent cu viziunea romantizatã a regelui despre cavaleri eroici si cruciade cavaleresti. Ca
print mostenitor, se înrolase în armatã, asa cum era de asteptat, participând la instructie si
purtând cum se cuvine uniforma regimentarã si totusi se simtise mereu stânjenit în
compania ofiterilor de stat major, de naturã sã-1 intimideze. Odatã, îi descrise în
batjocurã pe acesti ofiteri drept „porci teposi tunsi".3 Desi se bucura de pompa si fastul
militãriei, Ludwig detesta îndatoririle care însoteau pozitia sa de comandant suprem:
226
nebun
trecerea trupelor în revistã îi provoca o cumplitã plictisealã, iar dineurile si banchetele de
regiment erau un supliciu pe care reusea sã-1 îndure doar golind pahar dupã pahar cu vin
sau sampanie. La una dintre inspectiile trupelor, verisoara lui, împãrãteasa Elizabeth a
Austriei, îl vãzu strãbãtând terenul mocirlos de defilare îmbrãcat în uniforma de galã de
feldmaresal. într-o mânã tinea coiful cu panas, iar în cealaltã o umbrelã mare, deschisã.
Elizabeth gãsi spectacolul atât de absurd încât izbucni imediat în hohote de râs, dar
Ludwig îi aruncã o privire furioasã, declarând: „N-am de gând sã-mi stric frizura."*
Odatã, Ludwig îsi exprimã dorinta cã n-ar fi rãu dacã s-ar descoperi niste arme care ar
putea ucide dintr-un singur foc regimente întregi de soldati. „Dacã bãtãliile trebuie sã fie
date cu masinãrii, atunci sã ne nimicim unii pe ceilalti pânã ce ne saturãm de acest carnaj
si revenim la timpurile când popoarele îsi aplanau diferendul printr-o singurã luptã corp
la corp", explicase el.5
Ludwig intentiona sã rãmânã neutru în orice mare conflict german. Când îl numise prim-
ministru pe Ludwig von der Pfordten, în decembrie 1864, regele îsi precizase optiunea
clarã si constientã pentru izolare. Preluându-si functia, Pfordten îsi prezentã programul în
Consiliul de coroanã si regele îi aprobã din toatã inima continutul: „în cadrul Germaniei,
este misiunea Bavariei sã nu urmeze nici politica austriacã, nici pe cea prusacã, ci una
bavarezã si germanã; ceea ce înseamnã cã Germania mare nu trebuie sã tindã cãtre un
conflict între Austria si Prusia, ci cãtre reconcilierea lor în cadrul legilor Uniunii."6
Problema aliantelor bavareze era foarte complicatã. Simpatiile naturale nutrite de Ludwig
se îndreptau cãtre Austria, învecinatã cu Bavaria la sud. Wittelsbachii si

Habsburgii erau strâns legati prin secole de înrudiri matrimoniale si prin catolicism. In
plus, Bavaria si Austria beneficiau de puternice relatii comerciale si industriale. Oricum,
în pofida tuturor acestor legãturi reale si imaginare, imperiul habsburgic era un
anacronism, cu o economie care se zbãtea sã se punã pe picioare si cu o armatã învechitã.
si totusi, o aliantã cu Prusia era mai putin conventionalã, ruptã de realitate; la suprafatã,
Bavaria si vecina ei de la nord erau în aliantã improbabilã, despãrtite, asa cum se prezenta
situatia, prin religie, prin caracteristici si printr-o animozitate reciprocã. Multi dintre
membrii guvernului bavarez rãmâneau totusi convinsi cã numai prin încheierea unei
aliante cu Prusia ar putea sã-si scape tara de o umilintã viitoare.
In virtutea înclinatiei personale si a pãrerilor politice, Ludwig dorea sã evite o aliantã cu
Prusia. Desi Bismarck îsi exprimase deseori cele mai cãlduroase gânduri fatã de rege,
Ludwig însusi prefera sã creadã altceva, etiche-tându-1 pe cancelar drept „acel iuncher
din mocirlã".7 Nu se amãgea cu false iluzii în privinta eventualelor scopuri urmãrite de
Bismarck. Atunci când unul dintre consilierii sãi îl asigurã cu tãrie cã „singura ambitie a
Prusiei este acum suprematia în Germania nordicã", regele îi replicã: „în acest moment,
da; însã în curând va jindui la mai mult."8
Ludwig era sfâsiat de simpla idee a încheierii unui tratat de aliantã militarã împotriva
unui stat-frate german si totusi nu putea ocoli inevitabilul. Spre sfârsitul lui februarie
1866, aflã cã Prusia semnase o întelegere ofensivã cu Italia; cunoasterea faptului cã
Prusia se asocia cu un stat negerman în eventualitatea unui conflict militar
228
nebun
împotriva unui membru al Deutscher Bund îl convinse în. ultimã instantã pe rege cã nu va
mai putea zãbovi cu luarea unei decizii. Pe 2 martie, ambasadorul bavarez la Viena
comunicã în mod oficial guvernului austriac cã „în cazul în care Austria va fi atacatã de
Germania din cauza insistentei sale asupra legii Uniunii", atunci trupele regelui Ludwig
al II-lea îi vor sprijini pe Habsburgi.9 Ajungând la fatala hotãrâre, Ludwig se simtea
coplesit de depresie. In tot cursul lunii aprilie, urmãri cu neputintã cum escalada situatia
din cele douã ducate, cum armatele intraserã în stare de alertã si cum diplomatii goneau
dintr-o capitalã în alta, încercând sã negocieze o solutie pasnicã. Pe la începutul lui mai,
soldatii prusaci si austrieci stãteau pregãtiti sã porneascã la atac unii contra celorlalti. Pe
9 mai, Ludwig prezida o sedintã de urgentã a Consiliului de ministri la Residenz. Regele
ascultã într-o tãcere împietritã în timp ce ministru dupã ministru îi argumentau cã nu-i
rãmânea altã posibilitate decât sã mobilizeze armata împotriva Prusiei. Ludwig mãsura cu
pasul sala de consiliu dintr-un capãt în celãlalt, cuprins de o frustrare agonizantã,
nedispus sã-si angajeze tara într-un rãzboi civil german. Responsabilitatea deciziei
covârsitoare se dovedi a fi cu mult prea mare pentru tânãrul supus unei cazne atroce: spre
oroarea guvernului sãu, încremenit de uimire, Ludwig dizolvã brusc adunarea, anuntând
cã mai degrabã ar renunta la tronul bavarez în favoarea fratelui sãu Otto decât sã ordone
mult ceruta mobilizare. Pe când pãrãseau rând pe rând palatul de resedintã spre sfârsitul
dupã-amiezii, ministrii erau încredintati cã tara lor avea sã se confrunte cu un iminent
dezastru. Ludwig petrecu o noapte agitatã meditând asupra deciziei; faptul cã deja
promisese

sprijin Austriei îl convinse în cele din urmã sã se rãzgândeascã; a doua zi, porunci
statului-major sã punã întreaga armatã bavarezã pe picior de rãzboi si convocã o sesiune
specialã a Dietei pe data de 22 mai, pentru dezbaterea situatiei de crizã.
Socotind cã i se fortase mâna, Ludwig se refugie nãvalnic în solitudinea castelului Berg.
Desi afirmase în dese rânduri cã Berg era situat destul de aproape de capitalã în cazul
când i s-ar reclama prezenta, situatia se schimba cu totul în timp de rãzboi, când trebuia
ca hotãrârile sã fie luate numaidecât. Ludwig însusi nu-si formase o idee generalã despre
un caz de maximã urgentã sau despre necesitatea extremã de a fi disponibil si, prin
urmare, doar rareori putea fi gãsit la castel, hoinãrind, în schimb, prin pãduri ori aciuindu-
se în mica vilã de pe Roseninsel din mijlocul lacului Starnberg. Nu exista nici un mijloc
direct de comunicare cu regele si un curier trimis din Miinchen, dupã ce se epuiza
cãlãtorind mai mult de douã ore ca sã ajungã la Berg, era apoi silit sã caute un barcaz care
sã-1 transporte pânã la ascunzãtoarea regelui. Mai rãu decât atât, Ludwig evada adeseori
din proprie initiativã de pe Roseninsel, vâslind singur de-a lungul lacului sau navigând cu
vaporasul sãu cu aburi pe care îl rebotezase „Tristan", asa încât nu era deloc o misiune
usoarã sã-i dai de urmã.
Instalarea regelui la castelul Berg nu se bucura de popularitate printre miinchenezi care
considerau cã suveranul lor, dupã ce chemase sub arme oamenii pentru a face fatã
cerintelor impuse de un eventual rãzboi, îi abandonase într-un moment de mare cumpãnã.
Când Ludwig protestã, prin intermediul lui Pfistermeister, cã hotãrârea sa de a se muta la
Berg nu incomoda pe nimeni,
230
îfegefe nebun
seful politiei miincheneze, Pfeufer, îi rãspunse într-o scrisoare directã, în care se interesa:
„... dacã e posibil ca un tren sã stea la dispozitie pentru orice eventualitate neprevãzutã,
pentru ca Regele sã poatã fi gãsit la vila sa în orice moment, dacã s-ar putea întâmpla din
când în când sã existe vreo decizie bruscã luatã de Maiestatea Sa, care nu trebuie
comunicatã prin telegraf, tergiver-sându-se astfel rezolvarea unei probleme pânã ce
ministrii pot ajunge la Berg. Aceste întrebãri si altele asemenea se pun în toate sferele
sociale... Maiestatea Sa vrea sã stie dacã retragerea în castelul Berg este regretatã. Nu pot
decât sã rãspund: «Da»; ceea ce în vremuri normale si linistite poate fi privit ca o
«distantã neglijabilã» este considerat în vremuri tulburi ca o mare distantã."10
Deziluzionat de iminentul conflict armat si de neputinta de a-1 preîntâmpina, Ludwig se
cufunda în deznãdejde tot mai adânc. Rãtãcea fãrã tintã pe malurile lacului singuratic
pânã când cãdea amurgul, reîntorcându-se la castel doar ca sã se plimbe cu pas mãrunt
prin încãperi, pierdut în sovãialã. Când îl primi pe Pfistermeister la una dintre întrunirile
lor obisnuite, extenuarea lui era evidentã: palid si surescitat, Ludwig nu izbutea sã-si
stãpâneascã emotiile. Refuzã sã discute despre orice afacere de stat; în schimb, afirmã cã
vroia sã abdice în favoarea fratelui sãu si sã-si stabileascã resedinta în Elvetia, înlãcrimat,
Ludwig îi mãrturisi secretarului de cabinet perplex cã se temea cã-si pierduse mintile si-1
rugã pe Pfistermeister sã-i transmitã medicului curtii regale, Gietl, „un mesaj pe care nu-1
pot asterne pe hârtie" .u Pfistermeister pãrãsi castelul Berg cuprins de cele mai sumbre
presimtiri.

Chinurile sufletesti provocate de postura sa ingratã si nevolnicã, repulsia fatã de

asumarea responsabilitãtii militare si oroarea de rãzboi îi sfârtecau în fãrâme fiinta. Silit
sã înfrunte aspra realitate a epocii contemporane cu Bismarck si cu masinatiile politicii
germane, Ludwig îsi îndrepta din ce în ce mai mult gândul spre prietenul exilat. Aleanul
sãu disperat îl îmboldea sã ia în considerare ceea ce întrecea orice închipuire. Imediat
dupã ce Pfister-meister plecã, Ludwig îi scrise lui Wagner:
„Tânjesc din ce în ce mai tare dupã Dragul meu. Orizontul politic se întunecã din ce în ce
mai mult... îmi implor Prietenul sã-mi dea un rãspuns imediat: dacã acestea sunt dorinta
si vointa Dragului meu, voi renunta bucuros la Tron si la splendoarea lui desartã pentru a
porni fãrã zãbavã spre el, si sã nu mai plec de lângã el niciodatã... O spun din nou: a fi
despãrtit de el si singur este mai mult decât pot suporta; a fi reunit cu el si departe de
aceastã existentã pãmânteascã este unicul lucru care mã poate salva de disperare si
moarte."12
Dupã ce citi scrisoarea, Wagner intrã în panicã. Dacã Ludwig abdica, suma cea mai mare
de bani pe care ex-suveranul nãdãjduia s-o primeascã se limita la 500.000 de guldeni,
lãsati mostenire lui Maximilian al II-lea de cãtre fostul rege Ludwig I. Din aceastã sumã,
Ludwig nu putea în nici un chip sã se întretinã pe sine si, în plus, sã asigure mijloacele
materiale pentru o suitã în exil si pentru compozitorul aflat pe punctul de a-si termina
operele. Wagner se grãbi sã-i rãspundã:
„Renuntati, vã rog stãruitor, în aceastã jumãtate de an, la toate preocupãrile legate de artã
si de planurile noastre... Atintiti-vã atentia cu cea mai mare energie cãtre afacerile de stat;
pãrãsiti solitudinea tihnitã de la Berg;
nebun
rãmâneti în Residenz, stati alãturi de popor, apãreti în fata multimii de oameni. Dacã mã
iubiti asa cum sper din tot sufletul, atunci ascultati-mi rugãmintile când vã conjur sã
deschideti în persoanã sesiunea Parlamentului pe 22 mai."13
Dar Ludwig nu se lãsa ademenit atât de usor de vorbe frumoase, nici nu era dispus sã facã
atare dramaticã alegere între datorie si dorinta personalã, în dimineata zilei de 22 mai,
dupã ce-1 informã pe Pfistermeister cã nu se simtea în stare sã deschidã în mod solemn
sesiunea specialã a Landtag-ului în acea dupã-amiazã, invocând ca scuzã o indispozitie
neasteptatã, regele se avântã în sa pentru obisnuita plimbare cãlare, însotit doar de grãj-
darul sãu preferat, Volk, evada în galopul calului prin pãdurile de lângã Berg cãtre
Biessenhofen, unde se urcã într-un tren cu destinatia Lindau. Cãlãtoria de-a lungul lacului
Konstanz se sfârsi destul de repede si, la începutul dupã-amiezii, trãsura regelui se opri la
capãtul lungului drum de acces cãtre Tribschen, pentru o reuniune-sur-prizã cu Wagner.
Se întâmplã, dar nu printr-o coincidentã a evenimentelor, sã fie cea de-a cincizeci si treia
aniversare a compozitorului. Ludwig se prezentã la usã drept Walther von Stolzing,
folosindu-se de numele unuia dintre personajele principale ale operei încã neterminate
„Maestrii cântãreti din Niirnberg"; servitorul îi transmise acest mesaj compozitorului,
care ghici de îndatã identitatea vizitatorului inopinat. Cei doi îsi petrecurã toatã dupã-
amiaza discutând despre „Die Meistersinger von Niirnberg" si despre conflictul cu Prusia,
dar Ludwig îsi dezvãlui adevãratul motiv al vizitei de-abia în a doua si ultima zi de sedere
acolo, când ridicã din nou problema unei
233

posibile abdicãri. Cu toate cã Wagner îl implorã pe rege sã abandoneze un asemenea plan,

Ludwig nu-si luã nici un angajament si pãrãsi vila Tribschen vizibil nehotãrât în privinta
viitorului sãu.
Aproape imediat dupã reîntoarcerea sa în capitalã, zvonurile despre vizita nechibzuitã si
intempestivã fãcutã de rege prietenului sãu se rãspândirã cu iuteala fulgerului,
împãrãteasa Elizabeth a Austriei, nefiind niciodatã oarbã la defectele si erorile vãrului
preferat, îi scrise mamei sale: „Am auzit cã Regele a umblat iarãsi de colo-colo. Mãcar
dacã ar acorda putin mai multã atentie Guvernului acum cã timpurile sunt atât de
nelinistitoare/'14 Cât despre Pfeufer, când fu informat de decizia regelui privind
contramandarea deschiderii sesiunii extraordinare a Dietei, i se plânse lui Pfistermeister:
„în primul an, a fost vorba de perioada de doliu; în al doilea an, despre starea în general
proastã de sãnãtate a Maiestãtii Sale; în al treilea an, despre rãgusealã. Ce pretinsã boalã,
se întreabã oamenii, îi va mai descoperi medicul curtii regale în acest an?"15
Ludwig amânã deschiderea sesiunii parlamentare pânã la 27 mai. Cu cât devenea mai
apãsãtoare povara îndatoririlor regale, cu atât crestea în el dorinta de a evita orice
rãspundere si declarã încã o datã cã nu era în stare sã asiste la deschiderea solemnã a
sesiunii speciale a Dietei. Bunicul sãu trebui sã-i tinã lui Ludwig o lectie moralizatoare
despre datoriile sale înainte sã accepte în cele din urmã sã se prezinte în fata Landtag-
ului. Zvonurile insinuante despre recenta vizitã în Elvetia circulau prin tot orasul; pe când
trecea în trãsurã pe strãzile nuincheneze îndreptându-se cãtre Dietã, Ludwig se vãzu
întâmpinat nu cu ovatii, ci, spre oroarea sa, cu huiduieli.
nebun
Faptul cã regele îsi pãrãsise tara, cu armata mobilizatã pentru rãzboi, pentru a-i face o
vizitã mondenã mult detestatului Wagner, întrecuse pur si simplu rãbdarea si îngãduinta
supusilor.
Ludwig se simti atât de jignit în amorul propriu de primirea ce i se fãcu pe strãzile
capitalei, încât îsi dezlãn-tui imediat mânia asupra persoanei pe care o considera cea mai
rãspunzãtoare: Pfeufer, seful politiei muncheneze, despre care credea cã nu actionase
hotãrât ca sã înãbuse clevetirile despre vizita în Elvetia. Asadar, Ludwig îl destitui
imediat. Unul dintre oficialii guvernului nota în acest sens:
„în loc sã înainteze un protest împotriva acestui abuz sultãnesc din partea Regelui,
Ministrul de interne lãsã ca situatia sã treacã sub tãcere. Atâta timp cât Regele este
încurajat în capriciile sale de sicofantii de le Curtea regalã si de demnitarii
guvernamentali, el va continua fãrã îndoialã sã se considere un semizeu care poate sã
procedeze dupã bunul sãu plac si pentru a cãrui plãcere a fost creat restul lumii - în orice
caz, Bavaria."16
La l iunie, Austria abrogã în mod oficial Tratatul încheiat la Bad Gastein si supuse
problema celor douã ducate spre examinare Bundestag-ului federal de la Frankfurt.
Bismarck ripostã imediat, ordonând trupelor prusace sã invadeze ducatul Holstein.
împãratul Frantei, Napoleon al III-lea, care nu dorea câtusi de putin sã vadã Prusia pe
deplin întãritã, drept cel mai puternic stat german, încerca sã medieze între pãrti,
sugerând cã ar trebui sã fie convocatã o conferintã europeanã pentru a se hotãrî soarta
celor douã ducate si pentru transarea diferendului. Dar, spre marea surprindere a tuturor si
spre nedisimulata satisfactie a lui Bismarck, Austria declarã
235

cã o comisie generalã europeanã nu avea nici o autoritate sã decidã în privinta teritoriilor

germane. Rãzboiul era de-acum inevitabil.
Ludwig îsi iesise din minti de agitatie, în aceeasi zi în care Tratatul de la Bad Gastein era
în cele din urmã declarat nul, primi o scrisoare de la Wagner, prin care compozitorul îl
conjura sã nu abdice sau sã ia vreo decizie pripitã.
Ludwig nu era convins, îi expedie o telegramã Cosimei von Biilow la Tribschen în care
ameninta din nou cu renuntarea la tron.
în pofida tuturor scopurilor sale egoiste, Wagner se îngrijora cu adevãrat cã Ludwig ar
putea sã-si sacrifice pozitia sub presiunea unui rãzboi amenintãtor. Cu toate cã se alarma
fãrã îndoialã de potentiala pierdere a listei civile regale - si, implicit, a stipendiilor alocate
- compozitorul credea cã membrii curtii regale si ai guvernului îl manipulau pe tânãrul
monarh. Circulau zvonuri vagi în Berlin cã Bavaria semnase o aliantã secretã cu Austria,
dar Bismarck refuzã sã le dea crezare atât de usor. în 10 iunie, un trimis prusac îi remise
oficial regelui Ludwig al Il-lea o nouã propunere de uniune. Austria, asa cum dorea
cancelarul, era exclusã din Confederatia germanã, însã ceea ce rãmânea din vechea
Deutscher Bund urma sã fie divizatã din punct de vedere geografic, în zone de influentã
nordice si sudice, în mod firesc, Prusia avea sã ocupe pozitia dominantã în nord, dar
Bismarck era dispus sã cedeze si sã sprijine suveranitatea Bavariei asupra tuturor statelor
germane din sud. Ca un stimulent suplimentar, Bismarck insinua cu viclenie cã, în cazul
înfrângerii Austriei în apropiatul rãzboi, n-ar sta în calea Bavariei dacã ar vrea sã anexeze
unele pãrti din fostul imperiu habsburgic. Pfordten îi transmise regelui
236
nebun
aceste informatii, dar atât Ludwig, cât si ministrii sãi se împotriveau trãdãrii Austriei,
chiar si cu adãugarea acestor tentante stimulente.
în ziua în care Bavaria respinse aceastã propunere, Austria ceru în mod oficial
Confederatiei germane din Frankfurt sã mobilizeze armata federalã împotriva Prusiei.
Ludwig se temea cã Prusia avea sã interpreteze negresit aceastã solicitare ca un act de
rãzboi din partea Confederatiei si-i însãrcina pe reprezentantii bavarezi sã punã în
discutie mãsuri mai conciliante. Deutscher Bund adoptã în ultimã instantã propunerea
bavarezã pe 14 iunie, dar, între timp, se dovedi a fi prea târziu pentru Ludwig sau oricine
altcineva sã salveze pacea. Dupã doar douã zile, la 16 iunie, izbucni în cele din urmã
rãzboiul dintre Confederatia germanã si Prusia.
237
17
Rãzboiul de sase sãptãmâni
se îngrozise numai la gândul unui rãzboi fratricid german si acum cã acesta se adeverise,
nu putea suporta sã înfrunte realitãtile crizei. Tânãrul rege nici nu întelegea si nici nu
sprijinea acest tip de conflict armat intergerman; nu erau implicate nici controverse
cavaleresti, nici salvarea unor inocenti expusi primejdiilor, ci, mai degrabã, probleme de
anexãri teritoriale, de dominatie si de umilire - teluri finale cu totul strãine de viziunea
lui. Ludwig era pe deplin constient cã trupele sale nu se puteau mãsura si rivaliza cu
armata prusacã, bine instruitã si organizatã, si se temea de rezultatele conflictului.
Refractar fatã^de aceastã asmutire a germanilor unii împotriva celorlalti, se simtea el
însusi manevrat si târât cu sila într-un rãzboi pe care-1 detesta. Aceastã senzatie acutã de
neputintã si premonitia iminentului sfârsit tragic îl mânarã pe rege sã pãrãseascã
Miinchen-ul si sã se izoleze în castelul Berg.
In ziua în care Prusia declarã rãzboi Bavariei, ministrul de rãzboi si o delegatie de
membri ai Landtag-ului pornirã din Miinchen spre lacul Starnberg sã-i prezinte
238
îfegefe nebun
regelui comunicatul oficial si sã-i obtinã semnãtura pe actul de rãspuns. Comisia strãbãtu
trei mile de la statia de cale feratã, situatã în apropierea lacului, pânã la hotarele
domeniului regal. Ajungând în fine la portile castelului, delegatia gãsi intrarea baratã de
douã santinele si nici un fel de rugãminti si de amenintãri nu reusirã sã le înduplece pe
cele douã gãrzi sã-i permitã accesul în incintã; regele dãduse ordine stricte sã nu mai fie
primit înãuntru nici unul dintre membrii guvernului.
Umilit si furios, grupul se reîntoarse la Starnberg si-i telegrafie primului ministru, care
porni imediat la drum ca sã se confrunte cu regele. Când Pfordten sosi la Berg, îsi
deschise calea cu forta, trecând pe lângã strãji si pãtrunzând în cele din urmã în castel.
Nici un servitor nu-i anuntã venirea si nimeni nu pãrea sã stie unde se afla suveranul.
Mânios la culme, Pfordten începu pe cont propriu sã inspecteze cu minutiozitate camerã
dupã camerã. Pânã la urmã, dãdu buzna într-o încãpere întunecatã, unde-i descoperi pe
rege si pe printul Paul von Thurn und Taxis, deghizati cu costume complicate în
Barbarossa si Lohengrin, recitându-si unul celuilalt poeme de dragoste sub lumina unei
luni artificiale.1
Deziluzia lui Ludwig se manifesta din ce în ce mai mult prin astfel de parade ostentative
si iresponsabile. Werner Richter îi descrie comportamentul, considerân-du-1 asemãnãtor
cu cel al „unui bãietandru ofensat".2 Pânã în ultima clipã, regele sperase, oricât de naiv ni
s-ar pãrea, sã previnã catastrofa. Ludwig socotea cã acest rãzboi îi fusese impus cu forta:
se declansase fãrã consimtãmântul si cooperarea lui; asemeni unui copil mâniat când
împrejurãrile îl împiedicã sã capete ce-si doreste, regele hotãrâse cu de la sine putere cã
rãzboiul îsi putea

urma fãgasul firesc fãrã participarea sa directã. Frecventele amenintãri cu abdicarea

reflectau tocmai aceastã disperare coplesitoare. Mai degrabã decât sã priveascã realitatea
în fatã, sã tinã piept responsabilitãtilor regale si sã-si asume rolul traditional al unei
personalitãti istorice populare în rãstimpul unei crize nationale, Ludwig preferã sã se
prefacã pur si simplu cã situatia nu exista, primul dintre numeroasele momente în care
avea sã procedeze la fel. îsi petrecu sãptãmânile dinaintea izbucnirii conflictului armat
adãpostit în castelul Berg, aprinzând sute de focuri de artificii, pe Roseninsel din mijlocul
lacului Starnberg, împreunã cu printul Paul von Thurn und Taxis, în vreme ce soldatii sãi
se pregãteau sã mãrsãluiascã spre câmpul de luptã. Starea generalã de spirit din capitala
bavarezã era una de stupefactie. Mai multe persoane sus-puse, pãrtase la zvonurile ce se
învârtiserã în jurul regelui în acea varã, împãrtãseau judecata exprimatã de ambasadorul
austriac, care nota: „începi sã crezi cã Regele este dement."3
„Oh! lamentabile timpuri, oh! veninoasã discordie care întoarce vointa Germaniei
împotriva Germaniei!", îi telegrafiase regele lui Wagner când aflase despre declaratia de
rãzboi.4 Avea toate motivele sã fie nelinistit întrucât, din primele zile de rãzboi, conflictul
lãsa sã se vadã o izbitoare inegalitate între fortele combatante: Prusia îsi petrecuse ultimii
trei ani pregãtindu-se cu zel pentru un posibil conflict armat. Strãlucitul general Helmuth
von Moltke comanda regimentele de cãdeti, foarte bine instruiti. Trupele prusace erau
echipate cu noile pusti cu ac Dreyse, ceea ce le permitea tragere la tintã si reîncãr-care
rapidã; iar reteaua eficientã de cãi ferate îi îngãduia Prusiei o extinsã desfãsurare de trupe,
precum si redu-
le nebun
cerea timpului necesar pentru întãriri sau completãri de garnizoane în orice loc al
conflictului. Aliate în luptã cu prusia erau douã mici state germane Saxa-Coburg-Gotha si
Oldenburg, ca si Italia. Fortele opuse nu se comparau nici pe departe cu aceastã coalitie
puternicã si impresionantã.
Bavaria si Austria era cele mai mari state care se angajaserã în lupta de partea
Confederatiei germane. Dar Austria constituia un regat vechi, cu o armatã demodatã,
necompetitivã si neinspiratã; trupele austriece nu erau pregãtite si înzestrate cu
echipamentul necesar pentru un conflict modern, extins. Si celelalte state, ale cãror forte
militare alcãtuiau armata Uniunii - Saxonia, Hanovra, Wurttemberg, Baden, Hessen si
Nassau - nu erau nici ele mai bine pregãtite si organizate sã lanseze o provocare credibilã
puternicilor prusaci. Bavaria dispunea de cea mai numeroasã armatã permanentã dintre
toate fortele aliate, dar în aceasta consta singura ei superioritate. Urma sã aibã loc o
ciocnire între oameni si masini.
Soldatii bavarezi care înaintau în mars spre rãzboi se aflau în stare proastã. Erau echipati
cu carabine Podewil, arme învechite, inferioare pustilor cu ac folosite de prusaci.
Regimentele de infanterie si de cavalerie se gãseau într-o totalã dezorganizare, lipsite de
simtul clar al orientãrii sau de inspiratie. Efectivele armatei în timp de pace fuseserã
mentinute la minimum, iar instructia lor era adeseori neglijatã sub premisa cã existau prea
putine perspective sã se confrunte cu un conflict armat; de asemenea, corpul de ofiteri era
insuficient, regimente întregi ducând lipsã de comandanti. Mijloacele de comunicare
strategicã erau aproape inexistente, nimeni nu pãrea sã aibã o idee clarã despre scopurile
finale urmãrite de armata bavarezã.
24 /

Membrii guvernului bavarez insistarã pe lângã Ludwig sã preia functia de comandant

suprem al armatei, pozitie pur simbolicã, solicitând doar prezenta la trecerea în revistã a
trupelor si la sedintele strategice. Dar pledaserã în zadar: Ludwig refuzã categoric sã-si ia
rãspunderea pentru functia de comandant suprem sau sã se amestece în vreun fel în
rãzboiul civil, în schimb, îi îngãdui unchiului sãu venerabil si neinspirat, printul Karl în
vârstã de saptezeci si unu de ani, sã-si asume rolul de comandant-sef al armatei bavareze.
Responsabilitatea pentru desfãsurarea trupelor îi revenea generalului Ludwig van der
Tann. Era o alegere cum nu se poate mai proastã: van der Tann îsi petrecuse cea mai mare
parte a carierei militare stând în spatele unui birou masiv din ministerul de rãzboi si
consensul unanim era cã nu stia absolut nimic despre strategia militarã. Pe acest fundal de
rãu-augur, armata bavarezã se angaja deci în rãzboi.
Trupele bavareze formau cel de-al saptelea corp de armatã al Uniunii, aflat sub comanda
printului Alexander de Hessen si încartiruit la Hanovra. La începutul conflictului,
unitãtile militare mãrsãluirã cãtre nord-est ca sã se alãture celui de-al optulea corp de
armatã al uniunii, care se compunea din fortele armate din Wurttemberg, Hessen si
Baden. Astfel, cele douã armate din sud -fortele Uniunii si trupele austriece - erau
despãrtite, fapt ce le permise prusacilor sã se infiltreze prin bresele inevitabile din linia
frontului si sã lanseze asaltul în sud. Sub conducerea confuzã a printului Karl si a
generalului van der Tann, regimente întregi se deplasarã în mars spre teatre de operatii
militare gresite, dispãrurã în nãvala de gloante prusace, se învârtirã în cerc sã-si uneascã
nebun
fortele cu aliati inexistenti si se retraserã dupã ce comandantii lor se sinuciseserã.
Cel de-al saptelea corp de armatã al Uniunii primi ordin sã-si strângã trupele disperate la
Hersfeld, unde urma sã se regrupeze cu unitãtile militare din Hanovra ce se repliau din
nord. Printul Karl n-avea nici cea mai micã idee unde campaserã soldatii hanoverani, asa
cã asteptã sã-si trimitã propriile trupe în ajutor. Când aflarã bavarezii locul în care-si
asezaserã tabãra fortele hanoverane, era prea târziu; în schimb, unitãtile bavareze
strãbãturã Turingia fãrã sã întâmpine rezistentã, sta-bilindu-se la castelul Meiningen.
Aici, printul Karl, ignorând rugãmintile hanoveranilor care se retrãgeau, se asocie
soldatilor sãi în timp ce prima divizie izbândi sã goleascã mai mult de o mie cinci sute de
butoaie cu bere în mai putin de trei zile.5
Printul Chlodwig von zu Hohenlohe-Schillingsfurst, membru al guvernului, tinu un jurnal
în care consemnã în detaliu evenimentele din acea lunã iunie, dezvãluind reactia opiniei
publice fatã de rãzboi, frustrarea ei crescândã si nemultumirea fatã de rege.
„16 iunie: stirile senzationale se tin lant în aceste zile. înainte de toate, secesiunea Prusiei
din Confederatia germanã din cauza mobilizãrii fortelor federale si, acum, intrarea
prusacilor în Saxonia, refugiul Regelui Johann la Praga si retragerea trupelor saxone
dincolo de granita Boemiei. Prusia a dat un ultimatum Hanovrei si de asemenea
electoratului Hessen - sã se dezarmeze sau altminteri va trimite o armatã de ocupatie. si
astfel planul de împãrtire a Germaniei este cât pe-aci sã fie dus la bun sfârsit. Cât despre
noi, ne îngãduim sã fim constrânsi când de Prusia, când de Austria, si nu avem un plan
precis de nici un fel. Armata bavarezã se gãseste într-o stare submediocrã. Printul Karl e
prea bãtrân sã-si exercite calitatea de Comandant Suprem. Ofiterii n-au destulã încredere
în fortele lor. Nu cred cã vom culege multi lauri, în pofida sincerei bunãvointe a
oamenilor si a curajului înnãscut al bavarezilor în luptã".
„19 iunie: Din pricina propunerii de mobilizare a Corpurilor de armatã ale Confederatiei,
Prusia si-a anuntat retragerea din aceastã uniune si a atacat Saxonia, Hanovra si Hessen.
Guvernul bavarez, care, pânã acum, a persistat într-o atitudine sovãitoare de aparentã
impartialitate si s-a amãgit cã poate sã continue tot asa, pe neasteptate si spre stupoarea
lui, s-a trezit din visare si s-a vãzut silit sã treacã de partea austriecilor...
Asearã, m-am întâlnit cu Pf ord ten la club. Se lamenta de acest rãzboi, care se va termina
cu dezmembrarea Germaniei; îmi spunea tot mereu: «Ãsta e sfârsitul Germaniei!»
Aproape cã-i dau si eu crezare acum. Prusia va deveni cel mai mare si mai întãrit stat din
nordul Germaniei; noi, cei din sud, vom continua sã vegetãm sub protectia francezã sau
austriacã, pânã ce va suna si pentru noi ceasul, si jumãtate dintre noi vom cãdea sub
stãpânirea Frantei, iar cealaltã jumãtate sub a Austriei... Se discutã la club despre rãzboi.
«Ce motiv de gâlceava avem noi cu prusacii, încât sã pornim la rãzboi pentru ducele de
Augustenburg?», se întreabã obisnuitii clubului. «Dacã Maximilian ar mai fi trãit acum,
lucrurile n-ar fi ajuns pânã aici», mai adaugã ei."6
Situatia din capitala bavarezã se agrava cu repeziciune, pe mãsurã ce încrederea publicã
se eroda din pricina vestilor despre înfrângerile si erorile armatei. Regele însusi era
criticat fãrã menajamente pentru cã nu preluase
nebun
functia de comandant suprem sau chiar si pentru cã nu manifesta nici cel mai mic interes
fatã de operatiile militare. Membrii guvernului îl îndemnau mereu sã inspecteze mãcar
trupele pe câmpul de luptã, dar regele refuzã în repetate rânduri. Scriindu-i din Elvetia,
Wagner îsi exprimã marea îngrijorare în cazul când Ludwig nu depunea cât de cât un
efort, declarând:
„Presa ne informeazã cã urmeazã sã vã alãturati armatei, împreunã cu fratele vostru! Vã
implor sã faceti acest lucru! Regele Bavariei în fruntea trupelor din armata Confederatiei
- Ascultati de glasul ratiunii! Ascul-tati-mi vorbele! - un asemenea Rege va tine în mâini
destinul lumii! Vã cheamã soarta! Ea hotãrãste sã pãrãsiti Palatul de resedintã în care
muceziti. Mergeti prin tarã, strãbateti Bavaria, alinati Germania noastrã... Vã cheamã
destinul: la arme!"7
In 26 iunie, regele cedã în cele din urmã presiunilor exercitate de ministrii sãi si se învoi
sã viziteze armata la marele cartier general stabilit în Bamberg. în pofida împotrivirii sale
înversunate si a lipsei de entuziasm, Ludwig se opri cu stãruintã la campamentele
regimentelor si la spitalele de campanie; se arãtã consternat de distrugerile imense, de
rãnile cumplite ale soldatilor pe când trecea de la un pat de campanie la altul. Nu vãzuse
niciodatã pânã atunci cu proprii ochi suferinta si moartea, si pãrãsi aceste cantonamente
de trupe militare profund traumatizat. Totusi, prezenta sa printre rãniti pãru sã le ridice
moralul si produse o impresie favorabilã asupra majoritãtii oamenilor. Unul dintre ofiterii
din Hessen îl zãri pe rege când intrã în popota unui regiment în timpul unui tur de
inspectie; „era atât de frumos încât mi se opri inima în loc", îsi aminti el mai târziu.
„Eram atât de
v 245
adânc impresionat, încât mi-a trãsnit prin minte un gând îngrozitor: acest tânãr
dumnezeiesc e mult prea frumos pentru aceastã lume. L-am întrebat în soaptã pe vecinul
meu bavarez care, împreunã cu toti ceilalti ofiteri bavarezi, se ridicase în picioare când
intrase aceastã fãpturã divinã: «Cine e?». «Regele Nostru», îmi rãspunse."8
Pe 3 iulie, armata prusacã obtinu o victorie decisivã asupra celei austriece la Koniggrãtz.
Bavarezii considerau cã situatia era fãrã iesire, dar continuarã sã lupte. Trupele
hanoverane se predaserã prusacilor la Langen-salza, iar armatei bavareze i se ordonã sã-si
uneascã fortele cu cel de-al optulea corp de armatã al Uniunii, însã, chiar si împreunã, nu
opuserã nici o împotrivire prusacilor, mult mai bine instruiti si echipati. La Gersfeld,
trupele bavareze aflarã cã armata prusacã mãrsãluia înspre ele si furã cuprinse de panicã:
sapte regimente de cavalerie dispãrurã fãrã urmã în pãdurile din jurul orasului, iar
comandantul, colonelul von Pechman, se îndepãrtã cãlare si se împuscã. La câteva zile
dupã bãtãlia de la Koniggrãtz, prusacii înaintarã prin pãdurile împrejmuitoare pânã în
statiunea balnearã Kissingen, unde se adãpostiserã trupele bavareze. Asteptându-se la o
asemenea ofensivã, comandantii bavarezi ordonaserã ca toate podurile care permiteau
trecerea spre oras sã fie aruncate în aer, dar, într-un fel oarecare, ordinele furã interpretate
gresit si bavarezii lãsarã neatinsã o punte de acces. De bunã seamã, trupele prusace
descoperirã puntea de legãturã, mãrsãluirã de-a lungul ei si luarã cu asalt orasul.
Rãzboiul se sfârsise si toatã lumea rãsuflã usuratã. Abil ca totdeauna si hotãrât sã
umileascã Austria, Bismarck îl instrui pe ambasadorul prusac la Paris, con-
246
ftggele nebun
tele Glotz, sã-1 abordeze pe colegul sãu bavarez din capitala francezã si sã-i propunã un
acord de pace separat. Ambasadorul bavarez, von Wendland, îi comunicã regelui cu
constiinciozitate conditiile acordului, în împrejurãrile date, Bismarck se dovedi a fi mai
mult decât generos: îi oferea lui Ludwig încetarea imediatã a ostilitãtilor în schimbul
semnãturii sale pe tratat, si, o datã ce operatiunile militare încetau în mod oficial, îi
îngãduia Bavariei sã preia controlul asupra tuturor statelor germane din sud. Ludwig avea
de câstigat o considerabilã putere si teritorii dacã semna, scutind în acelasi timp Ba-varia
de obligatia sã plãteascã o despãgubire de rãzboi si poate chiar sã cedeze învingãtorului
pãrti din teritoriu. Cu alte cuvinte, Bavaria ar fi iesit din conflict ca si cum ar fi încheiat
înainte de rãzboi o aliantã cu Prusia, completatã cu garantiile date initial de Bismarck
când încercase s-o atragã de partea sa. însã Ludwig, cu ideile lui învechite despre
cavalerism si despre codul de onoare, refuzã sã-si întãreascã propria pozitie pe spinarea
aliatilor sãi. îl înstiinta în consecintã pe von Wendland: „Regele a hotãrât cã legea Uniunii
si Onoarea noastrã nu ne permit sã începem negocierile de pace fãrã Aliatii nostri."9 în
ultimã instantã, hotãrârea lui Ludwig nu însemna absolut nimic. Aproape de îndatã ce
respinse propunerea de încheiere a unui acord de pace separat, regelui i se dãdu de veste
cã armata lui capitulase în fata prusacilor. Guvernul austriac solicitã curând o pace
separatã, urmat îndeaproape si de celelalte state germane din sud, abandonând Bavaria în
voia lui Bismarck. Regelui nu-i mai rãmânea nimic de fãcut: la 16 iulie, îsi autorizã
guvernul sã înceapã tratativele de pace. Rãzboiul de sase sãptãmâni se terminase.
247

Preliminariile pãcii de la Nikolsburg, care stabileau suspendarea temporarã a actiunilor

militare, marcarã de fapt începutul dominatiei prusace. Austria se vãzu imediat exclusã
din Uniunea germanã, iar toate statele germane nordice care se alãturaserã trupelor
habsburgice, inclusiv Hessen, Hanovra si Saxonia, erau încorporate cu forta în noua
Uniune germanã de Nord, controlatã de Prusia. Vechea Confederatie germanã, întemeiatã
de Metternich la Congresul de la Viena, încetase sã mai existe.
Sfârsitul rãzboiului ridicã din nou problema aliantelor, împãratul Napoleon al III4ea
propuse printr-un trimis plenipotentiar un tratat franco-bavarez, menit sã protejeze regatul
german din sud si sã contracareze telul de dominatie al lui Bismarck. Dar Ludwig, în
ciuda unei antipatii exprimate deschis fatã de Prusia, era si mai putin interesat de o aliantã
cu Franta. Trecerea de partea Frantei ar fi putut avea drept rezultat reînceperea ostilitãtilor
cu Prusia si, în plus, Napoleon ar fi dorit cu sigurantã o oarecare compensatie teritorialã
pentru oferta sa de protectie. Pe lângã toate acestea, chiar si un Ludwig învins era încã
destul de sensibil la glasul opiniei publice care se pronunta în favoarea unui imperiu
german, spre a nu risca sã spargã fosta Confederatie cu aliante strãine.
Din fericire pentru Bavaria, chiar dacã se aliase cu Austria în rãzboi, Bismarck îl admira
totusi pe Ludwig. Cancelarul, potrivit relatãrilor lui Francis Gerard, „îl trata pe tânãrul
rege ca si când ar fi fost un scolar neastâmpãrat."10 La 22 august, se semna în mod
oficial Tratatul de la Praga între Bavaria si Prusia. Despãgubirile erau minime în
împrejurãrile existente: Bavaria pierdea doar o micã parte din teritoriu si trebuia sã
plãteascã
248
Degete nebun
prusiei daune de rãzboi în valoare de 30 de milioane de guldeni, în plus, anumite palate,
precum si colectia de artã a strãmosului Wittelsbachilor, Johann Wilhelm, ur-rrtau sã fie
cedate dinastiei de Hohenzollern. Cea mai importantã clauzã se referea la o întelegere
secretã defensivã între cele douã state, care garanta sprijinul bavarez pentru viitoarele
campanii militare prusace, dacã lui Bismarck i s-ar fi opus rezistentã.
în ciuda indiferentei frecvent manifestate fatã de rãzboi, Ludwig se simti zdrobit de acest
rezultat. Asistase la efectele groaznice, devastatoare ale rãzboiului modern, experientã
care pe tânãrul sensibil îl zdruncinase. Dar rãzboiul nu subminase numai iluziile
romantice ale regelui despre lupte eroice si vajnici cavaleri, împotrivirea obstinatã sã-si
asume rolul de suveran în momente de crizã nationalã, vizita egoistã în Elvetia la
prietenul detestat de toti bavarezii si izolarea autoimpusã la castelul Berg îi înstrãinaserã
pe cei mai multi supusi; Ludwig se pomeni criticat din ce în ce mai necrutãtor si chiar
huiduit de publicul care-1 adorase cândva.
Rãzboiul îl sili de asemenea sã recunoascã suprematia Prusiei. Una dintre cererile
formulate de regele prusac viza restituirea castelului Hohenzollern, care-i apartinea atunci
lui Ludwig, dar care fusese resedinta ancestralã a familiei regale prusiene. Pe 29 august,
Ludwig îi scria fãrã tragere de inimã unchiului sãu, Wilhelm I:
„Dupã ce am încheiat tratatul de pace între Noi si astfel s-a consolidat o prietenie
statornicã si durabilã între Dinastiile si Statele Noastre, consider cã nu pot da mai vârtos
expresie simtãmintelor Mele decât oferindu-i Maiestãtii Voastre Slãvite dreptul de
proprietate în comun cu Mine asupra strãvechiului castel Hohenzollern.
249

Când, de pe turnurile Castelului, care a apartinut strãmosilor Nostri comuni, vor flutura în
vânt stindardele cu blazoanele Hohenzollernilor si ale Wittelsbachilor, aceasta va servi cu
adevãrat ca simbol cã Prusia si Bava-ria vegheazã împreunã peste viitorul Germaniei,
cãreia interventia providentialã a Maiestãtii Voastre Slãvite i-a dat viatã nouã."11
Ludwig se amãrî cumplit din pricina acestei scrisori. Ea reprezenta o ultimã, personalã
umilintã pentru regele bavarez înfrânt. La sfârsitul rãzboiului, se simtea trãdat, târât cu
forta într-o aliantã pe care n-o dorea, îngenuncheat în fata triumfãtoarei Prusii. Intr-o
epistolã tristã cãtre Wagner, se plângea cu amãrãciune cã fusese acum redus la „ein
Schattenkonig ohne Macht", „la un rege f antonia fãrã putere realã" ,12
250
18
Scandal la Tribschen
©esi Ludwig se strãduise sã pãstreze secretul în legãturã cu vizita fãcutã în mai 1866 lui
Wagner la Tribschen, vestea se propagã în mod inevitabil si provocã agitatie când apãru
în paginile ziarelor din capitalã. si cu toate cã o bunã parte din aceastã ostilitate se
îndrepta contra regelui, Wagner se dovedi a fi o tintã mai usoarã, în 29 mai, „Neuer
Bayerischer Kurier" publicã un atac caustic, virulent, la adresa compozitorului si a
cercului sãu de prieteni. Mai rãu decât atât, presa scria despre un straniu „menage a trois"
la Tribschen. Pe 31 mai, gazeta „Volksbote" relata:
„N-a trecut nici un an de când infama «Madame Hans de Biilow» a plecat cu cele douã
vestite trãsuri încãrcate cu 40.000 de guldeni de la Trezoreria regalã cãtre «prietenul» ei
(sau ce o fi?)... între timp, aceeasi «Madame Hans de Biilow», care s-a fãcut
binecunoscutã publicului în decembrie trecut sub titlul descriptiv de «porumbita
cãlãtoare» este împreunã cu «prietenul» ei (sau ce o fi?) la Lucerna, unde s-a aflat si în
timpul vizitei fãcute de o persoanã sus-pusã."1
251

Când Biilow citi aceste rânduri se înfurie pe bunã dreptate. Era îndeajuns de dureros sã
stie cã sotia lui trãia în concubinaj cu Wagner fãrã a se jena sã se afiseze în vãzul lumii
drept amanta compozitorului, încât pe deasupra, difuzarea acestor acuzatii în toatã
Germania punea vârf la toate si echivala cu un atac personal. Socotind cã propria-i onoare
era în joc, Biilow se repezi la redactorul-sef al ziarului „Volksbote", cerându-i cumva
teatral fie sã publice o notã de scuze, fie sã accepte o provocare la duel. Apoi, porni în
grabã cãtre Tribschen sã-i punã la curent pe Wagner si pe Cosima cu acest recent scandal.
Toti trei cãzurã de acord cã singurul rãspuns posibil era o dezmintire publicã a alegatiilor
din „Volksbote" si cã sursa cea mai autorizatã pentru aceastã dezavuare pãrea sã fie însusi
regele Ludwig al II-lea. O confirmare regalã a probitãtii morale a Cosimei ar fi redus la
tãcere atacurile presei. Cu acest scop duplicitar în minte, Wagner apelã într-o scrisoare la
clementa regelui, rugându-1, în numele lui Biilow, sã intervinã.
„Nobila lui sotie, care, cu cel mai adânc devotament si cu încurajãri salutare, 1-a alinat,
1-a sustinut si s-a sacrificat pentru prietenul tatãlui ei, mentorul bãrbatului ei si protejatul
stimat al regelui, pe care îl venereazã cu sentimente atât de profunde - aceastã femeie este
acum, drept rãsplatã pentru dragostea pe care un monarh binevoitor a arãtat-o prietenilor
sãi, care, tocmai din acest motiv sunt persecutati în prezent - aceastã femeie, repet, este
târâtã în mod public în noroi si coplesitã cu insulte care, dacã ar fi proferate la adresa
îngerului inocentei, 1-ar pângãri cu murdãria lor. si toate acestea - au trecut
nepedepsite'.... {.<,.•
nebun
Mã adresez înãltimii Voastre, Regele si Prietenul meu iubit, cu o singurã rugãminte în
acest moment de mare restriste: rupeti tãcerea regeascã mãcar într-o astfel de împrejurare,
asterneti pe hârtie o scrisoare exprimân-du-vã satisfactia suveranã fatã de prietenul meu
Hans von Bulow si, în acelasi timp dati frâu liber indignãrii regale provocate de
tratamentul odios la care el si sotia lui au fost supusi în paginile ziarelor din capitala
bavarezã...
De vreme ce sunt nevoit sã presupun cã bunul meu prieten este pânã acum departe de
josniciile la care am fost noi expusi si cã nu-i va sta în putintã sã gãseascã mijloacele cele
mai bune de exprimare în scrisoarea solicitatã, am îndrãznit sã anexez, ca o simplã
sugestie, o schitã redactatã de mine însumi!"2
Exista de asemenea o scurtã scrisoare de la Cosima, conceputã de Wagner.
„îl implor în genunchi si cu umilintã pe Regele meu sã scrie misiva pentru sotul meu,
astfel încât sã nu se vadã silit sã pãrãseascã tara acoperit de ocarã si rusine. Numai
cuvântul regesc ne mai poate restabili onoarea terfelitã... Cum ar mai fi posibil pentru
sotul meu sã lucreze într-un oras în care reputatia consoartei sale a fost compromisã?
Slãvitul meu Stãpân, am trei copii cãrora trebuie sã le transmit numele respectabil al
tatãlui lor fãrã patã..."3
Un bruion propus pentru scrisoarea regelui de sustinere a lui Biilow, formulat de Wagner
însusi, însotea pledoaria Cosimei. Wagner sugera ca Ludwig sã astearnã pe hârtie o
scrisoare deschisã în sprijinul lui Biilow.
„întrucât mã gãsesc în situatia de a cunoaste-îndeaproape caracterul nobil al doamnei
dumneavoastrã dis-
253

tinse si respectabile ... nu-mi rãmâne decât sã descopãr motivul inexplicabil pentru aceste
insulte nelegiuite, astfel încât, judecând limpede si cu pãtrundere aceastã atitudine
revoltãtoare, sã pot veghea ca rãufãcãtorii sã fie deferiti justitiei si sã primeascã pedeapsa
drasticã."4
Afacerea „Volksbote" îi prezenta atât pe Wagner, cât si pe Cosima într-o luminã
zdrobitoare; prin minciuni si înselãciuni deliberate se foloseau de onoarea regelui pentru
a-si proteja reputatia. Este îndoielnic dacã Ludwig consimtea la pretinsa nevinovãtie a
situatiei de la Tribschen, dar îi rãmãsese încã devotat si loial compozitorului. Semnã cum
se cuvine scrisoarea si i-o expedie lui Btilow, care apoi o publicã în ziarele muncheneze.
Când apãru, nimeni nu-i dãdu crezare; cu toate acestea, scrisoarea deschisã curmã
speculatiile presei despre faptele scandaloase ce se petreceau la Tribschen.
Punându-si iscãlitura pe misiva egoistã si interesatã cãtre Bulow, Ludwig confirma de
fapt ceea ce bãnuia toatã lumea; si anume, cã regele rãmãsese profund atasat de prietenul
sãu si hotãrât, împotriva tuturor vicisitudinilor, sã-1 sprijine în continuare pe omul care
insuflase viatã universului sãu de visuri. Mai mult decât atât, scrisoarea în favoarea lui
Biilow trãda iresponsabilitatea crescândã a regelui si dispretul socant fatã de opinia
publicã, trãsãturi care aveau sã se agraveze o datã cu trecerea anilor.
Chiar si în împrejurãri destul de vitrege, care puneau nenumãrate piedici în calea regelui
si a lui Wagner, Ludwig refuza sã-si abandoneze prietenul. Compozitorul fusese sacrificat
o datã la insistentele opiniei publice si ale membrilor curtii regale; regele nu vroia sã
repete ceea ce considera acum cã este o gresealã fatalã. Nu era
254
nebun
Ofb la defectele muzicianului, desi se fãcea vinovat de o naivitate copilãreascã în privinta
relatiilor sexuale dintre Wagner si Cosima von Biilow. Dar, pentru Ludwig, renuntarea la
omul hedonistic, cu un comportament scandalos, însemna totodatã pierderea unui artist
strãlucit care-i atinsese în inimã o coardã sensibilã si-1 însufletise ca nimeni altul. Regele
reflectã aceastã nevoie spiritualã într-o scrisoare cãtre Cosima:
„Sã ne legãm prin jurãmânt solemn cã vom face tot posibilul sã nu-i tulburãm lui Wagner
linistea atât de greu câstigatã, sã-i alungãm si sã luãm asupra noastrã, atât cât ne va sta în
putintã, fiecare durere, sã-1 iubim, sã-1 iubim cu toatã puterea pe care Dumnezeu a
hãrãzit-o inimii omenesti... Oh, el e sublim, el e asemãnãtor divinitãtii! Menirea mea este
sã trãiesc pentru el, sã sufãr pentru el, dacã e necesar pentru deplina lui salvare."5
în mod inevitabil, natura plinã de efuziune a relatiilor se deteriora cu timpul, în februarie
1867, Ludwig aflã cã doamna Cosima von Biilow nãscuse un al patrulea copil, o fetitã pe
nume Eva. întrucât convietuia cu Wagner la Tribschen de aproape un an, vizitatã doar
ocazional de sot, nimeni nu credea cã Hans von Biilow era tatãl nou-nãscutei.
Auzind despre venirea pe lume a fetitei, Hans se grãbi sã ajungã la sotia lui, constient cã
nu mai puteau spera sã ascundã adevãrul despre aventura ei amoroasã. Cei doi cãzurã de
comun acord în cele din urmã si Cosima îl pãrãsi în mod oficial pe Hans pentru Wagner.
Cosima prelua si custodia asupra celor douã fetite, Isolde si Eva, si se instala la Tribschen
pentru totdeauna. Ludwig, împreunã cu toatã lumea, cãpãtã în ultimã instantã confirmarea
anilor de clevetiri pe care încercase mereu sã le ignore.
255

în mai 1867, Ludwig îl invitã pe Wagner sã vinã la Miinchen pentru supravegherea unei
noi reprezentatii cu „Lohengrin". în asteptarea compozitorului, regele fãcu toate
pregãtirile în vederea închirierii vilei Prestele de pe malul lacului Starnberg si comandã
ca dar special, un pupitru de pian din artar lãcuit, pe care se aseazã partiturile. Acest
cadou era menit sã marcheze cea de-a treia aniversare a întâlnirii dintre rege si muzician.
Dar lucrurile nu decurserã asa cum plãnuise Ludwig. Wagner era într-un moment de
proastã dispozitie, nu-i surâdea o sedere îndelungatã la Starnberg si nici nu dorea sã se
expunã pe sine si relatia cu Cosima von Biilow investigatiilor amãnuntite ale presei
muncheneze. Compozitorul se strãdui sã amâne vizita, însã Ludwig continua sã insiste,
iar Cosima, constientã cã refuzul lui Wagner ar putea duce la o rupturã definitivã cu
regele, îsi îndemnã iubitul sã accepte. Wagner sosi cum i se ceruse în capitala bavarezã
dar, între timp, Ludwig rãmãsese deceptionat de lipsa vãditã a acestuia de entuziasm la
gândul revederii. Chiar a doua zi dupã venirea lui Wagner, Ludwig, fãrã sã-si fi primit
prietenul, plecã împreunã cu fratele sãu si cu un aghiotant într-o vizitã la Eisenach.
Câteva zile mai târziu, regele se întoarse la Berg, dar în ziua urmãtoare porni din nou la
drum, de aceastã datã într-o cãlãtorie de agrement cãtre Zillerthal si Achensee. Era cât se
poate de limpede cã Ludwig se supãrase pe prietenul lui: ordonã ca pupitrul de pian din
lemn de artar sã fie expediat la Hohenschwangau, unde se pãstreazã si astãzi.
Nestiind de dizgratia în care cãzuse, Wagner se adânci în pregãtirile pentru noua punere
în scenã a operei „Lohengrin". Optiunea evidentã pentru personajul titular era tenorul
Albert Niemann, pe care si Ludwig îl
256
fygele nebun-
apreciase mai înainte ca fiind foarte potrivit în acest rol. Dar Niemann ceruse sã se
scurteze anumite pãrti din libret si ca urmare Wagner refuzã sã-1 mai distribuie, în
schimb, îl propuse pe Josef Tichatschek, tenorul care interpretase rolul lui Tannhãusen.
Ludwig avea îndoieli în aceastã privintã: Tichatschek împlinise saizeci de ani, era gras si
lipsit de farmec, contrastând puternic cu imaginea eroicului Cavaler al Lebedei. Totusi,
vocea sa era puternicã si clarã, iar Wagner se simtea sigur cã fãcuse alegerea corectã.
în 11 iunie, Ludwig asistã la repetitiile generale cu „Lohengrin". Ernest Newman scria:
„Prin lornietã, îl vedea nu pe poeticul cavaler al Sfântului Graal din visele copilãriei sale,
ci o fatã cu pielea atârnând, sulemenitã si acoperitã cu un strat gros de pudrã într-un
simulacru de tinerete, si un trup îmbãtrânit mentinându-se într-un echilibru precar în
barcã, agãtân-du-se de o prãjinã proptitã pe punte pentru acest scop caritabil. Nu vedea
nimic din ce s-ar putea numi interpretare actoriceascã sau artã teatralã, ci doar o
succesiune de «grimase», asa cum se plânse dupã aceea."6
Profund dezamãgit de reprezentatie, Ludwig se înapoie în goanã la Berg, declarând cã nu
mai vroia în ruptul capului sã-1 vadã din nou pe Tichatschek pe scena munchenezã. în
efortul de a salva spectacolul, Wagner îi trimise o scrisoare:
„Când v-am vorbit de Tichatschek în rolul lui Lohengrin si v-am spus cã vocea lui se
aseamãnã cu o picturã de Diirer, în vreme ce aspectul sãu exterior se comparã mai
degrabã cu un tablou de Holbein, trebuie sã fi fost explicit si sã vã fi rugat sã-1 ascultati
cu luare-aminte pe cântãret, iar nu sã-i observati miscãrile cu un ochi critic...
257

Mi-ati ignorat avertismentul: v-ati uitat tintã la el cu intensitate înmiitã; i-a fost imposibil
sã reziste la aceste priviri scrutãtoare; iluzia vitalã s-a risipit."7
Dar Ludwig nu aprecie aceste reprosuri fãcute de Wagner. îi comunicã fãrã nici un fel de
rezerve compozitorului cã atât Tichatschek, cât si soprana care interpretase rolul lui
Ortrud urmau sã fie concediati si înlocuiti cu alti cântãreti. Când Wagner prinse de veste
dincotro bate vântul, pãrãsi furios Miinchen-ul si se întoarse la Tribschen.
Spectacolele cu opera „Lohengrin" erau totusi programate în acea stagiune si rãmase în
seama lui Hans von Biilow sã salveze reprezentatia. La numai cinci zile dupã
dezastruoasa repetitie generalã, Heinrich Vogi, un tânãr tenor preferat de rege, întruchipa
pe scenã rolul titular, fiind chemat la rampã de nenumãrate ori. El reusi cu succes într-o
misiune aproape imposibilã si Ludwig se arãtã atât de impresionat încât, dupã ce
spectacolul se sfârsi, îi trimise tenorului o scrisoare de multumire. Dar relatiile dintre
Ludwig si Wagner rãmaserã încordate din pricina incidentului si regele refuzã sã asiste la
o reprezentatie cu „Tannhãuser" în luna august.
Ludwig si compozitorul corespondarã foarte putin înainte ca o altã întâmplare neplãcutã
sã se iveascã. De aceastã datã, nenorocirea surveni dintr-o serie de articole intitulate
„Arta germanã si politica germanã", publicate în toamna anului 1867 de „Siiddeutsche
Presse"; desi nu erau semnate, toatã lumea stia cã Wagner era autorul. La început, Ludwig
sustinu articolele; scrise într-un stil foarte nationalist, ele atingeau o coardã patrioticã în
sufletul lui. înainte de publicarea lor, regele îi scrise lui Wagner: „în Germania, noi
trebuie sã ridicãm
258
nebun
stindardul artei pure si sfinte, asa încât sã fluture de pe creneluri si parapete, chemându-i
pe tinerii nostri germani sã se grupeze în jurul lui."8
Articolele apãrute în „Siiddeutsche Presse" începeau cu portrete mãgulitoare fãcute lui
Ludwig I si lui Maximilian al II-lea, elogiind patronajul acordat artistilor, arhitectilor si
muzicienilor. Wagner scria despre „misiunea universalã a poporului german, de când
intrase în istorie, de a conduce în artã si gândire".9 El sustinea cã rolul monarhiei era sã
unifice elementele artistice si politice ale tãrii si astfel sã îmbine în persoana regalã
idealurile împlinirii germane. Dar, pe mãsurã ce seria continua, tonul se schimbã; curând,
articolele erau dedicate atacurilor usturãtoare la adresa iezuitilor din guvernul bavarez, a
Bisericii Catolice, a evreilor, a francezilor si a culturii lor. întrucât „Siiddeutsche Presse"
era un ziar semioficial al guvernului bavarez si se cunostea paternitatea articolelor, multi
cititori presupuserã cã ele întruneau asentimentul regelui. Mai rãu decât atât, cuvintele
scandaloase exprimate de Wagner vãzuserã lumina tiparului pe cheltuiala contribuabililor
bavarezi. Dupã treisprezece fascicule succesive, Ludwig interveni brusc si ordonã ca
publicarea seriei „Arta germanã si politica germanã" sã fie opritã imediat.
S-ar putea ca decizia lui Ludwig de sistare a seriei de articole sã fi fost impusã de agitatia
publicã din ce în ce mai mare. Dar spre sfârsitul lui noiembrie 1867, când dãdu ordinul,
regele deja rupsese în principiu relatiile cu compozitorul. Dezbinarea se strecurase încet-
încet, fiind alimentatã nu numai de frecvente conflicte artistice dintre rege si compozitor,
ci si de viata particularã notorie a lui Wagner.
259

Malvina Schnorr von Carolsfeld, vãduva celui care interpretase pentru prima oarã rolul
titular din „Tristan", invoca de câtãva vreme numeroase mãrturii împotriva lui Wagner si
a Cosimei. în noiembrie 1866, ea si o prietenã, pe nume Isidore von Reutter, îl vizitaserã
pe compozitor la Tribschen pentru a-i împãrtãsi ceea ce Malvina califica drept un mesaj
spiritist de la rãposatul ei sot. Dupã spusele Malvinei, Ludwig Schnorr von Carolsfeld îi
poruncise Isidorei von Reutter, care comunicase cu „spiritul" mortului si primise
mesajele, sã se mãrite cu regele Ludwig al II-lea, în vreme ce Malvina însãsi urma sã
devinã partenera lui Wagner. Compozitorul primi aceastã informatie fãrã nici un
comentariu; când Malvina stãrui, le scoase afarã din casã pe amândouã. Dar Malvina
observase destule comportãri nepermise la Tribschen pentru a confirma zvonurile despre
un „menage â trois" si se întoarse la Miinchen ca sã rãspândeascã bârfe rãuvoitoare pe
seama compozitorului si a Cosimei oricui era dispus s-o asculte.
în ultimã instantã, fireste, vestea despre aceastã vizitã ajunse si la urechile lui Ludwig.
Malvina Schnorr von Carolsfeld îi expediase o scrisoare causticã unuia dintre aghiotantii
regelui, locotenentul von Sauer, cerându-i sã-i transmitã ordinul dat de defunctul ei sot în
privinta lui Ludwig si a prietenei sale Isidore. Sauer îi remise regelui scrisoarea, care, la
rândul sãu, o trimise Cosimei von Biilow la Tribschen. Potrivit relatãrilor regelui,
socotise scrisoarea „revoltãtoare", dar „ca prieten vesnic credincios si sincer, consider de
datoria mea sã v-o expediez."10
Wagner se îngrozi la gândul cã Malvina împrãstiase nãscocirile macabre pânã la tronul
Bavariei. De la Tribschen, le demascã pe Malvina si pe prietena ei, Isidore, îndem-nându-
1 pe Ludwig sã-i suspende cântãretei renta viagerã
260
nebun
si s-o izgoneascã din Miinchen. Dar lucrurile merseserã inult prea departe pentru ca
Ludwig sã se potoleascã asa de usor. Acuzatiile Malvinei von Carolsfeld ajunseserã si în
cercurile înalte ale curtii regale, iar secretarul curtii, Lorenz von Dufflipp, îl îmboldi pe
rege sã se distanteze de prietenul sãu exilat. Pe 13 decembire, Ludwig îi rãspunse:
„Sunt surprins cã socoti nu tocmai cuser situatia care-i priveste pe Wagner, pe Frâu von
Biilow si pe Frâu Schnorr. Dacã acest zvon mizerabil se va dovedi adevãrat - ceea ce eu
n-am fost niciodatã în stare sã cred, -atunci înseamnã cã este într-adevãr un caz de adulter
-vai!"11
De pe 30 noiembrie 1867 pânã în martie anul urmãtor, regele si compozitorul nu purtarã
corespondentã. Confruntat cu dovada incontestabilã a adulterului sãvârsit de Wagner ,
Ludwig, pentru prima si singura datã, fãcu o încercare clarã si constientã sã-1 alunge pe
compozitor din viata lui. Dupã pãrerea regelui, mai important decât faptul real de
nerespectare a fidelitãtii conjugale era abuzul fãrã scrupule de încredere regalã cu privire
la scrisoarea publicã semnatã în sprijinul lui Hans von Biilow, al cãrei continut se
dovedea a fi fals. înainte, Ludwig se legase mereu prin jurãmânt sã nu-si abandoneze
niciodatã prietenul; acum, se simtea trãdat, iar relatia pãrea fãrã sperantã de reînfiripare.
Acele sute de zile de tãcere erau o torturã pentru rege. In cele din urmã, nu se putu hotãrî
sã-si pãstreze tãria de caracter. Wagner îl trãdase, abuzase de încrederea lui, dar o rupturã
totalã cu compozitorul ameninta însãsi temelia lumii sale de vis, nãdejdile în „Die
Meistersinger von Ntirnberg", „Der Ring des Nibelungen", „Parsifal" si „Die Sieger". Nu
suporta sã-si vadã micul sãu univers Dãruit, în 9 martie, îi scrise compozitorului:
261

„Nu mai pot îndura pentru nimic în lume sã nu mai primesc nici o veste de la
dumneavoastrã. Dacã vreti sã fiu întreg curând si sã mã simt din nou bine, vã rog sã nu
amânati câtusi de putin, scumpe om, si sã-mi trimiteti fãrã întârziere o scrisoare lungã".
Ludwig îl invita pe Wagner la Hohenschwangau, unde spera cã puteau discuta despre
proiectul viitoarelor opere. Sfârsi prin a-1 numi pe Wagner, citând din libretul operei „Die
Walkiire", „primãvara dupã care tânjit-am atâta în toiul înghetat si pâclisit al iernii."12
Rãspunsul compozitorului era calculat si rece. Decât sã accepte vina pentru situatia
scandaloasã care dusese la dezbinare, Wagner încercã fãrã jenã sã-1 facã pe rege sã
creadã cã lui i se datorau toate problemele apãrute între ei. „stiu cã mã întâmpinati cu
bratele deschise numai când rãmân tãcut. Asadar, de ce sã nu tulburãm tãcerea si sã nu
redesteptãm vechile ecouri dãtãtoare de sperantã ale sufletului meu, care pânã acum ar fi
murit din cauza tãcerii dumneavoastrã."13
Dar, spre marea surprindere a lui Wagner, regele nu capitulã. Era tot atât de viclean ca si
compozitorul când se vedea încoltit.
Simtea nevoia, din motive strict pesonale, sã reînnoiascã prietenia cu Wagner artistul, dar
Wagner omul îl dezamãgise si-i înselase asteptãrile în repetate rânduri si nu putea fi
niciodatã iertat pentru comportamentul sãu duplicitar si pentru abuzul de încredere regalã,
în rãspunsul lui, Ludwig era spãsit, însã îi spuse cu blândete compozitorului cã el însusi
nu întelesese cu exactitate situatia.
„Oh! Prietene! Cândva, lumea mi se pãrea trandafirie, iar omul nobil; de atunci, am trecut
prin experiente
262
<fiegde nebun
extraordinar de amare ... asa încât sentimentele mele de urã si mizantropie sunt pe deplin
justificate - doar în mine însumi si, mai presus de toate, în cãutarea idealului nostru, am
putut sã gãsesc alinare si putere. M-am închis în mine însumi pentru totdeauna, tintuit de
repulsie si umilintã în fata lumii. Acum, aceastã perioadã a trecut; a fost un proces de
purificare, un episod din viata mea; sunt fortificat, voi uita si voi ierta lucrurile
îngrozitoare care mi s-au pricinuit si mã voi avânta cu curaj în vâltoarea vietii,
devotându-mã obligatiilor mele sacre ... pentru cã îmi dau limpede seama care este marea
mea misiune si, credeti-mã, mi-o voi îndeplini cu fidelitate si cu constiinciozitate."14
Pânã când regele trimise aceastã scrisoare, Cosima era din nou însãrcinatã. De data
aceasta, nu exista pretextul cã altcineva decât Wagner ar putea fi tatãl. La 6 iunie 1869,
Cosima nãscu un bãiat, botezat Siegfried. Dupã nici o sãptãmânã, Cosima îi ceru în cele
din urmã lui von Biilow divortul, în decursul grelei încercãri, acesta se comportase
admirabil, acum, cu încunostintarea prealabilã si consimtãmântul Cosimei, von Biilow
înainta o plângere oficialã împotriva sotiei sale la un tribunal berlinez, învinuind-o de
pãrãsirea domiciliului conjugal. Pe 18 iulie 1870, se pronuntã divortul si Cosima deveni
liberã. O lunã mai târziu, într-o bisericã protestantã din Lucerna, Cosima si Wagner se
cununarã. Ca sã atenueze lovitura, ei aleserã pentru ceremonia cununiei ziua de 25
august, a douãzeci si cincea aniversare a lui Ludwig.
263
19
„Meistersinger", „^eingold" si „Walkiire"
J^a 24 octombrie 1867, Wagner îi prezentã regelui partitura completã a marii sale opere
comice „Maestrii cântãreti din Nurnberg". La început, compozitorul declarase cã aceastã
comedie muzicalã avea sã fie gata pentru reprezentatie în 1865. Dar „Meistersinger"
suferi de pe urma tumultului din viata din ce în ce mai nestatornicã a compozitorului si
Ludwig primi opera terminatã dupã aproape doi ani si jumãtate de la data când i se
promisese initial.
„Meistersinger" este singura operã wagnerianã usoarã, amuzantã si recreativã, zugrãvind
personaje luate nu din lumea zeilor si piticilor, ci din cea a lucrãtorilor obisnuiti si
mestesugarilor medievali. Nara povestea lui Walther von Stolzing, un tânãr cavaler din
Nurnberg care, în urma unui concurs de cântece câstigã mâna frumoasei Eva Pogner.
Wagner înfãtiseazã un spectacol impresionant, plin de coruri entuziaste si de marsuri; din
punct
264
Degete nebun
de vedere muzical, „Meistersinger" contine unele dintre cele mai populare si mai
fermecãtoare melodii, incluzând vestitul „Preislied", cântec de slavã prezentat în concurs
de Walther von Stolzing, si coralurile finale, triumfãtoare. Opera exprimã de asemenea
ideea de „Volk" sau de identitate nationalã germanã, înglobând aspiratii materiale,
spirituale si artistice. Potrivit viziunii din „Meistersinger", popoarele teutonice se puteau
unifica prin arta germanã si, cu cultura lor, triumfau asupra altor semintii. Aceste
sentimente, împreunã cu cuvintele finale rostite de personajul principal, Hans Sachs,
cântãret, dar si poet popular, iubit de popor, întru preamãrirea artei germane, si cu corul
trâmbitând sfintele idealuri germane, transformau „Meistersinger" nu numai într-o
chemare la unitate nationalã, dar si într-o denuntare a influentei si a culturii strãine.
Wagner dorise sã-si punã în scenã opera chiar la Niirnberg. Ludwig opta totusi pentru
Miinchen. O datã cu începerea repetitiilor, compozitorul se confruntã cu nenumãrate
dificultãti. Opera dura patru ore si jumãtate, cea mai lungã pânã la acea datã dintre
creatiile wagneriene, si necesita trei schimbãri majore de decor, menite sã evoce
atmosfera din Nurnberg-ul medieval, în plus, era nevoie de un cor alcãtuit din peste o sutã
de cântãreti, pe care Wagner vroia sã-i pregãteascã personal. Wagner apelã din nou la
Hans von Biilow sã dirijeze orchestra; relatiile dintre cei doi erau însã atât de tensionate
din pricina aventurii amoroase cu Cosima, încât ei se evitau chiar si la repetitii.
Ludwig însusi se arãtã la început putin entuziasmat de „Meistersinger"; o operã satiricã
alcãtuitã din meseriasi si sãteni medievali pãrea sã fie vãduvitã de aceeasi
265

aurã romanticã sau de jocul fanteziei ca în „Tannhãuser" ori în „Lohengrin". Totusi, când
ascultã în cele din urmã muzica si citi libretul, regele îsi schimbã de îndatã pãrerea, îl
desfãtau sentimentele religioase, chemãrile la unitate nationalã si glorificarea idealurilor
si culturii germane. Dupã ce asistã la repetitia generalã în costume si cu acompaniamentul
orchestrei, notã: „M-am simtit atât de miscat si de furat de visare, încât mi-a fost
imposibil sã mã alãtur celorlalti la profanele aplauze în semn de admiratie".1
Premiera cu „Die Meistersinger von Niirnberg" avu loc pe 21 iunie 1868, la Teatrul curtii
regale din Miinchen. Sute de prieteni de-ai compozitorului, veniti de pe tot cuprinsul
Europei, umpleau lojele si fotoliile de orchestrã, susotind în asteptarea evenimentului.
Chiar înainte de ridicarea cortinei, Ludwig al II-lea intrã în loja regalã. Regele purta un
frac negru cu cozi si o lavalierã albã si-i salutã reverentios pe spectatori cu o înclinare a
capului, când acestia se ridicarã în picioare. Asa cum dicta eticheta, Wagner se prezentã
ceremonios în loja regalã cu putin înainte de începerea reprezentatiei, dar, spre
surprinderea lui, Ludwig îl invitã sã ia loc alãturi de el, onoare fãrã precedent pe care o
refuza de obicei chiar si membrilor propriei familii.
în cele din urmã, se ridicã si greaua cortinã pentru ultima capodoperã wagnerianã. La
sfârsitul primului act, publicul din salã îl ovationa îndelung pe compozitor, însã acesta
refuzã sã schiteze vreun gest de multumire. La sfârsitul celui de-al doilea act, regele îl
rugã totusi sa rãspundã aclamatiilor si Wagner se ridicã politicos din fotoliu si fãcu de la
marginea lojei regale o reverentã cãtre multime. O asemenea actiune din partea unui om
266
fygele nebun
de rând, si anume sã rãspundã la ovatii din loja regalã, soca profund publicul formalist
munchenez.
Cu toate acestea, nimic nu putea umbri triumful reputat de „Maestrii cântãreti din
Niirnberg". Se mai programarã alte cinci reprezentatii si toate se bucurarã de mare
succes, desi în absenta compozitorului. Dupã premierã, Wagner se întoarse la Tribschen,
extenuat de montarea operei si de luptele continue purtate împotriva lui de presa
munchenezã. La scurt timp, Ludwig primi o scrisoare prin care prietenul sãu îl informa cã
se hotãrâse sã rãmânã pe viitor în Elvetia si sã se dedice numai muzicii sale. De data
aceasta, Wagner se tinu de cuvânt: aveau sã treacã opt ani înainte ca regele si
compozitorul sã se întâlneascã din nou.
Pe 27 septembrie 1869, Ludwig asistã la premiera operei „Das Rheingold" („Aurul
Rinului"), prima din marea tetralogie wagnerianã „Inelul Nibelungilor". Se dovedi a fi un
esec pentru Wagner, întrucât regele ordonase în mod expres sã se punã în scenã opera
împotriva vointei manifestatã formal de compozitor. Wagner terminase „Das Rheingold"
în 1854; nu fusese însã montatã, desi anumite fragmente ale partiturii fuseserã
interpretate în fata publicului, în mod cât se poate de natural, Wagner dorea sã astepte
pânã când termina si celelalte trei opere ale ciclului Nibelungilor, astfel încât sã poatã fi
prezentate în premierã în patru seri consecutive. Dar, în 1864, îi promisese lui Ludwig cã,
date fiind împrejurãrile favorabile - care însemnau în fapt pentru Wagner o pensie de
întretinere regalã - întregul ciclu avea sã fie gata pentru punere în scenã în 1867.
Compozitorul însusi, dupã o bunã chibzuialã, acceptã sã nu se opunã îa montãri separate
ale operelor tetralogiei.

Conform contractului formal semnat între rege si Wagner cu câtiva ani mai înainte,
Ludwig detinea de fapt drepturile asupra celor patru opere de îndatã ce erau isprãvite.
Regele asteptase încã doi ani dupã expirarea termenului de predare a partiturii înainte sã
procedeze potrivit dreptului sãu justificat de a vedea opera pusã în scenã. Dându-si seama
de importanta colaborãrii lui Wagner, Ludwig se strãduise sã atenueze lovitura.
„Vã implor, scumpe prietene, sã faceti tot ce se poate pentru ducerea la bun sfârsit a
acestei reprezentatii: oh, am nevoie stringentã de asemenea bucurii dacã nu va sã pier în
vârtejul vietii cotidiene. si totusi nu mã retrag din lume; acum, încerc chiar o plãcere în
îndeplinirea îndatoririlor regesti, pe care le detestam odinioarã; mã interesez de afacerile
guvernului; chiar si cu comunicatele ministeriale seci si cu rapoartele despre dezbaterile
parlamentare, m-am simtit în stare sã le prind cât mai bine posibil gustul; este o necesitate
tristã. Tânjesc dupã speranta împlinirii, a înfãptuirii idealurilor noastre, care-mi dã fortã
spiritualã pentru toate celelalte; nu vom esua, Dragã Prietene! Vom sãvârsi totul, absolut
totul: stiu sigur, sunt la fel de încredintat de acest lucru ca de faptul cã trãiesc si respir."2
Pe când începurã pregãtirile pentru reprezentatie, Biilow demisiona din postul de
capelmaistru. Se vlãguise treptat si ajunsese într-o stare de surescitare nervoasã din
pricina aventurii sentimentale dintre Wagner si Cosima, iar simplul gând de a apãrea din
nou în fata publicului ca sã dirijeze opera compusã de amantul sotiei sale îi depãsea
puterea de rezistentã. Cu toate cã nu încuviintase proiectul de a monta „Das Rheingold"
independent de restul ciclului, încã neterminat, dar fãcând
268
6^ nebun
parte dintr-un tot unit printr-o ideea comunã, Wagner îsi dãdu seama cã numai oferindu-si
colaborarea ar putea sã asigure cel putin mentinerea unui anumit grad de control asupra
situatiei din Mxinchen. Prin urmare, i-1 propuse regelui pe Hans Richter, un tânãr dirijor
încãpãtânat, dar devotat, care sã-1 înlocuiascã pe von Biilow. Prin intermediul lui Richter,
Wagner rãmânea încredintat cã indicatiile sale aveau sã fie urmate întocmai. Ludwig îi
aprobã planul. Cu ajutorul lui Richter, compozitorul era tinut la curent cu cele mai noi
evenimente si probleme ivite si, în tot cursul verii, multi dintre interpretii distribuiti în
„Rheingold" îsi croirã drum pânã la Tribschen sã repete sub îndrumarea personalã a
compozitorului.
Se ivirã dificultãti chiar de la bun început. Mai presus de orice, apãrurã numeroase
probleme tehnice. Actiunea operei impunea ca personajul Alberich, spre a-si arãta puterea
„Tarnhelm-ului" (coif vrãjit care-1 fãcea invizibil), sã se transforme când într-un balaur,
când într-o broascã; mai erau de rezolvat problemele puntii de curcubee cãtre cetatea
cereascã Walhalla si a plutirii pe apã a fecioarelor Rinului. Pentru a solutiona toate aceste
dificultãti, Richter îl angaja pe Karl Brand t, un om cu imense aptitudini tehnice. Scena
cu cele trei fete ale Rinului pricinui ore de frustrare imposibil de descris. La început,
cântãretele erau legate cu curele de niste proptele înalte din metal atasate la niste
cãrucioare, miscate pe scenã de niste masinisti, apoi împinse în spatele decorului pentru a
crea impresia cã fecioarele înotau. Dar aceastã metodã se dovedi curând a f i o corvoadã
considerabilã pentru interpretele din distributie; când uneia dintre fete i se fãcu greatã în
timpul repetitiei si vomitã pe masinistul care împingea cãruciorul, Brandt se hotãrî sã
caute o solutie
269

alternativã, în ultimã instantã, se conveni ca trei dansatoare - în aparentã, femei cu

constitutie mai rezistentã -sã le înlocuiascã pe cântãrete, care urmau sã stea în culise cât
îsi interpretau corala.
Richter provocã o multime de resentimente în timpul repetitiilor. Relatiile dintre el si
administratorul Teatrului curtii regale, Karl von Perfall, se tensionarã chiar de la bun
început. Când tânãrul dirijor insistã sã se urmeze recomandãrile compozitorului,
indiferent cât de multe neplãceri ar pricinui acest aranjament, Perfall protestã direct la
rege. în toiul acestor necazuri, repetitia generalã se desfãsurã pe 27 august, în prezenta
regelui si a cinci sute de invitati de onoare, printre care se numãra si tatãl Cosimei, Franz
Liszt. însã lucrurile decurserã cum nu se poate mai prost. Din punct de vedere muzical,
reprezentatia era perfectã, iar Richter îsi îndeplinise admirabil obligatia în împrejurãrile
date. Dar efectele tehnice, care formau un element crucial în derularea dramei, se
dovedirã dezastruoase. Imediat dupã repetitie, Richter îi trimise o telegramã lui Wagner,
înstiintându-1 despre problemele ivite si sugerându-i ca premiera, programatã pentru 29
august, sã fie amânatã pânã ce el reusea sã solutioneze toate dificultãtile. Wagner îl rugã
imediat pe Ludwig sã accepte aceastã amânare si recomandã sã fie prezentatã publicului
o altã operã de-a lui.
Din respect pentru Wagner, probabil cã Ludwig s-ar fi învoit pânã la urmã cu propunerea
fãcutã, dacã n-ar fi fost la mijloc comportamentul arogant al lui Hans Richter. A doua zi
dupã fatala repetitie generalã, Richter îl informã pe Perfall cã refuzã sã dirijeze la
premiera încã prevãzutã pentru seara urmãtoare. Nu numai cã efectele scenice erau
nesatisfãcãtoare, dar Richter cre-
270
le nebun.
dea, probabil pe bunã dreptate, cã presa miinchenezã avea sã-1 sfâsie în bucãti pe Wagner
în articolele ei, transformând premiera într-un atac personal. Richter mai comise apoi
greseala sã declare în fata lui Lorenz von Diifflipp, secretarul curtii regale, cã nu primea
ordine de la nimeni, cu exceptia compozitorului.
Richter rãspunse în aceastã manierã cu consimtãmântul lui Wagner. Compozitorul fusese
pe deplin încredintat cã, stiind de dorintele sale si de refuzul lui Richter de a dirija, regele
urma sã-i satisfacã solicitarea si sã contramandeze reprezentatia de galã. si într-adevãr,
premiera fu amânatã. Dar nu luase în considerare temperamentul inconstant si renumit de
dificil al lui Ludwig. Regele interpretã amenintarea lui Richter si remarca acestuia fatã de
Diifflipp drept o insultã directã la adresa autoritãtii sale suverane. Reactiona întocmai ca
un veritabil autocrat. Pe 30 august, Ludwig îi scrise lui Dufflipp:
„Conduita lui Wagner si demagogia cu efectele teatrale sunt absolut criminale si
nechibzuite; înseamnã o revoltã fãtisã împotriva Ordinelor Mele, si aceastã situatie n-o
voi tolera pentru nimic în lume! Richter nu va mai dirija în nici un caz si va fi destituit
imediat. Angajatii Teatrului Curtii Regale se vor supune Poruncilor Mele si nu capriciilor
lui Wagner! Se afirmã în multe ziare cã Eu am amânat premiera. Am intuit cã asa se va
întâmpla. Este foarte usor sã rãspândesti zvonuri false si e Vointa mea sã se dea
publicitãtii povestea adevãratã si sã facã toti absolut tot ce-i omeneste posibil pentru a
duce la bun sfârsit reprezentatia; deoarece, dacã aceste intrigi îngrozitoare urzite de
Wagner vor izbândi, atunci întreaga multime va deveni treptat-treptat din ce în ce mai
obraznicã si mai nerusinatã si, în cele din urmã, va
271

scãpa complet de sub control. Prin urmare, acest rãu trebuie curmat de la rãdãcinã:
Richter trebuie sã plece... Niciodatã pânã acum nu m-am confruntat cu o asemenea
impertinentã! Vã repet cât de multumit sunt de modul în care tratati situatia ... «Vivat»*
Diifflipp! «Perat»** mofturile cu efectele scenice! Cu cele mai cãlduroase salutãri si cele
mai sincere urãri pentru dumneavoastrã si cu blesteme împotriva sleahtei de escroci
vulgari si insolenti!"3
Regele se frãmânta atât de tare din pricina situatiei, încât chiar în ziua urmãtoare îi
expedie lui Diifflipp o altã scrisoare mânioasã:
„Trebuie sã se punã capãt imediat uneltirilor de neiertat ticluite de Wagner si de
sustinãtorii lui! Prin prezenta, dau ordin clar ca reprezentatia sã aibã loc sâmbãtã. Richter
urmeazã sã fie concediat pe loc. Dacã Wagner îndrãzneste sã obiecteze din nou, subsidiul
îi va fi sistat pentru totdeauna, iar operele sale nu vor mai fi niciodatã puse în scenã la
Miinchen!"4
Richter se vãzu demis fãrã explicatii la ordinul expres al regelui. Chiar si dupã aceastã
dizgratie, Wagner continuã sã insiste pe lângã Ludwig sã opreascã temporar reprezentatia,
îngrijorarea sa era cu adevãrat întemeiatã si se temea de efectul pe care un spectacol
nereusit 1-ar produce nu numai asupra propriei reputatii, ci si asupra eforturilor viitoare
de a strânge fonduri pentru construirea Teatrului festiv. Dându-si totusi seama cã Ludwig
era imposibil de clintit, îl rugã pe rege sã organizeze o reprezentatie, comandã regalã, cu
un public restrâns la
* Vivat (Ib. lat.) - Trãiascã ...! "Perat (Ib. lat.) - „Piarã"...!
?fe nebuni
cercul invitatilor personali. Cu toate acestea, Ludwig se mâniase atât de tare din pricina
întregului incident încât rãmase surd si la aceastã rugãminte rezonabilã. Dar Ludwig se
temea cã, odatã instalat în capitalã, Wagner ar reusi într-un fel sau altul sã anuleze
premiera. Pentru prima datã în relatia lor, regele conspirã în fapt, împreunã cu demnitarii
curtii regale, sã-1 tinã pe Wagner departe de Ba varia, în acest scop, Diifflipp primi
instructiuni precise sã împiedice prin orice mijloace intrarea compozitorului în regat, dacã
s-ar dovedi destul de curajos sã încerce.
Lui Wagner, i se pãrea cã regele era pur si simplu îndãrãtnic si nerezonabil. Atât
compozitorul, cât si Richter, nu reusiserã sã înteleagã cã Ludwig pretuia mai mult decât
prietenia propria-i autoritate suveranã; orice amenintare la adresa acestei puteri supreme,
fie ea realã sau închipuitã, era întâmpinatã în mod inevitabil cu o notã de arogantã
autocraticã. si totusi, regele se arãta dispus sã satisfacã dorintele compozitorului atâta
timp cât nu intrau în contradictie cu ale sale. în acest sens, îi scria secretarului de cabinet:
„Solicitãrile lui Wagner trebuie sã fie îndeplinite atât cât e posibil; în general, sunt
justificate. Examineazã atent scrisoarea lui cãtre Mine si fã tot ce-ti stã în putintã sã-i
împiedici venirea la Miinchen. Dar nu-i nevoie ca el sã stie cã acesta este Vointa Mea,
altminteri, se va revãrsa iadul pe pãmânt!"5
In locul lui Richter, Perfall, cu aprobarea regelui, îl numi în postul rãmas vacant pe Franz
Wiillner, dirijorul Teatrului miinchenez. Aflând de aceastã împuternicire, Wagner, cuprins
de furie, îi scrise de îndatã lui Wiillner:
„Bagã de seamã si nu te atinge de partitura mea, domnule, sau altminteri du-te la naiba!
Aleargã încoace si
273

încolo si omoarã-ti timpul prin cluburi, pe la recitaluri mondene cu una sau douã voci
solo fãrã acompaniament, sau pe la societãti corale, ori dacã chiar trebuie cu adevãrat sã
pui mâna pe partituri de operã, gãseste-ti una compusã de prietenul tãu Perfall. Poti sã-i
spui acelui om ales si nobil sã meargã la Rege si sã-si recunoascã sincer incompetenta cât
priveste interpretarea si punerea în scenã a operelor mele. Altfel, îl voi arde pe rug,
laolaltã cu toti reporterii de teren zvonisti si colportori de scandaluri pe care-i plãteste din
profiturile dobândite prin mijloace necinstite din «Rheingold» si focul nu-1 va putea
stinge nimeni! Voi doi trebuie sã primiti multe lectii de la mine pânã veti întelege cã
habar n-aveti de nimic."6
în cele din urmã, pe 22 septembrie, sub bagheta lui Wiillner, „Aurul Rinului" fu
prezentatã în premierã. Ca o ironie a sortii, în aceeasi zi, Teatrul curtii regale din Dresda,
proiectat de arhitectul Gottfried Semper, care stãtuse mãrturie primelor reprezentatii
wagneriene cu „Rienzi" si „Der fliegende Hollãnder", arse pânã-n temelii. Fireste,
Wagner nu participã la premierã, dar regele se înfãtisã, împreunã cu un numãr de invitati
de onoare si considerã reprezentatia un triumf, în ansamblu, presa primi favorabil noua
punere în scenã, desi „Bayer-ischer Vaterland" caracteriza scena de început cu cele trei
fecioare ale Rinului drept un „acvariu al prostituatelor."7 Majoritatea dificultãtilor tehnice
fuseserã rezolvate cu succes de Brandt; în ciuda încercãrilor lui Wagner de a califica
premiera drept un dezastru în toatã puterea cuvântului, îl împuternici mai târziu pe Brandt
sã-si punã în aplicare toatã experienta tehnicã pentru prima reprezentatie a „Inelului
Nibelungilor" la Bayreuth. Singurul
nebun
comentariu acid veni din partea lui Wagner însusi. Reusise într-un fel oarecare sã
zãdãrniceascã planurile lui piifflipp si-si croise drum pânã la Miinchen, unde, odatã sosit,
solicitã imediat o audientã la rege. Ludwig îl refuzã, scriindu-i secretarului de cabinet:
„Acest deznodãmânt nenorocit al afacerii «Rheingold» care acum mi-a devenit
insuportabilã, a atins punctul culminant cu venirea lui R. Wagner la Miinchen împotriva
Vointei Mele! I se va plãti cu aceeasi monedã dacã va avea loc o demonstratie rãuvoitoare
împotriva lui, acum cã scandalul Biilow este «au comble*». «J'en ai assez.**»8
Zarva provocatã de montarea operei „Das Rheingold" demonstra o datã pentru totdeauna
cã în ceea ce-1 priveste pe Ludwig, arta compozitorului precumpãnea asupra omului
însusi. Regele iesise biruitor, dar, fatalmente, nu se putu abtine sã nu rupã primul tãcerea,
în 22 octombrie, Ludwig îi scria lui Wagner:
„Detest sã mint, n-am nici cea mai micã dorintã sã gãsesc scuze si vã spun deschis cã-mi
dau seama de greseala mea si o regret sincer. S-ar fi cuvenit sã vã împãrtãsesc personal
pãrerile mele ... si simt în adâncul sufletului meu o mânie profundã - care nu este complet
nejustificatã - împotriva acelor oameni care îsi arogã dreptul -cu sigurantã, împotriva
instructiunilor dumneavoastrã - sã vã îndeplineascã indicatiile într-un mod lipsit de tact
(ca sã mã exprim în termeni moderati)... Socot (dacã pot spune asa) cã vã închipuiti
pozitia mea mult mai usoarã decât este în realitate. Sã stai singur, sã tii piept absolut
singur în aceastã lume asprã si sumbrã nu este
Au comble (Ib. fr.) - la apogeu * J'en ai assez (Ib. fr.) - îmi ajunge!
275

deloc o misiune usoarã. In primii ani dupã urcarea pe tron, consider într-o oarecare
mãsurã cã prin farmecul noutãtii eram rãspunzãtor pentru încercarea mea de a-i multumi
pe oameni - oh, vai de cei ce trebuie sã aibã de-a face cu indivizi! Am învãtat, credeti-mã,
sã cunosc fiintele umane; m-am apropiat de ele cu sincerã dragoste si m-am simtit
respins, iar astfel de rãni se vindecã încet, foarte încet. Sentimentele mele de dragoste si
prietenie pentru dumneavoastrã sunt mai puternice decât oricând, idealurile
dumneavoastrã sunt si ale mele, menirea mea pe pãmânt este sã vã fiu de ajutor. Omul în
stare sã mã rãneascã înceteazã sã mai existe pentru mine, dar atunci când sunteti supãrat
pe mine, îmi dati o loviturã mortalã. Oh, scrieti-mi si iertati-vã prietenul, întrucât îsi
recunoaste vina. Nu, oh, nu! Nu ne vom despãrti niciodatã! înstrãinarea noastrã mi-ar
frânge inima si m-ar lãsa pradã disperãrii nesfârsite. Gândul sinuciderii m-ar urmãri fãrã
încetare."9
în pofida acestei scrisori si a tonului ei conciliant, dificultãtile nu se sfârsirã o datã cu
punerea în scenã a operei „Aurul Rinului". La douã luni dupã premiera primei opere din
ciclul Nibelungilor, Ludwig îsi declarã intentia de a monta si cea de-a doua operã a
tetralogiei, „Walkyria". Trecând prin recenta disputã cu regele iscatã de „Das Rheingold",
Wagner întelese cã Ludwig avea sã-si ducã planurile pânã la capãt si se oferi sã vinã la
Munchen pentru supravegherea pregãtirilor. Singura obiectie ridicatã de compozitor se
referea la necesitatea ca regele sã astepte un an încheiat înainte sã ordone desfãsurarea
reprezentatiei. Dar Ludwig se sãturase de eschivãrile lui Wagner. „Iertati-mi
impetuozitatea tinereascã, dar nu pot astepta pânã la anul sã vãd reprezen-
276

tatia cu «Walkiire». Oh! Dorinta mea înflãcãratã este irezistibilã!... Foarte bine,
învinovãtiti-mã, condamna-ti-mã, dacã aveti curajul!7'10
Când Wagner aflã de ultimele evenimente, îsi iesi de furie din minti. Doar cu câteva
sãptãmâni mai înainte, regele mãrturisise în aparentã cã punerea în scenã a „Aurului
Rinului" fusese o eroare. Acum, Wagner considera cã drepturile sale de artist erau
încãlcate, îi trimise regelui o scrisoare:
„si de atunci mã tineti la distantã, mã evitati chiar -când sunt dificultãti pe care le-am
putea rezolva împreunã destul de usor - vã aliati cu altii împotriva mea, astfel încât eu,
dispretuit de toti, încep sã mã întreb dacã am visat doar cã aveam un Rege drept Prieten...
si acum, rãmâne numai o singurã întrebare, al cãrei rãspuns ne va hotãrî întregul viitor:
Vreti ca opera mea sã fie desãvârsitã, asa cum îmi doresc eu sau nu?... Ori voiti, Slãvitul
meu Rege, sã mai adãugati si alte greutãti la cele deja existente? Asa veti face dacã veti
continua sã dati instructiuni directorului teatrului în legãturã cu reprezentatiile viitoare ale
operelor mele din ciclul Nibelungilor."11
Dacã Wagner sperase ca aceastã misivã sincerã sã schimbe pãrerea regelui, se înselase
amarnic. Tonul biletului îl iritã atât de tare pe Ludwig, încât nici nu se osteni mãcar sã-i
rãspundã.
în ultimã instantã, Wagner se dumiri cã regele se gândise sã punã în scenã „Die Walkiire"
cu sau fãrã sprijinul lui. îi scrise în consecintã prietenului sãu, Hermann Levi,
îndemnându-1 sã coopereze.
Premiera operei „Walkyria" avu loc pe 26 iunie 1870. Ludwig nu asistã însã la
reprezentatia de galã, dorind sã vadã un spectacol reluat cu „Das Rheingold" si apoi

„Die Walkure"în succesiunea lor fireascã. Pânã în ziua premierei, Wagner îl rugase
stãruitor pe rege sã contramandeze reprezentatia sau cel putin sã limiteze publicul la o
mânã de invitati de onoare. Ludwig respinse orice propunere, iar Wagner consemnã cu
furie despre „durerea adâncã pricinuitã de acest mod revoltãtor si fãrã precedent în care
sunt tratate operele mele!"12 Dar regele, ofensat de comportamentul compozitorului si al
cercului sãu de prieteni, considerã cã diferendul era transat o datã pentru totdeauna.
De pe culmile devotamentului regal, Wagner cãzuse acum într-o dizgratie abisalã. De la
Rosee îl avertizase pe Ludwig sã nu se încreadã în nimeni; îi acordase favoruri regale si
bunãvointã artistului care îi îngãduise sã pãtrundã într-o lume a strãvechilor saga si a
visurilor inspiratoare. Dar Wagner, prin indiferentã, înselãciune si lãcomie, se dovedise a
fi nedemn de o asemenea atentie exaltatã. Ludwig nu se putea însã hotãrî sã rupã total
legãturile cu compozitorul, dar relatiile dintre ei, din punct de vedere practic, ajunseserã
într-un impas.
278
20
jCegãturi romantice de dragoste
^\
/n 1867, Ludwig avea douãzeci si unu de ani. Primii
trei ani de domnie îi fuseserã marcati de necazuri si încurcãturi; scandalul prieteniei cu
Wagner, nesigurantã în criza Schleswig - Holstein si umilitoarea înfrângere a Bavariei în
rãzboiul de sase sãptãmâni. Desi existaserã clevetiri din partea publicului privind
slãbiciunile vizibile ale lui Ludwig si critici negative izolate la adresa comportamentului
sãu în timpul conflictului militar, el rãmânea pentru majoritatea supusilor sãi un rege care
se bucura de o imensã popularitate.
si totusi, pe mãsurã ce se scurgeau anii, cresteau îngrijorãrile si zarva în legãturã cu
aversiunea lui Ludwig pentru Miinchen, cu neglijarea îndatoririlor regesti si cu dragostea
sa excesivã fatã de arta teatralã. Multi sperau ca regele sã se însoare si sã se întelepteascã
întemeindu-si un cãmin, dedicându-se treburilor cârmuirii si asigurând tronului un
mostenitor.
Ludwig era încã tânãr si chipes, fãcând o figurã
279

strãlucitã în uniforma militarã de galã. Frumusetea sa continua sã insufle un devotament

romantic: femeile tãiau smocuri de pãr din coama calului pe care-1 încãleca, iar fetele
chicotitoare însfãcau de pe drum ca suvenir florile presãrate pe care le zdrobea regele sub
tãlpi în timpul unei plimbãri.1 Dar nu circulaserã nicicând zvonuri reale asociindu-1 pe
Ludwig cu pasiunea pentru fiintele de sex femeiesc sau, mãcar, cea mai slabã aluzie
publicã vizând sensibilitatea lui la farmecul feminin. Ideea unei aliante ruse cu fiica
împãratului Alexandr al II-lea fu datã uitãrii, iar propunerile discrete fãcute de regina
Victoria în numele fetei sale, printesa Louise, furã de asemenea întâmpinate cu un refuz
politicos, dar ferm. Ambasadorul austriac merse pânã acolo încât sã afirme cã „numai
decorul de balet pãtrunsese în apartamentele regale, întrucât Maiestatea Sa nu încercã nici
o plãcere sã stabileascã legãturi cu sexul opus."2
Cele mai intime relatii înfiripate pânã atunci de Ludwig fuseserã fãrã îndoialã cu
aghiotantul sãu, printul Paul von Thurn und Taxis. La început, cei doi tineri se pierdurã
într-un elan de exaltare romanticã. Singuri în tinuturile linistite, se plimbau cãlare prin
întunecatele pãduri alpine, întrecându-se în goanã de la o cabanã de vânãtoare la alta,
poposind sã se ghemuiascã în fata focului sfârâitor si recitându-si unul celuilalt poeme,
împreunã, stãteau ascunsi în adâncitura umbritã a lojei regale de la Residenztheater,
urmãrind difi priviri operele si piesele istorice atât de îndrãgite de Ludwig. Când erau
despãrtiti, îsi scriau unul celuilalt zilnic, umplând paginã dupã paginã cu sentimente
înfocate si cu angajamente solemne de devotament etern.
Initial, Ludwig se extaziase pentru chipesul aghiotant. Dragostea sa obsesivã, aproape
irezistibilã, era totalã;
280
!gp"e/e nebun
drept rãsplatã, se asteptase la acelasi gen de devotament complet, fãrã rezerve, cu trup si
suflet. Paul esua fatalmente sã îndreptãteascã aceste sperante atât de înalte si Ludwig se
simti curând deziluzionat. Auzind zvonuri cã Paul îsi petrecea serile în compania câtorva
femei necunoscute, Ludwig rupse din punct de vedere formal legãturile cu prietenul sãu.
Nu putea întelege cum se întâmpla ca fiinta pe care o iubea cu atâta intensitate sã
nutreascã sentimente asemãnãtoare pentru o altã persoanã, fie bãrbat, fie femeie. Pentru
Ludwig, loialitatea era de cea mai mare însemnãtate. Pânã si cea mai strãvezie aluzie de
trãdare - realã ori imaginarã - îi ajungea pentru a se înstrãina cu totul chiar si de cei mai
intimi prieteni, retrãgându-le afectiunea.
Ludwig medita melancolic în izolarea sa pânã când nu mai putu suporta nici o clipã
durerea despãrtirii; însingurat, ducând dorul prietenului sãu, îsi pierdu stãpânirea de sine
în cele din urmã si-i trimise o scrisoare lui Paul, cerându-i sã-si reînnoiascã prietenia, în
urmãtoarele câteva sãptãmâni, Paul era în culmea încântãrii, scriindu-i epistole
romantice, emotionante prietenului sãu regal.
„Scumpe si mult iubite Ludwig,
Tocmai am terminat de notat în jurnalul meu cu gândul la frumoasele ore petrecute
împreunã în seara aceea de-acum o sãptãmânã, care m-au fãcut cel mai fericit om de pe
fata pãmântului... si-mi amintesc de zilele sãptãmânii trecute, învãluite în cele mai
fermecãtoare si mai fericite aduceri-aminte, pãstrându-te în minte si strân-gându-te
aproape de inima mea, si încercând astfel sã înving tristetea de a fi astãzi singur. Apoi,
mi-a parvenit pretioasa ta scrisoare - balsam, balsam dumnezeiesc pentru sufletul meu.
281

Mii de multumiri pentru scrisoare! Motivul pentru care cel mai drag prieten pãrea sã fie
întristat este cã, la sfârsitul minunatei simfonii ce m-a impresionat extrem de mult, te-am
vãzut ridicându-te în picioare si pãrãsind în grabã loja, în timp ce ultimele tale cuvinte
rostite dupã cinã îmi reveneau în minte: «Când ne vom mai vedea din nou?». Lacrimile
mi-au împãienjenit ochii când te-am vãzut plecând! Oh, Ludwig, Ludwig, îti sunt întru
totul devotat! Nu puteam suporta prezenta altor oameni în jurul meu; stãteam nemiscat si
în gând eram împreunã cu tine. Trebuia sã plec acasã; stiam cã voi primi vesti de la tine!
Cât de tare îmi bãtea inima când, trecând pe lângã Residenz, am zãrit o luminã la
fereastra, ta! Dar acum sunt linistit si voi adormi netulburat si mã voi întâlni cu tine în
vis."3
„Dupã ce mi-am isprãvit însemnãrile în jurnal, am rãsfoit cãrtile comandate pentru tine si
sosite la destinatie în timpul absentei mele. în vreme ce citeam, clopotelul prinse pe
neasteptate a suna. îmi sãlta inima de bucurie când 1-am auzit!... Mi-a fost adusã
nepretuita-ti scrisoare si m-am grãbit spre birou ca sã-ti trimit cele mai calde multumiri.
Prin rândurile asternute de mâna ta, mi-ai dãruit cel mai divin amurg al acestei zile si m-
ai desfãtat din nou. Oh, iubitul meu prieten! Te voi visa atât de duios în somn. îmi vei
apãrea în vise, cu chipul tãu gratios, cu ochii tãi frumosi si asa de îndrãgiti cãtând la
mine. Oh, voi fi în culmea fericirii! Rãmâi cu bine, scumpe prietene, somn usor!; vise
plãcute si gândeste-te la prietenul tãu iubitor, Paul!"4
Dar, în ciuda tuturor acestor declaratii solemne de dragoste nemuritoare, relatiile dintre
cei doi erau sortite esecului. Sentimentele lui Ludwig pentru prietenul sãu
282
nebun
se înflãcãrarã, transformându-se în iubire; prietenia se mentinea totusi într-un echilibru
atât de precar, încât cea mai slabã pâlpâire de realitate ameninta s-o cufunde în uitare.
Paul, pe care Ludwig îl rebotezase „Friedrich", se poticni din nou, fãcând o alegere
gresitã, rostind un cuvânt neinspirat, afisând prea multã familiaritate într-o anume
împrejurare si nedovedind destulã afectiune cu un alt prilej. Triviale în sine, asemenea
incidente stãruiau chinuitor în mintea lui Ludwig, rozându-1 în ascuns si provocându-i
suferinte pânã când acestea deveneau insuportabile. O datã pentru totdeauna, îl alungã pe
Paul din viata lui. Dupã câte s-ar pãrea, ultima indiscretie, de care Paul însusi nici nu-si
dãduse seama, fu calificatã cu atât mai josnicã. Când aflã despre dizgratia în care cãzuse,
îi trimise regelui o scrisoare agonizantã, plinã de remuscãri, dar Ludwig nu catadicsi sã-i
rãspundã; se hotãrâse deja si refuza cu îndãrãtnicie sã se încline în fata rugãmintilor
prietenului sãu. într-un fel oarecum nemilos, îi scrise unui apropiat cã Paul devenise
„mult prea arogant, asa cã a trebuit sã-1 îndepãrtez."5
Desi luase el însusi decizia fatalã, ruptura cu Paul îl mistui cumplit pe Ludwig.
Constientizarea crescândã a pornirilor sale homosexuale îl lãsã hãrtuit de nesiguranta de
sine; demnitarii si membrii curtii regale îl gãsirã încordat, emotiv si nervos, îsi îndreptã în
repetate rânduri gândul spre cãsãtorie, ca si cum ar fi simtit nevoia sã-si dovedeascã siesi
cã era în stare sã întretinã o relatie intimã cu o reprezentantã a sexului opus. Cândva,
exclamase de fatã cu vechiul sãu preceptor de religie, Ignaz von Dollinger: „Of, femeile!
Pânã si cele mai inteligente despicã firul în patru!"6 Acum, pãrea coplesit de îndoialã. In
timpul unei audiente acordate ministrului de justitie,
283

Bomhard, Ludwig îl întrebã pe neasteptate: „credeti cã s-ar cuveni sã mã însor curând?"

Bomhard rãmase surprins de aceastã sugestie, dar îi recomandã imediat o cãsãtorie
promptã cu o printesã protestantã pe mãsura lui, în interesul armoniei religioase, însã tot
atât de brusc cum adusese subiectul în discutie, regele îl si încheie. „Nu, n-am timp de
însurãtoare. Otto se poate vedea fãcând un asemenea lucru", declarã el.7 Prin urmare, este
surprinzãtor, datã fiind aceastã atitudine indiferentã fatã de cãsãtorie si deplina
constientizare a propriilor predispozitii spre homosexualitate, cã Ludwig se hazarda în
cele din urmã în mod necugetat într-o logodnã cu o femeie pe care n-o iubea.
Dintre toate femeile din viata lui, nici una nu însemna mai mult pentru Ludwig decât
împãrãteasa Elizabeth a Austriei. Regele îsi iubea cu sigurantã verisoara, dar nu era
îndrãgostit de ea. în schimb, o venera pe împãrãteasã ca ideal feminin de frumusete,
rafinament si sensibilitate; mai important decât orice altceva, în calitatea ei de femeie
mãritatã, Elizabeth nu constituia nici o amenintare pentru identitatea sexualã fragilã a lui
Ludwig. împãrãteasa împãrtãsea cu vãrul ei aversiunea fatã de viata la curtea regalã,
pasiunea pentru naturã si poezie, si aspiratia cãtre frumos, în timp ce multi bârfeau,
Elizabeth îi tolera lui Ludwig comportamentul bizar, nu se strãduia sã-1 mustre sau sã-1
condamne si-i arãta o întelegere deplinã, negatã de ceilalti.
Elizabeth încheiase fãrã îndoialã cea mai strãlucitã cãsãtorie din familia ei. Ducele Max
al Bavariei si sotia lui ambitioasã, Ludovica, mai aveau si alte patru fiice, inclusiv
Helene, care se mãritase pânã la urmã cu un print Thurn und Taxis; Mãrie, care se
cãsãtorise cu Francisc al
284
îfegefe nebun
II-lea regele Neapolelui si Mathilde, care-1 luase de bãrbat pe Louis de Bourbon, conte
de Trani. Dar cea mai micã fiicã, Sophie, era cea pe care ducesa Ludovica o recomanda
cu entuziasm ca sotie-reginã perfectã pentru Ludwig al II-lea al Bavariei.
Ludwig o cunoscuse pe Sophie încã din copilãrie, dar relatiile dintre pãrintii sãi si familia
ducelui Max fuseserã distante si formale. Abia dupã ce urcase pe tron si reînnoise
legãturile cu Elizabeth, sora mai mare, Ludwig se reîntâlni si cu Sophie. Nu mai era
fetiscana poznasã de care-si amintea, ci o tânãrã de saptesprezece ani, frumoasã, înaltã si
zveltã. Ca si sora ei, Sophie avea ochi albastri, pãtrunzãtori, vârâti în fundul capului,
pãrul ei lung si des bãtând în auriu. Avea o voce plãcutã si, mai important decât orice
pentru Ludwig, iubea muzica wagnerianã aproape tot atât de mult ca si el. Aceastã
admiratie reciprocã pentru creatia compozitorului îi atrase la început pe cei doi veri. în
toamna lui 1866, Ludwig începu s-o viziteze pe Sophie la vila tatãlui ei, Possen-hofen,
situatã de partea cealaltã a lacului Starnberg, chiar peste drum de castelul Berg. Obisnuia
sã cãlãreascã pânã la Possenhofen ca sã-si invite verisoara sã cânte la pian sau sã intoneze
împreunã arii din „Tannhãuser" sau din „Lohengrin".
Recunoscãtoare pentru aparenta atractie nãscutã între odraslele lor, atât regina-mamã
Mãrie, cât si ducesa Ludovica fãcurã tot ce le stãtu în putintã sã împingã înainte perechea
si s-o încurajeze. Regele îi scria în mod frecvent verisoarei sale, adresându-i-se Sophiei
cu apelativul „Elsa", în vreme ce el semna „Heinrich", douã dintre personajele principale
ale operei „Lohengrin". Si totusi, se împotrivea sã îngãduie prieteniei cu Sophie un
285

elan pasionat. Nu numai cã era torturat de idei în privinta propriei sexualitãti, dar suferea
si de pe urma unui grad anormal de demnitate constientã de sine. Ca suveran, îsi
ascundea cu grijã emotiile de privirile indiscrete în spatele unei reticente impenetrabile.
Aceastã retinere în vorbã si actiuni se extindea chiar si asupra propriei familii: Ludwig nu
uita niciodatã cã era rege si nu putea sa doboare barierele emotionale care-i despãrteau
universul romantic, ritualistic si regal de realitãtile mai dure ale lumii înconjurãtoare, îi
era aproape imposibil sã-si împãrtãseascã cu toatã sinceritatea sentimentele si trãirile sau
sã-si trateze rudele ca pe niste egali.
Ludwig o îndrãgea pe Sophie, dar nu o iubea cu adevãrat. Cu toate acestea, mama
Sophiei, Ludovica, îsi asezase deja douã fiice pe tronurile europene si era hotãrâtã sã-i
vadã pe Sophie si pe Ludwig uniti prin legãmântul solemn al cununiei, în consecintã, îl
trimise pe unul dintre fiii ei, Karl Theodor, sã-1 întrebe pe rege despre intentiile sale.
Când se pomeni fatã în fatã cu acesta, Ludwig declarã cã, desi o gãsea pe Sophie
fermecãtoare, nu se simtea încã pregãtit de însurãtoare. Karl Theodor îi transmise acest
mesaj mamei sale, care, apoi, îl informã pe rege cã, întrucât nu intentiona sã se
cãsãtoreascã cu Sophie, trebuie sã-si curme de îndatã frecventele vizite la Possenhofen si
sã înceteze cu voluminoasa corespondentã. Ludwig se simti cu adevãrat întristat de
aceastã cerere, dar, socotind cã se cuvenea sã respecte dorinta unei mame, îi scrise varei
sale un bilet de adio.
Totusi, în scurtã vreme, ajunse pânã la urechile lui Ludwig stirea cã Sophie era disperat
de nefericitã. Oricui stãtea s-o asculte îi declara cã se îndrãgostise de vãrul ei încoronat si
provocã o stare de agitatie teribilã la
286
nebun
Possenhofen în legãturã cu aparenta lui lipsã de sentimente pentru ea. Aceasta reprezenta
cu sigurantã o veste demnã de luat în seamã pentru naivul Ludwig: pânã în acel moment,
nu avusese nici cea mai micã idee cã Sophie simtea si altceva pentru el în afarã de
prietenie. Cu toate cã se bucura de multe admiratoare bolnave de dragoste, rivalizând
pentru atentiile sale, pe Ludwig îl mãgulea extrem de mult dorinta verisoarei lui. O
înstiinta pe ascuns pe Sophie cã s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat s-o iubeascã la
rândul sãu. Nu-i promisese nimic si nici n-o ceruse în cãsãtorie, însã Ludovica, receptând
aceastã slabã sperantã, se domoli si permise ca relatia lor sã continue.
Totusi, Ludwig se dovedea grijuliu s-o lãmureascã pe Sophie ce semnifica prietenia dupã
pãrerea lui. Pe 19 ianuarie 1867, îi trimise verisoarei sale o scrisoare:
„Cunosti natura destinului meu. ti-am scris odatã de la Berg despre menirea mea în lume.
stii de asemenea cã n-am multi ani de trãit si cã voi pãrãsi acest pãmânt când se va
întâmpla ceea ce e de neconceput, când steaua mea nu va mai strãluci, când El se va
prãpãdi, Prietenul meu cu adevãrat iubit; da, atunci se va sfârsi si sorocul meu, deoarece
atunci nu mã voi mai simti în stare sã trãiesc. Ai arãtat totdeauna un interes real, sincer si
devotat fatã de soarta mea, dragã Sophie, încât îti voi rãmâne profund îndatorat pentru tot
restul vietii mele. Principala temelie a schimbului nostru de idei si de atentii a fost rnereu
destinul remarcabil, impetuos si oscilant al lui Richard Wagner."8
Aceastã misivã, plinã de afectiune pentru Wagner, ar fi putut cu greu s-o convingã pe
Sophie de dragostea regelui. Cu toate acestea, lãsã episodul sã treacã fãrã comentarii.
287

în mod inexplicabil, regele se rãzgândi brusc, în seara de 21 ianuarie 1867, Ludwig si

regina-mamã dãdurã un bal cu mare pompã la Residenz. în mod obisnuit, Ludwig detesta
asemenea ocazii, dar acea noapte se dovedi a fi o exceptie fericitã, în seara friguroasã si
presãratã cu zãpadã, Residenz strãlucea de luminã; coridoarele si sãlile somptuoase erau
înconjurate cu grãmezi de trandafiri, orhidee exotice si liliac, în contrast cu anotimpul, iar
parfumul lor puternic si cãldura rãspânditã de focurile arzând în semineuri creau o
atmosferã asemãnãtoare unei sere. O formatie de trompete anuntã sosirea regelui si a
mamei sale; Ludwig pãsi în Sala tronului, învesmântat în uniforma militarã de galã,
lucioasã, de culoare bleumarin, cu un zâmbet usor pe buze. O escortã încet pe reginã de-a
lungul încãperii, fiind salutat cu reverente si plecãciuni scurte de aristocrati si de membrii
curtii regale, în mijlocul multimii de ofiteri si al adunãrii de tinere doamne admiratoare, o
distinse imediat pe Sophie. Purta o rochie lungã, încântãtoare, din satin si catifea, cu
decolteu care-i scotea la ivealã gâtul frumos conturat si umerii rotunzi, pãrul auriu îi era
împletit si apoi înfãsurat în spiralã în jurul crestetului, încadrându-i obrajii care,
îmbujorati de gerul de afara, îi înviorau chipul. Ludwig era încântat peste mãsurã. „Sunt
multe femei frumoase aici astã-searã, dar vara mea Sophie e cea mai frumoasã dintre
toate", îi declarã el unuia dintre aghiotantii sãi.9 Traversã imediat Sala tronului ca sã-si
invite verisoara la dans. în urmãtoarele trei ore, nu o pãrãsi mãcar pentru o clipã,
soptindu-i la ureche, încuviintând din cap si surâzându-i pe când se învârteau pe parchetul
lucios ca oglinda în ritmul unui vals domol cântat de o orchestrã ascunsã vederii. La
sfârsitul balului, o însoti pe Sophie pânã la trãsurã, urmãrind din
288
n*
fygele nebun
priviri lãmpile ei pâlpâitoare ce dispãreau încet-încet în noaptea învãluitã în zãpadã.
Multã vreme dupã ce linistea stãpânea din nou peste culoarele de marmurã din Residenz,
luminile din apartamentele regale continuarã sã ardã. Plimbându-se nelinistit prin
încãperile împodobite cu stucaturi suflate cu aur/ Ludwig se montã pânã la punctul
maxim al unei înflãcãrãri romantice, convins cã trebuia sã se însoare cu Sophie. Se prea
poate sã fi crezut cã angajându-se într-o relatie cu vara lui îsi alunga pentru totdeauna
dorintele homosexuale, pe care de-abia începuse sã si le recunoascã. Logodna cu Sophie
îi oferea o reprimare temporarã a impulsurilor sexuale. Ajungând la aceastã hotãrâre
importantã, Ludwig se simti coplesit de o emotie copilãreascã: probabil se temea cã dacã-
si amâna cererea în cãsãtorie, îsi pierdea încrederea în sine. A doua zi dis-de-dimineatã,
nefiind în stare sã mai astepte, nãvãli în dormitorul mamei sale, trezind-o din somn si
anuntându-i vestea. Ordonã imediat o caleasca si, curând dupã revãrsatul zorilor, porni la
drum împreunã cu regina cu trenul regal cãtre lacul Starnberg.
Ludwig si mama lui sosirã la Possenhofen tocmai când familia ducelui Max se asezase în
jurul mesei sã ia gustarea de dimineatã. Regina Mãrie si ducesa Ludovica dispãrurã,
lãsându-i pe Ludwig si pe Sophie singuri. Regele îsi întrebã verisoara dacã îi acceptã
cererea în cãsãtorie: oarecum uimitã de aceastã neasteptatã declaratie de dragoste, Sophie
nu lãsã totusi sã-i scape o asemenea ocazie si consimti pe datã. La ora nouã în acea
dimineatã, regele Ludwig al II-lea si printesa Sophie a Bavariei se logodirã în mod
oficial, angajându-se solemn pentru o viitoare cãsãtorie.
25.9
21
O logodnã dezastruoasã
„Cbgodna urgentã si impetuoasã dintre regele Bavariei Ludwig al II-lea si printesa
Sophie rãmase un secret de stat timp de aproape o sãptãmânã. Pe 22 ianuarie, chiar în
ziua logodnei, Ludwig asistã la o reprezentatie datã la Teatrul curtii regale, împreunã cu
mama lui. în antract, el si regina Mãrie se îndreptarã cãtre loja ducelui Max si o invitarã
pe Sophie în loja regalã. Printesa pãsea brat la brat alãturi de Ludwig si înclinã din cap în
fata asistentei uimite înainte sã se aseze între mamã si fiu. Cei care furã martori oculari ai
acestei scene ghicirã de îndatã semnificatia ei. Dar aceastã declaratie ambiguã trebui sã
astepte încã o sãptãmânã pentru a primi confirmarea oficialã. La 29 ianuarie 1867, vestea
despre logodnã fu anuntatã în ambele camere ale Landtag-ului, în aclamatiile si strigãtele
de bucurie ale membrilor guvernului.
Ludwig îi relatã imediat si lui Wagner: „Walther îi confirmã dragului Sachs cã si-a gãsit
credincioasa Eva -iar Siegfried pe a sa Briirinhilda."1 îi scrise si Cosimei von Biilow:
„Dragostea mea pentru ea este profundã si loialã; dar Prietenul nu va înceta niciodatã sã-
mi fie mai
290
nebun
drag decât toti ceilalti/'2 Wagner însusi se arãtã încântat la primirea vestii. Doar cu un an
în urmã, se vãzuse nevoit sã-1 convingã pe rege sã rãmânã pe tron; fãrã îndoialã, reflecta
el în sinea lui, cãsãtoria îl cumintea, determinân-du-1 sã reintre pe fãgasul obisnuit si sã
se dedice rolului sãu. Pentru compozitor, un rege fãrã visteria regalã nu era de nici un
folos.
Familia Wittelsbach, la fel de'stupefiatã ca viitoarea mireasã de aceastã cererea în
cãsãtorie, rãspunse cu mare entuziasm si usurare în suflet. Desi Ludwig abia împlinise
douãzeci si unu de ani, nu manifesta pânã în momentul acestei logodne subite absolut nici
un interes pentru perspectiva încheierii unei uniri conjugale. Fãrã un mostenitor, tronul
urma sã-i revinã de drept, în cazul mortii lui Ludwig, fratelui sãu Otto, precum si copiilor
acestuia proveniti dintr-o eventualã cãsnicie. Prin urmare, o datã cu logodna regelui,
succesiuni-a la tronul Ba vâri ei pãrea sã fie asiguratã. Bãtrânul rege Ludwig I,
trimitându-i o scrisoare de felicitare nepotului sãu, rezumã în câteva cuvinte ceea ce multi
dintre membrii familiei trebuie sã fi simtit: „Fie ca binecuvântarea Domnului, dragã
Ludwig, sã pogoare asupra cãsãtoriei tale. Am citit de câtva timp în privirile frumoasei
Sophie cã tu esti adânc înrãdãcinat în inima ei... vraja cãminului este cea mai mare
binecuvântare de pe pãmânt. Cât de fericit mã voi simti sã-1 port în brate pe primul tãu
fiu, strãnepotul meu!"3
Bavarezii, în ansamblu, reactionarã favorabil la anuntul logodnei. Este adevãrat cã
anumite factiuni se plânserã cã regele ar fi trebuit sã facã o partidã politicã avantajoasã în
scopul cimentãrii unor aliante, si mai existau si cei care speraserã în alegerea unei
printese de religie
291

protestantã. Dar cei mai multi dintre bavarezi erau fericiti cã tânãrul si frumosul monarh
îsi gãsise o partenerã de viatã atât de fermecãtoare. Cei strâns legati de curtea regalã
auziserã zvonurile rãuvoitoare care circulaserã deja referitor la viata particularã a regelui
si, în consecintã, aceastã cãsãtorie pãrea sã anunte un sfârsit pentru incertitudinea cu
privire la stabilitatea tronului. Vaze comemorative, farfurii decorative, medalii si monede
omagiale umpleau pânã la refuz vitrinele magazinelor. Cãrti postale cu fotografiile
oficiale de logodnã îl înfãtisau pe Ludwig stând la brat cu viitoarea mireasã, regele
arãtând oarecum distant si preocupat, în vreme ce Sophie afisa un aer trimfãtor. Numai
Robert von Mohl, ambasadorul statului german Baden, îsi exprimã îndoielile: „Simteai
inevitabil cã Printesa nu avea un caracter blajin, binevoitor, mai docil. Chipul ei deosebit
de frumos sugera rãcealã si asprime, care-i rãmâneau întipãrite pe fatã chiar si atunci
când Regele se apropia în mod prietenesc sã-i vorbeascã."4
împãrãteasa Elizabeth a Austriei se nimeri, printr-o coincidentã fericitã, sã treacã prin
Miinchen în drum cãtre Zurich, când se anuntã în mod oficial logodna surorii ei.
Elizabeth aranja ca trenul cu care cãlãtorea sã opreascã în capitala bavarezã, astfel încât
sã felicite personal cuplul cu prilejul importantului eveniment. Ludwig se retrãsese în
dormitorul sãu de la Residenz, pretextând cã se îmbolnãvise de guturai, dar când auzi cã
Elizabeth astepta la garã, se îmbrãcã în grabã, o luã cu trãsura pe Sophie de la palatul
tatãlui ei, situat în oras, si se deplasã cu vitezã spre locul de întâlnire cu împãrãteasa.
Odatã ajunsi acolo, Ludwig, asezat în fata logodnicei sale, îi declarã fãrã tact si lipsit de
diplomatie
292
™
Degete nebun
Elizabethei cã singurul lucru pe care-1 gãsea cel mai atrãgãtor la Sophie era asemãnarea
cu sora ei mai mare."5
Aceastã vorbã trebuie sã fi fost total dezagreabilã si jenantã pentru Sophie. Chiar si dupã
logodnã, Ludwig îsi pãstrã totusi aparenta de demnitate regeascã si-si închidea lãuntric
orice afectiune pe care s-ar fi putut întâmpla s-o nutreascã pentru Sophie. îsi continuã
prolixa corespondentã între „Elsa" si „Heinrich", subliniindu-si din când în când
gândurile cu câte un cuvânt sau maximum douã de devotament, iar acest atasament de la
mare distantã pãrea sã fie tot ce se simtea în stare sã exteriorizeze.
Wagner fãcu o vizitã particularã la Miinchen în martie si Ludwig îi aranja s-o cunoascã
pe Sophie la palatul tatãlui ei. Dupã întrevedere, compozitorul îi scrise regelui: „Am fost
profund impresionat de draga aleasã a inimii Voastre! Gratiosul meu Rege! Pentru prima
datã de când destinele ni s-au încrucisat, am privit în atare ochi omenesti binecuvântati cu
dragoste fierbinte pentru Maiestatea Voastrã si care au glãsuit sufletului meu cu
profunzime si elocventã. Oh, mãcar dacã s-ar putea sã vã uniti prin legãmântul sacru al
cãsãtoriei curând, cât mai curând!"6
Desi Ludwig îsi începea si-si încheia scrisorile cu cuvinte afectuoase, Sophie gãsea în ele
prea putinã mângâiere . Totusi, pânã si veneratia lui Wagner trebuie sã i se fi pãrut
neînsemnatã în comparatie cu maniera în care regele cocheta, afisându-si dragostea
ciudatã pentru fratele Sophiei, Karl Theodor. Karl Theodor, supranumit "Gackl" în
copilãria lui Ludwig, tocmai suferea mult în Unrta mortii sotiei sale, când, la 13 martie
1867, regele asternu pe hârtie urmãtoarele rânduri tulburãtoare:

„Scumpa mea Elsa,

Te rog sã mã ierti cã te deranjez la aceastã orã târzie. Nu pot sã-ti destãinuiesc decât tie
cât de tare sufãr. Sunt cu adevãrat atât de fericit de logodna noastrã ... si, în acelasi timp,
mã simt cumplit de amãrât si de întristat. Oh, Dumnezeule, draga mea Elsa, în ciuda
întregii mele fericiri, mi se rupe inima de durere. Gackl, care este atât de apropiat
sufletului meu încât m-as azvârli în foc pentru el fãrã sã tremur de teamã la gândul
propriei mele vieti, e rãnit. Oh, n-ar trebui oare sã-i stau alãturi la primejdie;: as îndura cu
plãcere în locul lui orice durere din lume. Cât de tare mã doare inima! Nu existã nimeni
în lume pe care sã-1 recunosc mai presus decât mine; absolut nimeni nu-mi poate ordona;
dar dacã as abdica, i-as lãsa lui tronul, da, chiar i-as transfera coroana si însemnele
regalitãtii. L-as sluji cu bucurie, i-as da ascultare si i-as îndeplini orice dorintã, dar lui si
nimãnui altcuiva de pe întreaga suprafatã a pãmântului. Te rog fierbinte, fã tot posibilul
sã vorbesc cu el în intimitate si în tihnã de îndatã ce se întoarce; va vedea cu câtã credintã
bate pentru el, pânã la capãtul vietii, inima acestui prieten. Oh, Doamne! Pentru nimeni
de pe pãmânt nu poate fi cu nici un chip mai pretios decât pentru mine - nici mãcar pentru
propria-i mamã. Mi-e de neîndurat sã mã gândesc la eventualitatea mortii lui - mi-as
pierde mintile."7
Nu se stie cum a reactionat Sophie la aceastã scrisoare. Ludwig se hotãra anevoie sã-si
exprime sentimentele fatã de logodnica sa, si totusi, nu sovãia sã-si mãrturiseascã
dragostea nemãrginitã pentru fratele ei în aceastã epistolã necugetatã, în pofida tuturor
vorbelor binevoitoare, devenea din ce în ce mai limpede cã Ludwig nu se implica din
punct de vedere sentimental în aceastã viitoare cãsãtorie. De asemenea, însusi tonul
corespondentei
294

lor nu sugera o poveste de dragoste pãtimasã: ca pãrtasã pasionatã de muzica wagnerianã,

Sophie trebuie sã fi considerat straniu cã Ludwig continua sã se semneze cu pseudonimul
„Heinrich", mai degrabã decât cu cel de „Lohengrin", de care se îndrãgosteste Elsa. Dar
când Sophie se plânse mamei sale de indiferenta logodnicului, Ludovica îi rãspunse doar
cã „nimeni n-ar putea fi mai plicticos si mai excentric decât sotul ei si el nici mãcar n-
avea scuza cã era rege."8
Cu toate acestea, Ludwig nu dãdea semne vizibile cã se simtea nemultumit de aceastã
logodnã, începu imediat sã decoreze încãperile din Residenz destinate miresei lui,
selectând o mânã de camere situate cu un etaj mai jos de cel ocupat de rege.
Apartamentul lui Sophie, asemeni celui locuit de Ludwig, avea vedere spre Hofgarten.
Regele comandã ca peretii acestor încãperi sã fie acoperiti cu tapete reproduse si
imprimate cu fidelitate dupã decorurile de scenã folosite la recentele reprezentatii mun-
cheneze cu „Lohengrin" si sã se construiascã o micã scarã în spiralã care sã lege biroul
sãu de lucru cu viitorul budoar al Sophiei. Marea operã wagnerianã, încã neterminatã,
„Die Meistersinger von Niirnberg", urma sã formeze ornamentul asezat în centrul
festivitãtilor, hãrãzitã ca dar de nuntã din partea compozitorului pentru cuplul regal în
ziua cununiei religioase. Iar Ludwig comandase o nouã caleasca pentru ziua nuntii, o
masã compactã, deformatã de excesul de ornamente sculptate în formã de frunzã si
suflate cu aur, cu heruvimi si tãblii laterale pictate cu scene din viata lui Ludovic al XV-
lea si încununatã cu o copie a coroanei regale bavareze. Se zvonea cã aceastã piesã
fantezistã 1-ar fi costat pe rege peste un milion de guldeni.9

în primele luni de logodnã, Sophie si familia ei se vãzurã deseori supusi bizareriilor

nocturne plãsmuite de Ludwig. în toiul noptii, i se întâmpla sã se hotãrascã brusc cã dorea
sã-si vadã logodnica si trimitea un rândas la Possenhofen. în timp ce toti cei de prin
împrejurimile lacului Starnberg dormeau adânc, Ludwig se urca în trãsurã si pornea la
drum prin beznã, mergând de la castelul Berg pânã la vila ducelui Max, situatã pe partea
cealaltã a apei. Avertizati de rândas, membrii casei du-cale se trezeau din somn si se
îmbrãcau cum se cuvine, deoarece Ludwig insista totdeauna sã fie primit cu toate
onorurile acordate unui suveran, indiferent cât de înaintatã era ora. Sophie si pãrintii ei
asteptau pe trepte, ascultând zgomotele trãsurii lui Ludwig, cãlãretii care însoteau
caleasca veneau scrâsnind pe aleea de acces presãratã cu prundis, Possenhofen strãlucind
de luminã în spatele lor. Ludwig nu rãmânea totdeauna dupã ce provoca atâta larmã;
câteodatã, îi lãsa Sophiei un buchet de flori sau o scrisoare si apoi dispãrea în întunericul
noptii la fel de neasteptat cum se ivise.
Când Ludwig binevoia totusi sã stea un timp, cerea deseori sã vorbeascã între patru ochi
cu Sophie si atunci o doamnã de onoare se ascundea cu discretie în spatele unei perdele
de protectie din palmieri pitici, sãditi în vase de pãmânt. Ludwig se prãbusea într-un
fotoliu, în timp ce Sophie îi cânta la pian sau interpreta vreo arie romanticã. Dupã câteva
ore, printesa se aseza în fata lui, lucrând cu acul broderii, tãcerea stânjenitoare asternutã
între ei fiind întreruptã câteodatã de remarca lui Ludwig cã ea avea ochi foarte frumosi.
Conversatia lor era astfel mereu fortatã si Ludwig descoperi curând cã, atunci când
discutau, Sophie nu se dovedea a fi la fel de
296
fygele nebun
inteligentã sau de antrenantã cum o crezuse la început. Vorbãria ei de fetiscanã usor
necultivatã îl plictisi initial, apoi îl iritã din ce în ce mai mult. Noptile se scurgeau
anevoios în aceastã manierã stânjenitoare, pânã când Ludwig, obosit si plictisit, îsi lua
rãmas bun. Doar ocazional lãsa sã cadã zidul de apãrare al prudentei rezerve si-si
îngãduia sã-si exteriorizeze emotiile, dar, chiar si în aceste rare împrejurãri, se limita la
câteva sãrutãri schitate din fugã pe fruntea Sophiei. Odatã, printesa se saturã de acest joc
si îndrãzni sã-1 sãrute pe Ludwig pe buze; se enervã atât de tare încât aproape rupse
logodna pe loc. Sophie nu se plângea niciodatã de Ludwig, nu trãda nicicând altceva
decât satisfactie fatã de acest aranjament. Totusi, într-o anumitã împrejurare, tensiunea
nervoasã îi depãsi puterea de rezistentã, în timpul uneia dintre vizitele nocturne, Ludwig
aduse cu sine coroana viitoarei sotii ca s-o probeze Sophie. Se dovedi a fi prea mare si
acest lucru îl amuzã nespus pe Ludwig, care se prãpãdi de râs vãzându-si viitoarea
mireasã cu coroana pe cap. Pentru a spori efectul comic, o puse pe Sophie sã-si scoatã
coroana si s-o reaseze la loc de câteva ori, asa încât el sã poatã observa cum îi cãdea peste
frunte. Când plecã, Sophie izbucni în lacrimi, strigând: „Nu mã iubeste! Se joacã pur si
simplu cu mine!"10
Atâta timp cât comportamentul bizar al lui Ludwig rãmânea ascuns între peretii tãcuti de
la Possenhofen, numai el si cu Sophie cunosteau pasii încâlciti ai dansului în care se
antrenaserã împreunã. Cu toate acestea, iluzia si duplicitatea nu puteau dura la infinit;
când printul Chlodwig von zu Hohenhohe-Schillingfurst dãdu un bal în onoarea cuplului,
puntea în echilibru fragil se prãbusi, dând în vileag adevãratele sentimente ale lui
Ludwig. Bomhard relatã:
2.97

„Cãtre ora zece, regele rãzbi pânã la mine prin mijlocul multimii de invitati, mã întrebã
cât era ceasul si dacã mai avea timp sã ajungã la teatru înainte de sfârsitul dramei lui
Schiller care se juca acolo. I-am atras atentia Regelui cã gestul meu de a mã uita la ceas,
dacã ar fi remarcat, ar putea fi interpretat gresit. L-am rugat pe Rege sã se posteze în fata
mea, si, în acest timp, am scos ceasul din buzunarul jiletcii si 1-am informat cã mai putea
sã vadã încã o parte din piesã. Dar mi-am luat libertatea sã-1 avertizez cã n-ar fi cu
sigurantã un comportament cuviincios fatã de viitoarea sa mireasã dacã ar pãrãsi balul
atât de curând, îmi multumi si destul de repede dupã aceea se rãspândi prin viu grai
vestea cã: «Regele a plecat!». Oaspetii uimiti credeau cã Regele plecase fãrã sã-si ia
rãmas bun de la logodnica sa, desi eu nu stiu dacã era adevãrat. Asistând la aceastã scenã,
m-am vãzut obligat sã conchid cã Regele nu era îndrãgostit de mireasa lui."11
Destul de curând, întregul oras Miinchen aflã despre acest incident si întrebãri serioase
legate de plãnuita nuntã începurã sã iasã la suprafatã.
Nunta fusese fixatã pentru 25 august 1867, când Ludwig îsi sãrbãtorea ziua de nastere si
împlinea douãzeci si doi de ani. Sophie se ocupa de trusou, în timp ce Ludwig se agita cu
ceremonialul minutios si complicat impus de o nuntã la nivel de stat: cununia religioasã
propriu-zisã, receptia, dineul de galã si balul, fãrã a mai pune la socotealã marele triumf
prevestit de premiera operei wagneriene „Maestrii cântãreti din Nurnberg". Cu toate cã
Ludwig detesta de obicei ceremoniile publice, se lãsase prins în vâltoarea evenimentului,
cumpãnind asupra încâlcitei etichete a Wittelsbachilor pentru cele
298
nebun
mai impresionante detalii. Când îsi pironi odatã privirea de la fereastra biroului sãu de
lucru din Residenz, observã cum opt cai negri care urmau sã fie înhãmati la caleasca aurie
de nuntã erau plimbati în buiestru prin curtea palatului. Altãdatã, totusi, gândul la pasul
care avea sã-i schimbe fundamental viata îl coplesi atât de tare, încât îi scrise Sophiei:
„Cât de minunat ar fi fost dacã ne-am fi putut cununa în tainã într-o micã bisericã din
preajma lacului Starnberg."12
Dar acesta nu era un simplu sentiment romantic. Ludwig se îngrozea din ce în ce mai
mult la gândul cã mii de ochi iscoditori urmau sã-1 scruteze la propria-i nuntã si cã avea
sã fie socotit ostentativ drept un exponat la parada de pe strãzile capitalei sale. Curând,
începu sã regrete modul impetuos în care-i ceruse mâna Sophiei si entuziasmul subit
care-1 îmboldise spre o cãsãtorie de care acum se disocia. Anxietatea provocatã de
pregãtirile pentru festivitãti, cuplatã cu întelegerea crescândã a raptului cã Sophie nu
constituia un substitut pentru împãrãteasa Elizabeth, îl conduserã pe Ludwig la decizia
fatalã de a anula nunta.
Mai important decât atât, Ludwig ajunsese sã se înspãimânte de însãsi ideea cãsãtoriei,
fie cu Sophie, fie cu oricare alta. Gândurile si sentimentele de naturã homosexualã, care
cântãriserã greu în imboldul sãu cãtre exprimarea publicã a dragostei romantice, irupserã
acum din nou la suprafatã, aruncându-1 în ghearele deznãdejdii. Nu era vorba numai de
simpla dorintã a anulãrii nuntii; igno-rându-si în repetate rânduri propriile înclinatii
sexuale, Ludwig descoperi cã nu le putea alunga încheind pur si simplu o cãsãtorie cu o
printesã pe mãsura rangului sãu. Merse pânã acolo încât îi ceru medicului sãu personal,
2.99

Gietl, sã-i elibereze un certificat prin care sã ateste cã era inapt pentru însurãtoare, îi
declarã de asemenea unui oficial al curtii cã mai degrabã pierea prin înec în lacul Alpsee
decât sã ducã nunta pânã la capãt.13 Era din ce în ce mai agitat si mai nervos, mãsurând
cu pas mãrunt încãperile la ore târzii din noapte sau nãvãlind în dormitorul mamei sale
cufundatã într-un somn adânc, si se azvârlea pe pat, plângând dupã ajutor. Odatã, fu gãsit
stând în dreptul oglinzii de la masa de toaletã, schimono-sindu-se la propria-i imagine
reflectatã si spunând: „Câteodatã, nu m-as încumeta sã jur cã nu sunt nebun."14
Primul pas decisiv întreprins de Ludwig era sã amâne în mod oficial nunta, în loc de 25
august, data stabilitã pentru ceremonie, o informã pe Sophie cã ritualul religios urma sã
aibã loc pe 12 octombrie, zi în care se cununaserã si pãrintii si bunicii lui. Sophie nu se
alarmã peste mãsurã la primirea acestei vesti: amânarea pãrea sã fie destul de rezonabilã,
întrucât pregãtirile pentru ceremonial erau întârziate, iar data aleasã tinea de traditia
familiei. Apoi, la o reprezentatie cu „Tannhãuser" în luna august, cuplul de tineri
logodnici fu vãzut ocupând locuri separate în Teatrul curtii regale, Sophie în loja tatãlui
ei, iar Ludwig stând singur în cea regalã. Pânã spre sfârsitul acelei seri, se rãspândirã
zvonuri alarmante despre situatia logodnei regelui. Dupã spectacolul de operã cu
„Tannhãuser", compozitorul Liszt comentã cu un umor fin: „Maiestatea Sa nu pare sã fie
un petitor foarte înfocat."15
Totusi, în ochii marelui public, logodna continua, cu nunta amânatã pur si simplu pentru
scurt timp. Numai Ludwig stia cã acesta era un viclesug menit sã-i împã-ciuiascã atât pe
supusi, cât si pe logodnica sa pânã când
300
fygele nebun
reusea sã prindã suficient curaj si sã rupã în mod oficial legãtura solemnã. Faptul cã se
hotãrâse deja sã nu respecte promisiunea de cãsãtorie este confirmat printr-o scrisoare
trimisã de rege baronesei Leonrod. în 25 august, ziua sa de nastere si totodatã data în care
fusese initial fixatã nunta regalã, Ludwig declara:
„Sentimentul de deplinã fericire care mã animã acum cã m-am scuturat din robia unui
legãmânt împovãrãtor - despre care stiam cã se va dovedi a fi un nenoroc pentru mine -
nu se poate compara decât cu extazul unui convalescent care respirã în sfârsit din nou aer
proaspãt dupã o boalã primejdioasã. Sophie mi-a fost dintot-deauna dragã si pretuitã ca
prietenã si sorã iubitã, dar nu mi s-ar fi potrivit ca sotie; cu cât se apropia mai mult ziua
nuntii, cu atât mã îngrozea pasul ce-mi era hãrãzit. Mã simteam foarte, foarte nefericit si
astfel m-am decis sã mã eliberez din lanturile si cãtusele autoimpuse: nici Sophiei nu i-a
venit greu sã-si retragã cuvântul, deoarece a vãzut cu proprii ochi cã eram cu totul
nepotriviti; asa încât am evitat nenorocirea si acum avem amândoi posibilitatea sã ne
legãm printr-un angajament care promite sã ne facã fericiti; sunt convins cã va gãsi o
partidã strãlucitã în viitorul apropiat iar, în ce mã priveste, nu mã grãbesc câtusi de putin.
Sunt încã tânãr si cãsãtoria ar fi oricum prematurã."16
Aceastã scrisoare prefigura ceea ce urma sã se întâmple; desi Ludwig afirma cã logodnica
lui întelegea motivele rãsturnãrii de situatie, ea nu stia de fapt nimic mai mult decât cã
nunta fusese contramandatã. O datã cu apropierea noii date fixate pentru cununie, 12
octombrie, toate nelinistile si spaimele vechi reiesirã la suprafatã. Când nu mai putu sã
suporte presiunea moralã, Ludwig de-
301

clarã cã nunta trebuia din nou sã fie amânatã, de aceastã datã pânã pe 28 octombrie. Nu
se hotãra sã ducã la bun sfârsit promisiunea de cãsãtorie si nici sã accepte cu curaj
rãspunderea pentru ruperea logodnei.
Pe 4 octombrie, Ludwig primi o scrisoare de la ducele Max, care-i cerea regelui fie sã
stabileascã o datã definitã pentru ceremonia nuntii si s-o respecte, fie sã desfacã logodna.
Ludwig îsi iesi din fire de mânie pentru cã „un supus" îndrãznise sã i se adreseze în acest
fel ultimativ. Dar misiva ducelui îi oferea de asemenea scuza pe care o cãuta demult, îi
scrise logodnicei sale cu o duritate neasteptatã: „Iubitã Elsa, pãrintii tãi doresc sã rupem
logodna. Accept propunerea lor."17
In acest mod aflã si Sophie despre decizia logodnicului ei. Câteva zile mai târziu, primi o
scrisoare lungã în care Ludwig se strãduia sã-i explice, pe cât de sincer îi îngãduia
prudenta si discretia, motivele pentru desfacerea legãmântului.
„Iubita mea Elsa,
întrucât mi s-a impus cu forta ziua nuntii ca unei plante exotice scoasã din mediul ei
natural si tinutã în serã, la fel cum am acceptat silit si ziua logodnei, consider de datoria
mea sacrã sã-ti spun ceva acum când nu e prea târziu. Mi-ai fost mereu scumpã si dragã,
nutresc o adevãratã si sincerã afectiune pentru tine, te iubesc ca pe o pretioasã sorã; si
acest sentiment, adânc încuibat în inima mea, nu va pieri niciodatã si, ca atare, as vrea sã
te rog sã-mi acorzi în continuare simpatia si prietenia ta pretioasã si binevoitoare; dacã ti-
ai aminti de mine cu durere si amãrãciune, acest lucru mi-ar pricinui o mâhnire adâncã.
Atunci când corespondam foarte des, cu o varã în
30.2
nebun
urmã, si când ti-am dat dovezi de prietenie si încredere, mama ta m-a presat sã iau o
hotãrâre; ea socotea cã ti-am sucit mintea deoarece nu credea în existenta unei prietenii
fãrã dragoste „realã", îti vei aminti de rãspunsul pe care vi 1-am dat tie si mamei tale prin
intermediul lui Gackl. Când am auzit apoi cât de nefericitã te-a fãcut si cã urma sã pleci
de aici si sã nu ne mai vedem din nou, m-a cuprins durerea; m-am simtit profund
impresionat de dovezile de dragoste adevãratã pe care mi le-ai dat; afectiunea mea pentru
tine a crescut atât de mult încât m-am lãsat ademenit sã-ti cer mâna. Motivul pentru care
am ordonat toate pregãtirile de nuntã, am discutat si ti-am scris despre aceasta, amânând-
o fiindcã nu doream totodatã sã o zãdãrnicesc, n-a fost ca sã te însel sau, asa cum ai putea
crede, sã-mi iau cuvântul înapoi încet si pas cu pas, oh, nicidecum! N-am vrut cu
sigurantã sã te amãgesc. Acest fapt este mai presus de orice îndoialã. Am actionat cu
convingerea fermã cã totul va duce la un deznodãmânt satisfãcãtor. Acum, am avut destul
timp sã mã analizez si sã chibzuiesc temeinic, si înteleg cã dragostea mea frãteascã
sincerã si loialã pentru tine este si va fi de-a pururi adânc înrãdãcinatã în sufletul meu.
Dar înteleg de asemenea cã nu este iubirea absolut indispensabilã într-o unire
matrimonialã.
îti datorez mãcar atâta lucru, dragã Elsa, si te implor sã ne continuãm prietenia când îti
vei retrage fãgãdu-iala; si acum cã ne despãrtim, te rog sã ne luãm rãmas-bun fãrã
supãrare si amãrãciune si te mai rog - te implor din tot sufletul - sã pãstrezi toate
suvenirurile pe care ti le-am dat si sã-mi îngãdui sã le pãstrez si eu pe ale tale. Ele îmi vor
reaminti mereu de o perioadã de timp care nu va conteni niciodatã sã-mi fie pretioasã, ca
si de o
303

scumpã prietenã si rudã - atât de apropiatã inimii mele - si pentru fericirea cãreia mã voi
ruga lui Dumnezeu cu credintã în fiecare zi. Dacã în decurs de un an nu vei fi gãsit pe
cineva cu care sã crezi cã vei putea fi fericitã si dacã nu mi se va fi întâmplat si mie
acelasi lucru (care socot cã nu e cu desãvârsire imposibil), atunci vom putea sã ne unim
pentru totdeauna - adicã, desigur, dacã te vei simti încã în stare; dar acum e mai bine sã
ne despãrtim si sã nu ne legãm soarta pe viitor. Trebuie sã spun din nou cã amestecul
mamei tale în problemele noastre - asa cum se prezentau iarna trecutã - a fost cu totul
nefericit. Dacã mai existã dusmãnie sau amãrãciune în sufletul tãu - care sunt strâns
legate de urã - fie ca bunul Dumnezeu sã-ti dea puterea milosteniei, astfel încât sã
recunosti în aceastã sincerã mãrturisire dovada celei mai pure si mai loiale prietenii. Fie
ca Dumnezeu cel Atotputernic care împãrãteste deasupra noastrã - si aceasta este dorinta
mea cea mai puternicã - sã Te cãlãuzeascã pe calea deplinei fericiri pe care o meriti cu
prisosintã, iubitã si credincioasa mea Elsa. si acum, adio, nu-1 uita niciodatã,
Pe afectuosul si devotatul tãu din toatã inima,
Heinrich."18
Dupã ce asternu pe hârtie aceste rânduri, Ludwig se simti despovãrat sufleteste. Se
confesa în jurnalul sãu: „I-am scris cu rapiditate Sophiei. Tabloul sumbru se estompeazã.
Tânjeam dupã libertate, eram însetat de libertate, eram nerãbdãtor sã mã trezesc din acest
cosmar teribil!"19 în acelasi timp, dupã cum se relateazã, însfacã un bust din marmurã al
Sophiei, care stãtea pe biroul sãu si-1 azvârli afarã pe fereastrã în curtea palatului regal,
zdrobindu-1 în mii de bucãtele. Fãcu tot posibilul sã distrugã toate urmele logodnei.
Monedele comemora-,
304
nebun
tive furã retrase din circulatie, coroana regalã cumpãrã în totalitate farfuriile decorative si
vazele, iar membrii curtii le sparserã în bucãtele, toate stampele si litografiile înfãtisând-o
pe Sophie drept regina Bavariei furã arse în prezenta lui Ludwig, iar pe plãcile de cupru
si pe pietrele litografice se turnã acid.20
Dupã ce-si îngãdui putin rãgaz sã reflecteze asupra situatiei, notã: „Sophie, care se
îndrãgostise cu adevãrat de mine, a fost cumplit de tristã când a aflat cã nu simteam
acelasi lucru pentru ea. Miscat de nefericirea ei, mi-am îngãduit luxul sã mã las atras în
actul nechibzuit al logodnei."21 Iar în 28 noiembrie, data la care fusese în ultimã instantã
planificatã nunta, Ludwig scria: „Slavã Domnului cã acest lucru înspãimântãtor nu s-a
realizat."22
Reactia publicului era confuzã. Un anunt simplu si concis declara cã logodna a fost
desfãcutã „printr-o întelegere mutualã, dupã constatarea inexistentei unui atasament
adevãrat necesar pentru o viatã conjugalã fericitã."23 Toate soiurile de zvonuri rãspândite
despre ruperea logodnei si cea mai mare parte a vinei pãreau sã fie îndreptate împotriva
Sophiei. Cea mai urâtã alegatie invocatã drept mãrturie împotriva ei era cã avea o
aventurã amoroasã cu Edgar Hansfstaengal, fotograful curtii regale.
Cunoscându-1 bine pe Ludwig, multe dintre rudele sale regesti, mãtusi, unchi, verisoare
si veri de pe tot cuprinsul Europei, scoaserã pur si simplu din discutie aceastã aventurã
sentimentalã scandaloasã, catalogând-o drept una dintre metehnele lui. împãrãteasa Mãria
Ale-xandrovna a Rusiei observa într-o scrisoare neobisnuit de sincerã:
„Conversatiile mondene despre nunti îmi amintesc mereu de Regele Bavariei. Nu mai
nutresc nici o sperantã în legãturã cu soarta lui, nu poate fi în posesiunea
305

g^^jjj^^^K^^^
deplinã a facultãtilor sale mintale! Mi-ar plãcea sã aud ce are de spus mama lui despre
aceste lucruri! Unii oameni vorbesc cã e impotent, dar nu vãd sã existe un motiv serios
pentru o asemenea presupunere. Bunicul sãu i-a spus lui Mary Hamilton la Paris cã el
(Ludwig) credea cã bãrbatul poate procrea dacã stã lungit alãturi de o femei în acelasi
pat! Am primit o scrisoare de la el vara trecutã, în care-mi vorbea atât de îndurerat despre
singurãtatea lui. Drept rãspuns, i-am trimis o disertatie cãlduroasã despre dragostea
matrimonialã. Si iatã acum rezultatul!"24
în mod deloc surprinzãtor, familia Sophiei se înfurie la anularea nuntii si la zvonurile care
o împroscau cu insulte pe fiica lor. Pânã si preaiubita verisoarã a lui Ludwig, împãrãteasa
Elizabeth a Austriei, considera cã regele îi nedreptãtise sora. în acest sens. Elizabeth
remarca: „îti poti prea bine închipui cât de mânioasã sunt în legãturã cu Regele, la fel este
si împãratul. Nu existã cuvinte care sã descrie un atare comportament. Nu pot în nici un
chip sã înteleg cum îsi mai aratã fata în Mxinchen dupã toate cele ce s-au întâmplat. Mã
bucur cã Sophie a trecut cu bine peste acest necaz. Numai Dumnezeu stie cã n-ar fi putut
fi niciodatã fericitã cu un asemenea sot."25
In anul urmãtor, pe 28 septembrie, Sophie se mãritã cu ducele d'Alencon, printul
Ferdinand d'Orleans, un nepot al regelui Frantei Ludovic-Filip. Nunta avu loc la
Possenhofen, iar Sophie pãsi spre altar la brat cu tatãl ei, strãbãtând partea lateralã a
naosului, în acordurile marsului nuptial din „Lohengrin". Ludwig nu asistã la ceremonie,
desi se stabilise la castelul Berg, chiar de partea cealaltã a lacului, în schimb, îsi petrecu
noaptea singur pe Roseninsel, în mijlocul lacului Starnberg, aruncând în aer sute de focuri
de artificii.
306
22
(Refugiul în solitudine
&ecul logodnei cu Sophie produse un efect profund asupra lui Ludwig. Pânã în 1867,
depusese cel putin eforturi minime pentru a fi un monarh constiincios, stând rãbdãtor
pânã la capãt în timp ce acordase sute de audiente care-1 plictiseau de moarte si
resemnându-se sã asiste la ceremoniile publice pe care le detesta, în noiembrie 1866,
întreprinse un mare tur de inspectie pe câmpurile de luptã si prin orasele pustiite de
rãzboi din Franconia, incluzând Wurzburg si Niirnberg; cu toate cã turneul fusese
încununat de succes si oamenii îl primiserã cu cãldurã, Ludwig nu se putea decide sã
continue acest gen de îndatoriri publice. Ajunsese din ce în ce mai mult sã considere
coroana ca pe o povarã si cãuta sã se descãtuseze prin evadarea în universul fanteziilor
sale. Tentativa dezastruoasã de a încheia o cãsãtorie îi risipise orice îndoialã cu privire la
homosexualitatea sa si rãspunsul la toate constrângerile vietii de zi cu zi - datorii,
ceremonii, responsabilitãti, propriile sentimente - era fuga si refugiul într-o lume unde nu
existau dubii, unde nu se confrunta cu nici o dilemã. De vreme ce o asemenea
30?

lume nu se gãsea în realitate, Ludwig si-o crea cu ajutorul imaginatiei dupã chipul si
asemãnarea lui, ducând o existentã închisã, excentricã. Potrivit constitutiei bavareze,
monarhul care-si exercita prerogativele puterii trebuia prin lege sã petreacã douãzeci si
una de nopti în capitala tãrii, începând din 1867, Ludwig si-a limitat sederile în Miinchen
la perioada cerutã de timp, fãrã sã zãboveascã mai mult. si-a abandonat în mod efectiv
îndatoririle regesti, refugiindu-se în solitudine.
Când trebuia sã stea în Miinchen, fãcea tot posibilul sã-si usureze cazna. Chiar în timpul
logodnei cu Sophie, începuse deja sã ducã o viatã nocturnã. Pentru rege, noaptea devenise
zi. Una dintre excentricitãtile sale celebre era obiceiul de „a se plimba" cãlare sau cu
trãsura în toiul noptii. La cãderea serii, când majoritatea supusilor sãi se retrãgeau la
culcare, Ludwig pãrãsea Residenz si se îndrepta cãtre manejul Pavilionului regal de
cãlãrie. Cerceta cu atentie hãrtile geografice si planurile oraselor si se hotãra asupra
„destinatiei" nocturne. Apoi, calcula distanta de la Miinchen pânã la tinta aleasã si cât
timp dura pânã ajungea acolo. Tot restul noptii, Ludwig cãlãrea de jur-împrejurul
perimetrului arenei, însotit de un grãjdar, folosind un cronometru ca sã mãsoare cât îi mai
rãmânea de parcurs pânã la Innsbruck, de pildã. Schimba caii când era nevoie si
descãleca abia pe la douã-trei dimineata ca sã ia parte la un picnic pe pãturile întinse pe
pardoseala de lemn din Pavilionul de cãlãrie. Aceastã activitate bizarã continua noapte
dupã noapte pe toatã durata sederii lui Ludwig în capitalã.1
Cei trei ani tumultuosi pe tronul Bavariei îsi puseserã amprenta pe tânãrul fragil. Mult
lãudata frumusete a regelui începuse sã pãleascã. Tânãrul sfios care-i ferme-
305
fygde nebun
case pe supusi se ofilise; trupul sãu odinioarã suplu se rotunjise acum; trãsãturile fetei
altãdatã bine conturate si proeminente se ascundeau în spatele unui barbison negru.
Expresia romanticã a ochilor sãi se întunecase, devenise tulbure, un reflex al rãzboiului
pustiitor la care fusese martor si al conflictelor lãuntrice pe care le trãia. Pasiunea
indolentã pentru dulciuri îi afectase dantura si, câtiva dinti îi cãzuserã deja. Spaima de
dentisti si doctori îl împiedica sã se trateze si, drept rezultat, suferea de violente dureri de
dinti si de migrene. Apela din ce în ce mai des la cloroform si alte narcotice în tentativa
de a-si atenua suferintele.
Aversiunea fatã de necunoscuti, timiditatea pãtrunzãtoare si deziluzia crescândã îl
determinarã pe Ludwig sã se izoleze dinadins de curtea regalã, în pofida ambiantei
somptuoase si uneori teatrale, îi repugnau ceremoniile, iar stilul sãu de viatã era câteodatã
vizibil neregesc.
Grupul restrâns de persoane cu care se asocia era la fel de artificial ca lumea în care trãia,
îsi limitase relatiile intime la douã genuri de oameni: cei cu care putea fi pe deplin sincer
si în prezenta cãrora se debarasa de constrângerile coroanei si cei care aduceau în viata sa
universul dramatic, teatral, care-1 atrãgea atât de mult. împãrãteasa Elizabeth, printul
Paul von Thurn und Taxis si, mai târziu, Richard Hornig formau în mare mãsurã primul
grup, desi, prin 1867, Paul cãzuse în dizgratie, în cel de-al doilea grup, se reuneau
Wagner, actori, actrite si cântãreti. Una dintre aceste doamne era soprana Josephine
Scheffsky, o cântãreatã de oarecare renume, care a interpretat ulterior rolul Sieglindei în
primele reprezentatii ale operelor din tetralogia „Inelul Nibelungilor".
Josephine avea o voce fermecãtoare si puternicã. Din

nefericire, poseda de asemenea corpolenta tipic wagnerianã, ceea ce o fãcea dezagreabilã

din punct de vedere estetic pentru regele sensibil la importanta aspectului exterior.
Ludwig nu dorea ca iluzia perfectã a operelor poetice wagneriene sã fie spulberatã de
înfãtisarea ei oarecum dizgratioasã si, ori de câte ori cânta pentru el, Josephine era
ascunsã cu grijã în dosul unei perdele de palmieri sãditi în vase sau dupã un paravan de
pânzã. Soprana era adeseori invitatã în grãdina de iarnã din Residenz pentru aceste
reprezentatii particulare si se spune cã, sãtulã sã fie ignoratã de rege, ea a cãzut
„accidental" în lac, sperând cã Ludwig avea sã-i sarã vitejeste în ajutor. Dar pomenindu-
se cu soprana plescãind prin apã, regele sunã pur si simplu din clopotel si privi cum
servitorii o traserã la mal pe cântãreata voluminoasã si indignatã.2
Scheffsky încercã de asemenea sã-1 manipuleze pe Ludwig prin pretentii exagerate
asupra trezoreriei regale. Toti cei intrati în gratiile regelui obisnuiau sã-i facã daruri în
schimbul celor primite în mod inevitabil de la el. Apoi, prezentau nota de platã la visteria
regalã. Scheffsky îi dãrui regelui un covor oriental si pe urmã predã o chitantã de platã cu
o sumã mãritã de cinci ori fatã de pretul bunului cumpãrat. Un functionar descoperi
curând frauda si Ludwig se înfurie din cale-afarã. Ordonã ca soprana sã fie denuntatã pe
scenã în fata întregii trupe de operã si apoi surghiunitã pentru un timp din Miinchen.3
în mai 1866, Ludwig asistã la o reprezentatie a dramei istorice „Mãria Stuart" de Schiller.
Lila von Bulyowsky, o actritã de origine ungarã, cu zece ani mai în vârstã decât regele,
interpreta rolul titular, împreunã cu Mãria
310
nebun
Antoaneta, Mãria I Stuart, sortitã nenorocirii, regina Scotiei, reprezentase dintotdeauna
una dintre marile eroine tragice preferate de Ludwig. Performanta scenicã a Lilei von
Bulyowsky îl captivã; îl impresionase atât de mult piesa si interpretarea actritei, încât la
pãrãsirea teatrului cu putin înainte de miezul noptii, Ludwig porunci sã i se deschidã în
mod special o bisericã, unde sã se poatã ruga pentru sufletul reginei martirizate.
Regele pãrea sã fie fascinat de Lila. Dar, de fapt, interesul sãu se îndrepta cãtre figura
tragicã a Mãriei Stuart, regina scotilor, si nu cãtre actrita ungarã, în curând, începu sã-i
trimitã interpretei scrisori lungi, intime, pline de pasaje din „Mãria Stuart" si „Romeo si
Julieta". Flatatã de asemenea atentii regale, Lila deveni convinsã cã Ludwig intentiona sã
urmeze traditia statornicitã de atâtea alte capete încoronate de a-si lua o amantã din lumea
teatrului. Nu pricepea cã interesul regelui era stârnit de personificarea eroinei si nu de
Lila ca femeie.
Lucru usor de înteles, actrita se îndrãgosti la nebunie. Recunoscu în fata câtorva prietene
cã îl iubea pe rege si chiar cã îsi aninase deasupra patului o fotografie înrãmatã de-a lui.4
Ludwig nu stia nimic despre caracterul ei impresionabil si, bineînteles, nici nu se
sinchisea sã afle. Dar una dintre numeroasele ei prietene o evocã mai târziu drept „o
adevãratã femeie de lume". „Nu-i lipseau micile defecte; oarecum avarã, întrucâtva
snoabã, drãgutã într-o mãsurã oarecare, dar în tot cazul amuzantã, chiar sclipitoare, si o
prietenã bunã, devotatã. Cum era o femeie foarte frumoasã cu multi admiratori si sfida
uneori regulile moralei, adoptând un comportament destul de usuratic, nimeni nu o
credita cu prea multã virtute, dar as putea pune mâna dreaptã în foc cã nu multi bãrbati
311

pãtrunseserã în încântãtorul ei budoar albastru de pe Maximilianstrasse."5

Dacã Lila nu reprezenta idealul, Ludwig nu percepea realitatea asa cum este. Descoperise
întruparea uneia dintre eroinele sale mult iubite, iar Lila era destul de abilã sã reactioneze
pe mãsurã. Se pomenea în mod frecvent invitatã în toiul noptii la Residenz sau la castelul
Berg, unde i se cerea sã citeascã din Schiller sau din Shakespeare ore în sir, în timp ce
Ludwig asculta cu satisfactie.
La un sfârsit de sãptãmânã, totusi, iluzia romanticã se curmã în mod tragic si uluitor.
Ludwig o invitase pe Lila la Hohenschwangau; când actrita sosi acolo, regele o conduse
pe searã într-un tur al castelului, mergând din încãpere în încãpere si explicându-i
picturile murale si legendele lor. Când intrarã în dormitorul regal, Lila se arãtã socatã la
vederea picturilor înfãtisând seducerea Armidei în bratele lui Rinaldo. Acest fapt pãru sã-
1 amuze pe Ludwig; din buzunarul vestonului, scoase la ivealã un portret în miniaturã al
Lilei, întruchipând-o pe Mãria Stuart, regina Scotiei, spunându-i cu un zâmbet: „Sunt
protejat împotriva lor". Se lungi pe pat, închizând ochii pe când se cufunda în perne. Lila
se asezã pe marginea patului si începu sã recite dintr-o carte cu poeme; ascultând-o cu
luare-aminte, Ludwig se simti coplesit de emotie. Se ridicã în capul oaselor, se întoarse
spre actritã, mãrturisindu-i în soaptã cã nu se culcase niciodatã cu o femeie. Declarându-i
cã se gândea adeseori la ea în timpul noptii, acoperindu-si perna cu sãrutãri, Ludwig îsi
lãsã usor capul în poala Lilei si închise ochii.6
Pe neasteptate, Lila se aplecã înainte si încercã sã-1 sãrute pe buze. îngrozit, Ludwig sãri
din pat, împin-gând-o la o parte, pe când tâsni spre un colt al încãperii.
nebun
peconcertatã, Lila încercã sã-1 urmeze, mãrturisindu-i dragostea. Ludwig fugi pe usile
duble ale dormitorului cu Lila cãlcându-i pe urme, cãutându-1 din camerã în camerã.
Dupã câteva minute de urmãrire aprigã, actrita se dãdu bãtutã în cele din urmã si iesi ca o
vijelie din castel, lãsându-1 pe tânãrul rege ghemuit de fricã sub picturile murale
romantice. „Are sângele la fel de rece ca pestii", afirmã Lila furioasã, când se întoarse la
Miinchen.7 Ludwig rãmase scandalizat de comportamentul ei, spunând: „Târfa aia
nerusinatã de Bulyowsky poate sã se ducã naibii!"8
La rugãmintea lui Ludwig, regina Mãrie o chemã pe Lila la o audientã particularã,
cerându-i sã pãrãseascã Ba varia. Consimti fãrã tragere de inimã si-i promise regelui cã,
atunci când expira contractul ei cu teatrul, nu avea de gând sã-1 reînnoiascã. tinându-se
de cuvânt, Lila plecã într-adevãr din Miinchen. Dar Ludwig nota: „Doresc doar sã plece
din Miinchen pentru o scurtã perioadã de timp si nu pentru totdeauna. Sunt dispus s-o
tratez la fel ca înainte, cu conditia ca sã nu uite iarãsi de respectul cuvenit unui Rege.
Strãduie-te sã-i intri în voie si s-o împaci; deoarece femeile care au fost respinse cu
dispret se aseamãnã cu hienele."9
Printr-o atitudine plinã de hotãrâre si prin perseverentã, Elizabeth Ney reusi sã devinã una
dintre confidentele lui Ludwig. Ney era o sculptoritã celebrã, fiica unui nepot de frate al
maresalului Michel Ney, vestit comandant militar al lui Napoleon Bonaparte. In 1867, la
expozitia internationalã de la Paris, întâmpinatã cu aclamatii puternice, expusese bustul
lui Bismarck si al lui Giuseppe Garibaldi. Ca sute de alte femei, rãmase fascinatã de
frumusetea tânãrului rege si se hotãrî sã-1
373

cunoascã personal. De-acum, Ludwig se obisnuise cu acest soi de asediu din partea
admiratoarelor si-i ignorã scrisorile consecvente si cererile stãruitoare de audientã. Totusi,
dupã numeroase rugãminti si luni de primit scrisori, regele cedã si-i acordã cu amabilitate
Elizabethei fonduri pentru construirea unui nou studio în Munchen; cu toate acestea,
refuzã sã-i pozeze ca model.
Pentru motive care rãmân un mister, Ludwig se rãzgândi în ultimã instantã si-i acordã
sculptoritei o audientã, urmatã de o sedintã oficialã de pozat pentru o propusã statuie în
mãrime naturalã. Regele puse însã douã conditii: Elizabeth trebuia sã accepte sã nu-i
vorbeascã în timpul lucrului, sã nu-1 atingã sau sã nu-i ia nici o mãsurã. Po-zatul ca
model îl plictisea cumplit pe Ludwig si rãmânea cu privirea pironitã în gol, fãrã expresie,
cu gândul aiurea. Cu o strãfulgerare de geniu, Elizabeth Ney înhatã din apropiere un
exemplar al dramei „Ifigenia în Taurida" de Johann Wolfgang von Goethe si începu sã-i
citeascã cu voce tare. Pe mãsurã ce continua, starea de spirit a lui Ludwig se schimbã;
sculptorita rezemã cartea pe un stativ asezat la o distantã pânã la care putea vedea bine si-
i citi în continuare în timp ce-si reluã lucrul. Rezultatul acestor sedinte de pozat este
singura statuie în mãrime naturalã a regelui, rãmasã din epoca în care a trãit, înfã-tisându-
1 în mantia de ceremonie a Ordinului Sfântul Hubertus.
Deceptia clarã încercatã de Ludwig fatã de viatã 1-a condus spre disperare mizantropicã.
Simtea cã nimeni nu-1 întelege si detesta lumea, îi privea cu neîncredere pe oameni.
Indiferent cât de mult se strãduia, Ludwig nu se putea hotãrî sã înfrunte realitãtile aspre
ale secolului al XlX-lea si nici sã tinã piept dorintelor personale.
374
nebun
Homosexualitatea continua sã-i apese greu cugetul în tot acest timp, întrucât într-una din
scrisorile Elizabethei jsley, aceasta semnaleazã cã regele îi mãrturisise acest lucru. Dar
sculptorita nu-1 judeca; mai degrabã, remarca: „Dumnezeu v-a creat asa cum sunteti. Nu
v-ati plãsmuit dupã vrerea voastrã, în consecintã, puteti sã acceptati de bunã voie ceea ce
sunteti."10
Cu trecerea fiecãrei sãptãmâni si luni, receptiile si balurile de la curtea regalã se anulau,
oricare aparitie publicã se contramanda, inspectiile trupelor militare se amânau, fiindcã
devenea din ce în ce mai anevoios pentru Ludwig sã-si reia îndatoririle ceremoniale ca
suveran. Se izolase în mod deliberat în încãperile sale aurite din palatul de resedintã
mimchenez, în cabanele de vânãtoare retrase si în castelele alpine îndepãrtate; acum,
dupã ce evitase pe toatã lumea atâta vreme, gãsea cã îi era aproape cu neputintã sã dea
ochii cu ministrii, curtenii sau supusii sãi. Fiecare esec politic îl fãcea sã se eschiveze de
la afacerile de stat; fiecare încãlcare a prerogativelor tronului i se pãrea o umilintã
premeditatã; fiecare nereusitã personalã si predispozitia spre homosexualitate îl
împingeau cãtre retragerea în sine. Pe mãsurã ce lumea modernã devenea din ce în ce mai
dezagreabilã, mai ostilã si mai putin receptivã la propriile sale visuri despre cavaleri, artã
si frumusete, Ludwig se închista într-o carapace, respingând pur si simplu realitatea. Se
mâna neîncetat pe sine însusi într-o lume a izolãrii.
315
23
Tratative si aliante
Armãrile rãzboiului de sase sãptãmâni împinserã Bavaria într-o stare de confuzie, cu
aliante nesigure si cu amenintãri militare care aruncau umbre asupra orizontului.
Folosirea continuã a fortei de cãtre Prusia, cuplatã cu retorica escaladantã a lui Bismarck,
înghesuirã Bavaria si pe regele ei într-un colt diplomatic incomod. Politica amenintãtoare
de dominatie dusã de cancelar surpa chiar temelia autoritãtii suverane a lui Ludwig;
temându-se pentru viitoarea independentã a propriului regat, îsi îndreptã gândurile din ce
în ce mai mult cãtre conceptul idealizat de Triadã, în cadrul cãreia Bavaria, Prusia si
Austria urmau sã fie parteneri cu drepturi egale în noua Confederatie a statelor germane.
Ludwig proiectase ca Bavaria sã detinã rolul conducãtor într-o organizatie liberã compusã
din propria-i tarã, Wurttemberg si Saxonia, cele mai sudice state germane. Totusi,
propunându-se pe sine însusi la conducerea Triadei, Ludwig împrãstiase de fapt sãmânta
distrugerii ei. Asa cum remarca un om de stat, printul Chlodwig von zu Hohenlohe-
Schillingfurst: „e greu de crezut cã regele Saxoniei sau al Wiirttemburg-ului ar
316
nebun
consimti sã predea cât de putin din drepturile lor tânãrului nostru monarh."1
Naivitatea politicã doveditã de Ludwig si neîncrederea persistentã în proprii demnitari,
mai ales în lumina agitatiei de rãu augur de la Berlin, 1-a determinat sã-1 numeascã pe
printul Hohenlohe atât ca prim-ministru, cât si ca ministru de externe în decembrie 1866.
Hohenlohe se dovedi a f i o optiune cel putin neobisnuitã pentru functia de premier.
Descendenta sa prusacã îl îndemna în mod natural sã sprijine telurile urmãrite de
Bismarck, iar pãrerile lui liberale contrastau puternic cu convingerile nationaliste,
conservatoare, nutrite de Ludwig. în plus, unul dintre biografii regelui, Gottfried von
Bohm, îl descria pe Hohenlohe ca „bun diplomat, dar politician fãrã valoare, lipsit de
orice fel de idei productive, originale. Cunostea întotdeauna scurtãturile si cãrãrile
lãturalnice, dar nu era în stare sã urmeze un drum drept cu pas hotãrât."2 în pietele
publice miinche-neze pavate cu piatrã si în ungherele dosnice ale prãvãliilor, clevetirile
puneau destinul norocos al lui Hohenlohe mai putin pe seama aptitudinilor sale
discutabile, cât mai degrabã pe spinarea lui Wagner, care se zvonea cã-i sprijinise
candidatura.
La început, relatiile dintre Ludwig si Hohenlohe erau amicale. Printul îl gãsea pe rege
agreabil, desi distant. //Aratã bine, dar nu m-am putut abtine sã nu gândesc cã începe sã
capete expresia bãnuitoare a tatãlui sãu", nota ministrul în jurnalul lui.3 si continua: „ieri,
la ora douãsprezece si jumãtate, am primit o telegramã ... prin care eram încunostintat cã
Regele dorea sã mã vadã la Schloss Berg între orele douã si trei, si cã urma sã-mi trimitã
o trãsurã. Initial, am crezut cã aceastã ultimã propozitie
377

trebuie sã fie gresitã, dar o trãsurã a sosit cu adevãrat si ne-a transportat la Berg, trecând
prin parcul Fursten-rieder. Am ajuns acolo la ora trei. Regele m-a primit mai întâi pe
mine. Mi-a întins mâna, ceea ce se întâmplã rareori, si s-a arãtat foarte amical. I-am
vorbit la început despre raportul meu cu privire la discutia avutã cu Bismarck si apoi am
dezbãtut pe larg motivele pentru care o nouã amenintare la adresa Bavariei din partea
Prusiei trebuie sã fie luatã în considerare acum. Regele este mereu neîncrezãtor, fapt care
se datoreazã naturii sale extrem de sceptice. Am putea renunta la Tratatul de aliantã în
orice moment, sustine Regele, întrucât existã o clauzã care ne dã aceastã posibilitate. Eu,
bineînteles, am contestat acest lucru, dar, pe de altã parte, am admis cã se poate notifica
abrogarea oricãrui tratat dacã se considerã cã acest fapt nu dãuneazã propriilor interese.
Oricum, nu asa se prezintã cazul aici. Am atras atentia asupra pericolului la care ne-am
putea expune într-o asemenea eventualitate. Ar fi mai bine sã încheiem o aliantã cu Prusia
urmând liniile politice ale vechii Confederatii germane. Acei ministri care afirmã cã o
asemenea aliantã ar însemna prea putin pentru Progresisti si prea mult pentru adeptii
doctrinei suprematiei papale s-ar împotrivi cu sigurantã. Regele rãspunse cu pertinentã cã
ar fi aproximativ acelasi lucru si cã nu trebuie sã fie lãsat prea mult în seama opiniei
publice."4
Vechile aliante care legau Germania într-o confederatie de state se sfâsiaserã în douã ca
urmare a rãzboiului de sase sãptãmâni. Tratatul de la Praga pusese bazele Confederatiei
germane de Nord sub egida Prusiei; Bavaria avea de asemenea aceeasi putere sã formeze
o confederatie sudicã sau sã se uneascã fie cu Prusia, fie cu Austria-
378
Degete nebun
pânã aici, negocierile în vederea unor aliante bavareze serviserã numai la accentuarea
neputintei lui Ludwig în fata Prusiei. Desi Tratatul de pace de la Fraga îi îngãduia tãrii
libertatea sã urmeze orice cale diplomaticã sau politicã doritã, excludea totodatã o
întelegere cu imperiul habsburg. Conform prevederilor tratatului, dacã Bavaria nu
respecta aceste conditii, pierdea ca o consecintã inevitabilã nu numai dreptul la detinerea
unei viitoare pozitii în Confederatia germanã, dar si risca sã-si vadã teritoriul invadat de
soldati prusaci energici si dornici de noi cuceriri. In tentativa de a opune rezistentã
amenintãrii lui Bismarck, Ludwig propuse la început o aliantã între Bavaria, Baden,
Wurttemberg si Hessen -Darmstadt. Regele oscila în privinta optiunilor, însã Hohenlohe
se frãmânta cã aceste tergiversãri amenintau nu numai pozitia Bavariei, ci si pe a
monarhiei, în acelasi timp, premierul nu vedea nici o altã solutie decât o formã oarecare
de aliantã cu Prusia, în acest sens, îl sfãtui pe rege:
„Pericolul care amenintã Regatul prin perpetuarea actualei stãri de lucruri este dublu:
1) Orice complicatie europeanã, oricât de favorabil s-ar sfârsi pentru una sau alta din
marile puteri, ar putea periclita în mod grav existenta si independenta Bavariei, dacã s-ar
implica si Germania.
2) Aspiratia Poporului german cãtre împlinirea idealului national, chiar si împotriva
vointei guvernelor, poate duce la lupte interne care ar pune în primejdie Dinastia.
Prin urmare, trebuie sã fie misiunea Guvernului:
1) Sã încheie aliante în urma cãrora pericolul complicatiilor europene ar fi îndepãrtat.
2) Sã depunã toate eforturile pentru formarea unei
3/9

uniuni nationale a Germaniei care ar satisface cererile legitime ale natiunii, fãrã sã încalce
Drepturile Suverane ale Maiestãtii Voastre si integritatea Ba variei."5
Ludwig socoti cã aceste propuneri erau inacceptabile; cu toate cã Hohenlohe sustinea o
aliantã cu Prusia, regele îl însãrcina sã continue negocierile cu statele germane sudice,
explicându-i:
„Consimtind la tratativele purtate între Bavaria si Wiirttemberg, precum si la redactarea
documentelor trimise la Karlsruhe si Darmstadt, am pornit de la ipoteza, formulatã de
dumneavoastrã în repetate rânduri, cã începerea negocierilor între Germania sudicã si
Prusia, în ceea ce priveste reconstituirea unei confederatii, nu trebuie sã fie acceleratã si,
în nici un caz, nu va fi acceleratã de Bavaria. Mi se pare, însã, cã prudenta este acum
extrem de necesarã, fiindcã sunt în joc nu numai pãstrarea independentei Bavariei, ci si
salvgardarea pãcii europene având în vedere sentimentele tulburi stârnite în Franta si în
Austria împotriva Prusiei, din cauza interpretãrii existente si stabilite a Tratatului de pace
de la Praga, indiferent dacã este justificatã sau nu."6
Bismarck exclusese deja Austria din Confederatia germanã; acum, singura amenintare la
adresa dominatiei prusace pe continent era Franta. Când Franta îsi declarã intentia de a
cuceri marele ducat de Luxemburg, Bismarck insistã sã stie cum avea sã reactioneze
guvernul bavarez, în împrejurãrile date, toate negocierile purtate de Ludwig nu contau
absolut deloc: Hohenlohe se întâlni cu regele, amintindu-i de tratatul secret de apãrare
mutualã, care obliga Bavaria sã acorde ajutor Prusiei în vreme de rãzboi. In ultimã
instantã, Franta renuntã la amenintarea cu anexarea, dar Ludwig îsi dãdu seama cã
nebun
i devreme sau mai târziu Bismarck avea sã pretindã Ba variei sã se implice în luptã alãturi
de Prusia si cã rãzboiul, când venea timpul sã fie declansat, urma sã fie îndreptat
împotriva Frantei, în consecintã, necesitatea de încheiere imediatã a tratativelor pentru
formarea unei confederatii separat de Prusia devenise presantã.
Dar dominatia prusacã nu putea fi ignoratã cu usurintã, în iulie, Bismarck fortã Ba varia
sã semneze un acord prin care se întemeia Zollverein, uniunea vamalã germanã cu puteri
legislative proprii. Opozitia personalã a lui Ludwig fatã de manevra politicã prusacã era
îndârjitã, dar nu putea face nimic. Netimorat de continuele manifestãri ostentative de
putere din partea Prusiei asupra masinãriei politice bavareze, Ludwig exercita încã
presiuni pentru înfiintarea unei confederatii puternice, independente a statelor germane de
la sud de râul Main. Intentiile sale erau clare: întrevãzând inevitabilitatea unei confruntãri
între Prusia si Franta, regele cãuta cu stãruintã sã diminueze legãturile atât cu Prusia, cât
si cu Austria, sperând sã mentinã autonomia de care Bavaria se bucurase la sfârsitul
rãzboiului de sase sãptãmâni, autonomie care depindea numai de bunãvointa continuã a
lui Bismarck.
în speranta înlãturãrii crizei iminente, Marele Duce de Baden, Friedrich, propuse o
întâlnire a lui, cu Ludwig, cu regele Prusiei si cu regele din Wurttemberg, pe insula
Mainau de pe lacul Konstanz. Problema confederatiei si a relatiilor germane nord-sud
figura în exclusivitate Pe ordinea de zi. Marele Duce de Baden îi scrise printului
Hohenlohe:
„E de prisos sã spun cât de satisfãcãtor ar fi dacã Regele Bavariei s-ar putea hotãrî sã
profite de un asemenea

prilej pentru a-1 vizita pe Regele Prusiei pe lacul Konstanz. Pe de altã parte, nu voi
întârzia sã supun cu toatã seriozitatea judecãtii dumneavoastrã aceastã problemã si astfel
sã vã dau asigurarea mea solemnã cã m-as considera favorizat de soartã sã-i ofer Regelui
tot ceea ce este necesar pentru aceastã întrevedere la Schloss* Mainau. Distanta dintre
Hohenschwangau si Lindau nu este mare si de la Lindau Regele ar putea face o vizitã la
Schloss Mainau si s-ar putea reîntoarce în aceeasi zi. E inutil sã mentionez cã, în cazul în
care Regele ar binevoi sã stea mai mult timp cu noi, prezenta sa ne-ar face o deosebitã
plãcere."7
Dar Ludwig, constient de simpatiile proprusace nutrite de Marele Duce, nu se arãtã câtusi
de putin entuziasmat de propusa întâlnire. Temându-se cã Ludwig ar putea încerca sã
invoce drept scuzã pentru a absenta de la Mainau una dintre binecunoscutele
„indispozitii" convenabile, Hohenlohe îl îndemnã pe rege sã participe.
„Dacã îi este permis subsemnatului sã-si exprime o pãrere, m-as încumeta sã remarc cu
cel mai mare respect cã întrevederea cu Regele Prusiei si vizita pe insula Mainau, în
compania Regelui din Wurttemberg, oferã numeroase avantaje, în afarã de scopul
mentinerii relatiilor prietenesti dintre Maiestatea Voastrã si Casa regalã a Prusiei,
prezenta Maiestãtii Voastre la întâlnire cu monarhii din statele germane sudice ar
preîntâmpina începutul unor planuri pãrtinitoare, care sunt în opozitie cu intentiile si
interesele Maiestãtii Voastre."8
Ludwig nu se lãsã însã impresionat de acest argument
* Schloss (Ib. germ.) - castel 322
nebun
subtil. Considera cã întâlnirea de la Mainau ar duce la amenintarea si izolarea politicã atât
a Austriei, cât si a frantei, denaturând si mai mult relatiile amicale si împingând Ba varia
spre o aliantã oficialã cu Prusia, în schimb, sugerã o întrevedere cu regele Prusiei la o
datã ulterioarã, stabilitã de comun acord, într-o altã localitate.
Hohenlohe se îngrozi de aceastã idee. Primind aceastã propunere alternativã, îi scrise de
îndatã regelui:
„Absenta Maiestãtii Voastre de la aceastã întâlnire va provoca o mare nemultumire,
întrucât, cu sigurantã, Marele Duce de Baden si Regele Prusiei s-au bizuit pe vizita
Maiestãtii Voastre asa cum rezultã limpede din scrisoarea Marelui Duce ... si slujitorul cel
mai supus al Maiestãtii Voastre nu vã ascunde teama lui cã, date fiind pozitia ocupatã de
Prusia în Germania si mijloacele la îndemâna guvernului prusac, aceastã nemultumire din
partea Monarhului prusac s-ar putea solda cu cele mai serioase consecinte pentru
Maiestatea Voastrã si totodatã pentru Ba varia. Se pot ivi împrejurãri si prilejuri când
Maiestatea Voastrã sã aibã nevoie de sentimentele prietenesti ale Regelui Prusiei si aceste
circumstante ar putea apãrea atât de curând, încât orice tergiversare în restabilirea
relatiilor amicale ar fi calificatã drept o dezaprobare."9
S-ar fi putut întâmpla ca refuzul categoric al lui Ludwig de a participa la conferintã sã fie
mai degrabã motivat de spaimele sale politice decât de aversiunea fatã de asemenea
ocazii, în repetate rânduri, în decursul negocierilor, regele demonstrase o întelegere
remarcabilã a conflictului amenintãtor si îsi sustinuse cu credintã si
A ////
'r
lridârjire convingerea cã orice acord cu Prusia i-ar submina aproape cu sigurantã propria
suveranitate. Desi
323

Ludwig respinse pledoaria lui Hohenlohe în favoarea participãrii la conferinta de la

Mainau, se arãtã destul de întelept sã se întâlneascã cu regele Prusiei, mãcar cã stabilise
conditiile dupã bunul sãu plac, adicã la o datã ulterioarã si între patru ochi, în vagonul
trenului regal, tras pe o linie secundarã în Augsburg. Tratativele continuarã si, spre
sfârsitul toamnei lui
1867, se ajunse în cele din urmã la un acord de principiu. Potrivit clauzelor acestui pact
politic, Bavaria, Baden, Wurttemberg si Hessen - Darmstadt urmau sã se uneascã într-o
confederatie denumitã Uniunea Statelor din Germania sudicã. Un comitet executiv
special avea sã detinã controlul asupra problemelor politice, iar în cadrul acestei uniuni,
Bavaria, ca principal stat, dispunea de sase voturi, fatã de patru pentru Wiirttenberg, trei
pentru Baden si douã pentru Hessen - Darmstadt. Puterea executivã se schimba prin
rotatie în fiecare an. Armata acestei confederatii urma sã fie instruitã la Academia militarã
din Miinchen. Totusi, în vreme de rãzboi, trupele acestei uniuni de state, conform
conditiilor stipulate în Tratatul de la Fraga, ajungeau în mod automat sub comanda
Prusiei.
Planurile pentru aceastã Uniune a statelor din Germania sudicã nu se materializarã, în
primãvara anului
1868, negocierile dintre cele patru state sudice implicate esuarã. Hohenlohe îi relata cu
tristete regelui:
„înfiintarea Confederatiei germane de Sud, care era pe punctul de a fi realizatã ... avea
dintru început doar o micã sansã de succes, dacã ideea întrunea deplinul consimtãmânt al
Maiestãtii Voastre si dacã se întãrea astfel speranta cã Maiestatea Voastrã îsi oferea
sprijinul neconditionat pentru aceastã actiune diplomaticã propusã
324
nebun
(Eu) am dedus cã Maiestatea Voastrã nu încuviinta întru totul încheierea tratatului propus
si cã Maiestatea Voastrã îsi fãcea scrupule în legãturã cu el. Acest lucru a avut efectul
nedorit de a trezi temeri ... cã succesul mãsurilor propuse ar putea rãmâne îndoielnic de la
bun început."
Hohenlohe continuã sã explice cã înmânase totusi copii dupã documentul propus tuturor
ministrilor din guvernul bavarez. „Cabinetul nu se arãtã deloc receptiv fatã de acest
proiect, în timpul dezbaterilor, aproape toti ministrii ridicarã obiectii si numai ministrul
de rãzboi se exprimã în favoarea unei întelegeri mutuale între statele germane sudice."10
De vreme ce membrii cabinetului bavarez erau în total dezacord cu viitorul Germaniei de
sud, posibilitatea lui Ludwig de a transpune în viatã mult îndrãgita-i Triadã se nãrui.
Soarta Ba variei era pecetluitã: nu mai rãmânea nimic de fãcut pentru a stopa dominatia
crescândã a Prusiei.
325
24
ranco-prusac
/n 3 iulie 1870, Europa se trezi pusã în fata vestii cã parlamentul bicameral spaniol,
Cortes-urile, votase în unanimitate pentru oferirea tronului vacant al tãrii printului
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen. Cu toate cã maresalul spaniol Juan Prim purtase
tratative secrete cu Bismarck timp de aproape un an, în vederea ofertei, propunerea de
candidaturã luase nastere nu în Berlin, ci la Madrid. Nominalizarea printului Leopold
fusese calculatã în mod evident pentru a nu stârni rivalitatea Frantei: noul candidat la
coroana Spaniei avea aceeasi religie catolicã si în plus era rudã îndepãrtatã cu împãratul
Napoleon al III-lea. Ca atare, Spania îl socotea pretendentul ideal, acceptabil cel putin
teoretic pentru toate pãrtile.
Când Franta aflã de decizia spaniolã, protestã imediat: ideea cã una si aceeasi dinastie,
cea a Hohenzollernilor, ar domni si la Berlin si la Madrid se dovedi a fi prea mult pentru
Napoleon al III-lea si guvernul sãu, care se vedeau înconjurati si amenintati la Pirinei si
Rin. Dacã Spania nu-si retrãgea de îndatã propunerea fãcutã printului Leopold, avertizã
împãratul, Franta invada Madridul. O
326
nebun
atare actiune îndrãzneatã prinse Spania pe picior gresit. Nedispuse sã se confrunte cu un
posibil atac crâncen din partea trupelor franceze, superioare din punct de vedere numeric,
autoritãtile spaniole acceptarã sã-si revoce oferta, iar tatãl lui Leopold retrase numele
fiului sãu ca aspirant la tronul Spaniei. Litigiul incendiar pãrea sã se fi rezolvat. Dar
Franta fortã nota: pe canale diplomatice, guvernul lui Napoleon al III-lea declara cã în
nici o altã împrejurare viitoare nu-si va da consimtãmântul pentru urcarea unui membru
al dinastiei de Hohenzollern pe tronul Spaniei. Reactia nu se lãsã mult timp asteptatã.
Spania îsi exprimã indignarea fatã de aceastã amenintare sovinã la adresa propriei
autoritãti suverane, iar Prusia se simti în egalã mãsurã ofensatã de aceastã desconsiderare
a familiei sale regale.
Napoleon al III-lea nu se arãtã totusi multumit si-1 trimise de urgentã la Berlin pe
însãrcinatul francez cu afaceri, contele Vicente Benedetti, sã-i cearã o audientã lui
Wilhelm I. Bãtrânul rege îsi petrecea vacanta la Ems când Benedetti sosi pe 11 iunie
1870. în numele guvernului francez, însãrcinatul cu afaceri solicita în mod oficial ca
Wilhelm I sã emitã o dispozitie de stat prin care Leopold însusi renunta la tronul Spaniei;
aceasta era o simplã formalitate, dar cerutã de Franta cu multã insistentã. Regele Wilhelm
I nu vãzu nici un neajuns în satisfacerea acestei pretentii si dãdu cuvenita declaratie
publicã în acest sens, care fu publicatã la Paris în ziua urmãtoare. Tensiunea pãrea sã fie
îndepãrtatã; de douã ori Prusia se supusese în mod public cererilor franceze.
Bismarck nu se simtea deloc fericit de aceastã slãbiciune, rnai ales cã Franta nu fãcea nici
un efort sã-si ascundã marea bucurie provocatã de ceea ce considera a fi umilirea

Prusiei. Dar cancelarului nu-i rãmânea nimic de fãcut; regele Wilhelm I consimtise la
pretentiile formulate de Franta. Apoi, printr-o miscare inimaginabilã, Franta îi oferi lui
Bismarck pe tavã rãzboiul pentru care el se pregãtise de atâta vreme.
Pe 13 iulie, la o zi dupã ce regele Wilhelm I acceptase toate pretentiile Frantei, contele
Benedetti îl aborda din nou pe bãtrânul suveran, pe când acesta îsi fãcea plimbarea de
dupã-amiazã pe promenada din Ems. Cu acordul deplin si înstiintarea prealabilã a
împãratului Napoleon al III-lea, contele îi solicitã regelui o audientã, spunân-du-i cã
Franta pretindea o nouã garantie cã Prusia nu va îngãdui nici unui membru al familiei
Hohenzollern sã urce pe tronul Spaniei. Wilhelm I se înfurie atât de tare vãzând aroganta
lui Benedetti, încât refuzã sã-i acorde o a doua întrevedere. Apoi, regele îi expedie prin
intermediul unui functionar o telegramã lui Bismarck la Berlin, informându-1 pe cancelar
de refuzul sãu de a-1 primi pe trimisul plenipotentiar francez. Depesa în sine era
inofensivã, dar, în mâinile lui Bismarck, se dovedi curând a fi o armã puternicã în acest
rãzboi diplomatic. Cancelarul prelucra cu grijã într-o formã finalã telegrama regelui,
eliminând cuvintele politicoase si termenii diplomatici pentru a o face cât mai insolentã si
ofensatoare la adresa francezilor, si autorizã apoi reproducerea ei în aceastã versiune
modificatã în ziarele germane. Asa trucatã, depesa de la Ems a rãmas în istorie si în
analele diplomatiei întrucât schimba pacea si jongleriile diplomatice abile cu rãzboiul.
Când presa o publicã în aceastã formã prescurtatã în 14 iulie, se dezlãntui revolta pe
strãzile Parisului. Izbucnirile puternice de patriotism mãturarã capitala francezã: tara
fusese umilitã în mod public si acum
328
nebun
supusii lui Napoleon al IlI-lea cereau satisfactie. Douã zile mai târziu, Franta declara
rãzboi Prusiei.
în conformitate cu clauzele acordului secret de apãrare mutualã, semnat în 1866 ca un
codicil la Tratatul de pace de la Praga, Bavaria era legatã printr-un angajament de onoare
sã-i acorde ajutor Prusiei în timp de rãzboi. Tratatul de apãrare îi fusese impus cu forta
unei Bavarii refractare ca parte a despãgubirilor de rãzboi dupã conflictul armat de sase
sãptãmâni, dar nimeni în regatul bavarez, cu atât mai putin Ludwig, nu-si închipuise cã
tara avea sã fie somatã sã punã întelegerea în aplicare. Chiar si în toiul crizei diplomatice
dintre Franta si Prusia, Ludwig crezuse cu naivitate cã nu se putea cu nici un chip sã fie
obligat sã punã în practicã mult dispretuitul codicil, refuzând sã admitã posibilitatea unui
rãzboi sau necesitatea mobilizãrii trupelor sale împotriva Frantei.
Cu cinci zile înainte de declaratia francezã de rãzboi, regele se hotãrî sã porneascã spre
una dintre îndepãrtatele cabane de vânãtoare din Alpi. Pânã la urmã, putu fi convins sã
abandoneze acest plan dupã îndelungi stãruinte si perseverentã verbalã; tensiunile
ajunseserã în punctul culminant si nimeni nu stia ce s-ar putea întâmpla. Cu toate acestea,
Ludwig refuzã sã meargã spre Miinchen; în schimb, asa cum procedase si în timpul
rãzboiului de sase sãptãmâni, îsi stabili la castelul Berg resedinta, alegere oricum mai
bunã în momente de crizã decât dacã s-ar fi retras la o cabanã alpinã de vânãtoare. Aici,
în 15 iulie, îl convocã pe noul sãu secretar de cabinet, August von Eisenhart, care sã-i
prezinte un raport detaliat asupra situatiei.
Eisenhart primi convocarea urgentã tocmai când se
32.9

pregãtea sã-si pãrãseascã biroul dupã o zi de muncã. Se grãbi sã ia trenul pânã la

Starnberg si de acolo se deplasã cu o trãsurã pânã la castel, ajungând abia la miezul
noptii. Potrivit relatãrilor lui Eisenhart, regele era „foarte nervos si tulburat". Ludwig
umbla cu pasi mãrunti prin încãpere, fumând tigarã dupã tigarã. „Nu existã chiar nici o
cale, nici o posibilitate de a evita rãzboiul?", întrebã el în mai multe rânduri. Eisenhart,
care fusese tinut în picioare pe toatã durata de patru ore a audientei, îi rãspunse cã se
epuizaserã toate mijloacele de mentinere a pãcii. Ba variei, opina secretarul de cabinet,
nu-i rãmânea de ales decât sã vinã în ajutorul Prusiei: prin urmare, regele trebuia sã
ordone mobilizarea trupelor. Auzind aceste lucruri, Ludwig se prãbusi într-un fotoliu din
apropiere, îngropându-si fata în mâini, sfâsiat de nehotãrâre. Recomandarea oficialã a
cabinetului sãu era asteptatã dis-de-dimineatã; informându-1 pe Eisenhart cã intentiona sã
zãboveascã pânã primea o veste de la Miinchen, Ludwig se retrase la culcare.1
Douã ore mai târziu, la cinci dimineata, un slujitor îl desteptã din somn pe Ludwig cu
vestea cã un demnitar de la ministerul afacerilor externe, contele Berchem, sosise cu
decizia guvernamentalã, între timp, Ludwig ajunsese la o hotãrâre dupã multe frãmântãri:
respecta tratatul secret de apãrare cu Prusia, în realitate, nici nu avea de ales; dacã ar fi
ignorat angajamentul solemn, Prusia ar fi început fãrã îndoialã ostilitãtile împotriva
Bavariei, iar pe de altã parte, Ludwig se arãta prea putin entuziasmat de perspectiva unei
aliante cu Napoleon al III-lea. Regele detesta Franta contemporanã cu el; dragostea lui
pentru dinastia de Bourbon nu se extindea nici asupra Parisului, pe care-1 considera un
oras impregnat de influente ne-
330
nebun'
faste, nici asupra noului împãrat, pe care nu se sfia sã-1 dispretuiascã.
Decizia regelui de a se conforma întelegerii secrete era o recunoastere numai a realitãtilor
politice cu care se confrunta Bavaria, ci si a ocaziilor favorabile înlesnite de conflictul
franco-prusac. Exista perspectiva ca rãzboiul împotriva Frantei sã se sfârseascã prin
reorganizarea internã a Germaniei, cu aliante consolidate si cu pozitia Prusiei întãritã ca
stat german dominant de nord. Dar dacã Germania se unifica în vederea formãrii unui
nou imperiu, sau cel putin asa credea Ludwig cu toatã seriozitatea, existau toate
temeiurile sã spere cã viitoarea coroanã imperialã putea fi oferitã dinastiei de
Wittelsbach. Cu sigurantã cã Wittelsbachii erau de vitã mai veche, mai nobilã si înruditi
cu neamuri mai alese decât verii lor Hohenzollern, iar problema unui imperiu unit ar
implica în mod necesar toate statele germane, nu numai Prusia.
Aspiratiile imperiale nutrite de Ludwig, oricât de bine ar fi fost cântãrite, se întemeiau
numai pe presupunerea cã propria-i casã domnitoare se bucura de mai mare sprijin
popular decât cea a Prusiei. Nu izbutise sã înteleagã cã singurul tel urmãrit fãrã încetare
de Bismarck fusese unificarea Germaniei sub hegemonia prusacã. Prudent si abil,
cancelarul se strãduise sã-si ascundã planurile sub vãlurile nationalismului si sub masca
lingusirilor repetate pe lângã Ludwig, însã nimeni altcineva - nici diplomatii din birourile
berlineze de pe Wilhelm-strasse, nici ministrii regelui si membrii Landtag-ului -nimeni
deci nu se îndoia câtusi de putin în privinta scopurilor finale ale lui Bismarck.
Desi Ludwig se lãsa cu usurintã sedus de visuri fanteziste despre coroana imperialã,
rationamentele sale în
331

privinta asumãrii rãspunderii pentru mobilizarea armatei erau cât se poate de sãnãtoase.
Dacã rãzboiul era încununat de succes, se întrezãrea perspectiva ademenitoare a
câstigurilor teritoriale, precum si a reducerii despãgubirilor rãmase încã neonorate dupã
rãzboiul de sase sãptãmâni, în mod limpede, un rãspuns prompt si afirmativ la cererile
prusace ar cântãri greu în favoarea Bavariei în timpul negocierilor de pace, iar decizia ei
i-ar facilita un statut preeminent printre învingãtori.
Astfel, când Berchem îi prezentã hotãrârea cabinetului în ce priveste cererea de
mobilizare, Ludwig îi retezã scurt vorba, anuntându-1 cã se decisese deja sã onoreze
tratatul secret de apãrare, înhatã un condei si semnã ordinul. Berchem luã cu sine înapoi
la Miinchen ordinul bavarez de chemare sub arme împotriva Frantei - document scris, ca
o ironie a sortii, în francezã, iar regele merse la culcare. Mai târziu, în aceeasi zi, Ludwig
îi primi pe noul sãu prim-ministru, contele Otto von Bray-Steinburg, si pe ministrul de
rãzboi, general-locotenent Sigmund von Pranckh. Regele li se pãru acestor doi oameni de
conditie destul de însufletit si multumit, într-adevãr, Ludwig îi destãinui unui aghiotant
cã: „Am sentimentul cã am fãcut o faptã bunã."2
A doua zi, regele se întoarse la Miinchen. Era o zi de varã înãbusitoare, cu strãzile din
jurul palatului de resedintã întesate de oameni sãrbãtorind comunicatul oficial de începere
a rãzboiului împotriva Frantei. Prin ferestrele larg deschise din biroul sãu de lucru,
Ludwig auzea ovatiile supusilor, care îsi chemarã în repetate rânduri suveranul sã li se
înfãtiseze vederii. Ludwig detesta multimile si îi repugna sã se expunã privirilor
publicului, dar în aceastã împrejurare, entuziasmul momentului îl
nebun
coplesi întrucâtva si se conformã apãrând la fereastrã, salutând cu o înclinare din cap si
fluturând din mânã cãtre multimea strânsã în stradã. Când îl zãrirã pe monarhul altminteri
atât de scump la vedere, oamenii izbucnirã în strigãte: „Dumnezeu sã ne pãzeascã
Regele!" si începurã sã cânte în mod spontan imnul national. „Sã merg din nou la
fereastrã?", îl întrebã Ludwig cu vãditã plãcere pe aghiotantul sãu; îsi dãduse seama acum
cã se bucura încã de popularitate printre supusii sãi si, în acel moment unic, se desfatã în
afectiunea lor si cu pozitia de rege.3
Printul de coroanã Friedrich Wilhelm al Prusiei fusese numit comandant suprem al
armatelor germane sudice. El sosi în Miinchen pe 27 iulie, ca sã preia în mod oficial
comanda trupelor. Lui Ludwig îi displãcuse dintotdea-una înfumuratul sãu vãr Fritz, asa
cum era alintat în familie printul mostenitor, iar vizita acestuia se dovedi a-i fi un
supliciu. Era pentru prima datã când stindardele cu blazoanele regale ale Bavariei si
Prusiei fluturau alãturi ca simbol al aliantei, priveliste care-i fãcu pe multi, inclusiv pe
Ludwig, sã se simtã stingheriti. Printul Hohenlohe se numãrã printre cei care observarã
fãrã tragere de inimã spectacolul prevestitor de rele al sosirii prusacilor în capitala
bavarezã.
„Schutzenstrasse, piata publicã din fata gãrii si toate scuarurile învecinate erau ticsite de
oameni. De-abia ne ocupaserãm pozitiile în fata Sterngarten, când, la intrarea în garã, se
ivi o escortã de cuirasieri, urmatã îndeaproape de trãsura de galã în care stãtea Regele,
nrtpreunã cu Printul de Coroanã al Prusiei si cu Printul Otto. Publicul îmbulzit îi
întâmpinã cu destulã bucurie si strigã «Ura!» dar nu cu prea multã cãldurã. Clasele de

ll
jos, muncitorii, meseriasii si asa mai departe, erau reprezentate în numãr mare si, în
Miinchen, acestea nu sunt deosebit de entuziasmate de rãzboi, si nici foarte dispuse sã
strige «Trãiascã!» în cinstea unui print prusac."4
Dacã cetãtenii munchenezi de rând nu-i fãcurã o primire entuziastã printului de coroanã
al Prusiei, Friedrich împãrtãsea acelasi disconfort în prezenta lui Ludwig. Cei doi veri de
spitã regeascã nu se întâlniserã de câtiva ani si Fritz îsi consemnã cu promptitudine
impresiile mai putin mãgulitoare în jurnal.
„îl gãsesc izbitor de schimbat, înfãtisarea sa frumoasã si avantajele sale fizice s-au
estompat în mare mãsurã, i-a cãzut un dinte din fatã, aratã palid si are un fel de a vorbi
nervos, agitat, astfel încât nu doreste niciodatã sã asculte rãspunsul la propriile lui
întrebãri, dar, în timp ce interlocutorul spune ceea ce gândeste, îl bombardeazã cu alte
întrebãri despre alte probleme. Pare sã se dedice cu trup si suflet afacerilor de stat si sã
urmeze cu pasiune vocatia nationalã. Decizia sa rapidã de a semna ordinul de mobilizare
prezentat de ministrul de rãzboi, General-locotenetul von Pranckh, fãrã cunostinta
ministrului afacerilor externe, Contele Bray, este salutatã de toatã lumea."5
în prima searã a vizitei, Ludwig aranja o reprezentatie de galã cu prima piesã a trilogiei
„Wallenstein" scrisã de Schiller, si anume „Lagãrul lui Wallenstein". Friedrich Wilhelm,
un bãrbat înalt, impunãtor, învesmântat în eleganta uniformã prusacã, pãrea totusi firav si
sfrijit în comparatie cu vãrul sãu bavarez, când cei doi se întâlnirã în fata lojei regale.
Diferentele politice furã lãsate la o parte pentru câteva clipe în timp ce se îmbrãtisarã, un
gest simbolic care le displãcu amândurora deopotrivã.
334
nebun
Dar regele considerã o caznã teribilã toate ceremoniile care urmarã.
înainte ca printul mostenitor sã pãrãseascã Miinchen-ul, Ludwig îi dãdu o scrisoare
personalã pentru tatãl sãu, regele Prusiei, în aceastã misivã, Ludwig punea accentul pe
colaborarea promptã a tãrii sale la efortul de rãzboi si-si exprima speranta cã aceastã
loialitate nu avea sã rãmânã nerãsplãtitã. Regele Wilhelm nu se entuziasma câtusi de
putin de continutul acestei note, dar Bismarck îl avertizã cã dacã nu-1 reasigura pe
Ludwig, Bavaria si-ar putea foarte bine retrage trupele. tinând seama de pãrerile
cancelarului sãu, Wilhelm I îl informã cum se cuvine, desi cu pãrere de rãu, pe nepotul
sãu cã Bavaria avea sã-si pãstreze pozitia unicã si sigurã în cadrul noii Germanii.
în pofida rugãmintilor adresate de familie si de membrii guvernului, Ludwig refuzã încã o
datã sã preia comanda armatei bavareze, în schimb, conducerea unitãtilor militare cãzu în
sarcina a doi generali vârstnici, C.F. Hartmann de saptezeci si cinci de ani si von der
Tann, la fel de nepotrivit si de ineficient, care participase si la rãzboiul de sase sãptãmâni.
Starea deplorabilã a armatei bavareze nu se îmbunãtãtise câtusi de putin de la conflictul
precedent. Printul mostenitor Friedrich Wilhelm nota în jurnalul sãu:
„Am trecut în revistã un regiment de infanterie bavarez si unul de cavalerie, profitând de
acest prilej ca sã fac cunostintã cu soldatii bavarezi. Adevãrat, punctul de vedere prusac
trebuie sã fi fost abandonat cu totul, pentru cã aici lucrurile stau altfel decât la noi;
stângãcia în rniscãri, conformatia greoaie a corpului si corpolenta surprinzãtoare chiar si
la oamenii mai tineri. Totusi, sol-
335

datii au o tinutã destul de distinsã, numai cã nu par obisnuiti cu modul de adresare cãtre
superiori si cu executarea ordinelor."6
în ciuda entuziasmului sãu initial pentru rãzboi si a aspiratiilor himerice cãtre coroana
imperialã, Ludwig nu se interesa deloc de comportamentul soldatilor sãi. în ziua bãtãliei
de la Worth, regele pornise devreme în cotidiana plimbare cu trãsura, când Eisenhart
alergã dupã el, strigându-i cã tocmai începuserã sã soseascã rapoarte despre desfãsurarea
luptei si cã trebuia sã astepte vestile. „Un rege nu trebuie niciodatã sã dea ascultare!", se
rãsti Ludwig cu furie si-si continuã drumul, poruncindu-i vizitiului sã zãboveascã cu o
orã mai mult decât de obicei.7
Rãzboiul durã cu putin mai mult de o lunã. Armata prusacã, aflatã din nou sub comanda
strãlucitului general Helmuth von Moltke, nu-si irosea timpul ci mãrsãluia spre granitã, în
vreme ce trupele franceze bâjbâiau si discutau în contradictoriu despre trecerea de la
dispozitivul de mars la cel de luptã. La 4 august, fortele franceze furã înfrânte la
Weissenburg si, douã zile mai târziu, la Worth; bãtãlia decisivã se purtã la Sedan, pe l
septembrie, în ziua urmãtoare, dându-si limpede seama cã rãzboiul era ca si pierdut,
Napoleon al III-lea, împreunã cu efectivul de 83.000 de soldati francezi, capitularã.
Ludwig jubilã de laurii culesi de trupele sale. îi scria baronesei Leonrod: „Vã puteti
închipui cât de încântat sunt pentru victoriile strãlucite obtinute de bravii mei soldati; cine
ar fi visat vreodatã succese atât de rapide si de extraordinare. Acele victorii rãsunãtoare si
decisive ale germanilor asupra vestitei armate franceze socotitã de neînfrânt... Totusi,
tânjesc din tot sufletul dupã o pace grabnicã si permanentã care sã fie trainicã si
binecuvân-
336
'mele nebun
tatã pentru întreaga Germanie si în mod special pentru Ba varia mea mult iubitã."8 Cu
toate acestea, chiar pe când asternea pe hârtie aceste rânduri, Ludwig începuse sã
înteleagã cã fiecare ofensivã încununatã de succes apropia si mai mult Prusia de pozitia
dominantã asupra statelor germane. Dupã bãtãlia de la Sedan, refuzã sã se întoarcã în
capitalã sau sã autorizeze abordarea stindardelor germane în semn de sãrbãtoare, „întrucât
nu existã nici Imperiul german, nici Republica germanã si nici mãcar o Federatie
germanã, este Vointa Mea ca numai drapelele bavareze sã fluture în vârful clãdirilor
guvernamentale sau mai bine nici un fel de drapel."9
Asediul Parisului de cãtre armata prusiana începu pe 9 septembrie 1870. Atrocitãtile
comise de trupele germane care încercuiserã orasul îl umplurã pe Ludwig de rusine si
dispret, în asa mãsurã încât într-o împrejurare declarã cã nu o putea primi pe mama lui pe
motiv cã era „o printesã prusacã". Intrase în rãzboi plin de sperante, chiar dacã dovedind
multã naivitate, însufletit de gândul la o Germanie unitã si la coroana imperialã sub
hegemonia Wittelsbachilor. Când rãzboiul se sfârsi în principiu, deveni cât se poate de
clar cã aceastã coroanã urma sã fie purtatã numai de un membru al dinastiei de
Hohenzollern. Pe cât de tare îl îngrozea aceastã idee, desi Ludwig încã sustinea crearea
unui imperiu german unit, tot atât se preocupa ca suveranitatea sa regalã sã nu fie redusã
pentru a se ajusta configuratiei noului Reich. Aceastã sperantã naivã avea sã fie
spulberatã curând.
337
25
oKaiserbrief
=/a încheierea rãzboiului franco-prusac, Bismarck se instala la Versailles, o umilintã pe
care francezii aveau mai târziu s-o rãzbune la sfârsitul primului rãzboi mondial.
Cãlãuzind destinele statelor germane din Palatul Regelui Soare, cancelarul actiona cu
rapiditate sã le încorporeze pe toate sub suprematia prusacã si sã formeze un nou imperiu.
Totusi, pentru a-si atinge scopul, trebuia mai întâi sã submineze puterea si prestigiul
Bavariei; cu acest obiectiv în minte, Bismarck îi convocã pe reprezentantii diplomatici
din Bavaria, Hessen si Wurttemberg la Versailles pentru deschiderea negocierilor în
vederea intrãrii acestora în Confederatia germanã de Nord. Ludwig se strãdui cu
disperare sã intervinã pe lângã delegatii statelor germanice sudice, cerându-le sã nu facã
nici un fel de concesii la tratative pânã nu se consultau cu partea bavarezã; prin pãstrarea
unui front unit, regele nãdãjduia sã evite orice pierderi importante pentru Bavaria.
* Kaiserbrief (Ib. germ.) - Scrisoare cãtre Kaizer 338
,6ocw nebun
Desi nici unul dintre aceste state nu dorea sã fie înglobat, fiecare considera cã nu avea de
ales si cã nu putea opune rezistentã puterii militare covârsitoare a vecinului lor prusac.
Din aceastã cauzã, Ba varia rãmase singurã. Dacã nu vroia sã se pomeneascã izolatã -
sau, mai rãu chiar, târâtã într-un mare conflict intergerman - nu avea alternativã decât sã
participe la negocierile de la Versailles.
Sub spectrul acestei amenintãri, guvernul bavarez începu dezbaterile pentru încheierea
unei aliante oficiale cu Prusia. Cu toate cã sprijinise efortul de rãzboi, respectând tratatul
secret de apãrare, Bavaria nu înclina deloc sã-si lege soarta de dinastia Hohenzollernilor
la sfârsitul conflictului. Primul ministru Bray prezida o sedintã a cabinetului pe 9
septembrie, dedicatã discutãrii acestei probleme litigioase, iar trei zile mai târziu,
membrii guvernului votarã recomandând regelui sã dispunã începerea tratativelor oficiale
cu Prusia.
în acest scop, Bismarck trimise de urgentã un delegat ca sã solicite o întrevedere cu
regele. Acest reprezentant, în persoana lui Rudolf von Delbriick, presedinte al Cancelariei
federale germane de Nord, primi misiunea de neinvidiat si aproape imposibilã de a-1
convinge pe Ludwig sã se alãture negocierilor de la Versailles privind destinul statelor
germane. Nu era o sarcinã deloc usoarã, fiindcã se arãta cât se poate de clar cã singurul
rezultat posibil al acestor discutii urma sã fie pierderea suveranitãtii si a autonomiei
bavareze în cadrul noului imperiu german. Delbriick îl gãsi pe rege foarte refractar: la
prima audientã, Ludwig refuzã categoric sã discute despre a-ceastã problemã. De îndatã
ce Delbriick se retrase, Ludwig se întâlni cu Mittnacht, trimisul plenipotentiar din Wiirt-
temberg, si-i declarã acestuia fãrã rezerve: „Bineînteles cã nu vom intra în Confederatia
germanã de Nord".1
33.9
Ludwig îi invitase atât pe Delbruck, cât si pe Mittnacht sã rãmânã la castelul Berg pentru
o cinã festivã, dar apoi se rãzgândi pe neasteptate, pretextând cã nu se simtea bine. Insã,
pe când cei doi delegati cinau împreunã cu câtiva aghiotanti într-o salã de la parter, se
mirarã sã-1 zãreascã pe ferestrele larg deschise pe rege plimbân-du-se cãlare. Potrivit
protocolului, toatã lumea trebuia sã se ridice în picioare si sã facã o plecãciune pe când
trecea regele, iar Ludwig, cãlãrind de câteva ori în galop încoace si încolo prin dreptul
ferestrelor, pãru sã se amuze nespus pe seama disconfortului lor.2
Conferinta de la Versailles se deschise pe 20 octombrie, fãrã participarea vreunui delegat
din partea Bavariei; Ludwig plãnuise cu grijã sã facã jocul expectativei. Soldatii prusaci
erau angajati într-o bãtãlie nedecisã la Metz, precum si în încercuirea Parisului, operatii
militare care-i îngãduiau regelui un oarecare spatiu de manevrã. Atâta vreme cât trupele
lui Bismarck erau astfel angrenate în ostilitãti, cancelarul nu-si putea permite sã-1 preseze
pe Ludwig sau sã riste o eventualã retragere a soldatilor bavarezi din Orleans. Dar, când
orasul Metz cãzu sub stãpânirea prusacã, raportul de forte se schimbã din nou în favoarea
lui Bismarck, iar pozitia Bavariei slãbi în mod vizibil.
în ultimã instantã, celelalte state germane, din prevedere sau prin intimidare, se aliniarã
toate cu docilitate în spatele Prusiei. Pânã si Ludwig îsi dãdu seama cã orice altã
tergiversare s-ar putea dovedi fatalã. Prin urmare, trimise fãrã tragere de inimã o delegatie
compusã din Bray, von Pranckh si Lutz sã participe la conferintã. La Versailles, Bray
propuse în numele regelui ca, de îndatã ce se declara oficial crearea imperiului, coroana
imperiala
340
<&ftgele nebun
a Germaniei sã revinã în comun - prin alternare - dinastiilor de Hohenzollern si
Wittelsbach. Aceastã idee era în mod limpede inacceptabilã pentru Bismarck, care nu se
luptase atâtia ani sã obtinã suprematia Prusiei doar ca s-o împartã cu Ba varia. Cu toate
acestea, cancelarul era mult prea viclean sã respingã ideea din capul locului; în schimb,
îsi elabora propria serie de propuneri.
Cea mai dificilã problemã cu care se confrunta Bismarck era aceea a pozitiei lui Ludwig
al II-lea în cadrul noului Reich. Regele Bavariei, evident, nu se îndupleca sã consimtã la
o diminuare a autoritãtii sale suverane, dar o asemenea concesie devenea necesarã înainte
de formarea imperiului. Dar regele Wilhelm I al Prusiei nu pãrea preocupat de astfel de
detalii, iar fiul sãu, printul mostenitor Friedrich nu-si tãinuia dorinta de a umili Bavaria si,
implicit, pe vãrul lui atât de detestat. Potrivit relatãrilor lui Bismarck, „printul de coroanã
este la fel de stupid si de vanitos ca oricare altul. Toatã aceastã nebunie cu titlul de
împãrat i s-a urcat din nou la cap."3 Orisicum, cancelarul nu tolera acest gen de revansã
meschinã si intentiona sã câstige pentru Ludwig cea de-a doua pozitie, dupã aceea a
noului Kaizer.
Sub auspiciile lui Bismarck, Bavaria primi o serie de garantii care, chiar dacã nu-i
asigurau în realitate autonomia, îi lãsau cu sigurantã impresia cã urma sã se bucure de o
mai mare independentã decât oricare alt stat german în cadrul imperiului nou creat.
Bismarck era dispus sã acorde Bavariei acelasi statut de partener alãturi de Prusia în
confederatia celui de-al doilea Reich: armata bavarezã îsi pãstra independenta fatã de
trupele imperiale cu exceptia stãrii de rãzboi când cãdea sub comanda prusacã. Banii
pentru cheltuielile de înarmare trebuiau
341
sã fie aprobati de Reichstag-ul din Berlin, dar Bavaria putea întrebuinta fondurile asa cum
socotea de cuviintã. I se permitea sã-si pãstreze sistemul de cãi ferate si mãrcile postale,
si sã stabileascã misiuni diplomatice si ambasade independente, în cele din urmã, în
eventualitatea putin probabilã a stingerii din viatã a urmasilor eligibili de sex bãrbãtesc
din dinastia de Hohenzollern, Wittelsbachii deveneau atunci îndreptãtiti sã-si asume
coroana imperialã, în 23 noiembrie, în numele guvernului bavarez, Bray semnã aceastã
întelegere cu Bismarck. „Este începutul unei noi Germanii care, dacã planurile noastre se
împlinesc, va însemna totodatã si sfârsitul vechii Bavarii", îi scria Bray sotiei sale. „Ar fi
de prisos sã ne amãgim singuri/'4 Cancelarul mai avea încã un tel: pentru a legitima noul
imperiu sub coroana prusacã, Bismarck dorea ca Ludwig, în calitate de suveran al celui
de-al doilea stat german ca mãrime, sã-i ofere regelui Wilhelm I titlul imperial. Se purtarã
discutii aprinse pe marginea acestui aranjament si durã mult timp pânã când se acceptã în
cele din urmã titulatura de împãrat sau Kaizer. Wilhelm afirmase cã nu înclina sã-si
atribuie un titlu mai mare decât cel de rege al Germaniei, exprimîndu-si dorinta sã fie
încoronat pur si simplu monarh al Germaniei. Totusi, acest fapt crea probleme imense.
Dacã Wilhelm I se proclama rege al Germaniei, atunci aceastã învestire oficialã excludea
folosirea titlului de cãtre ceilalti monarhi din noul Reich. Cu alte cuvinte, statutul detinut
de Ludwig al II-lea, precum si de regii Saxoniei si Wurttemberg-ului, trebuia sã fie redus
din punct de vedere constitutional la rangul de simplu duce sau la alte titluri de noblete
existente în arhondologia germanã, ceea ce echivala în consecintã cu o degradare, în
ultimã instantã, Wilhelm I
nebun
acceptã titlul de împãrat al Germaniei, cu conditia sã-i fie oferit nu de cãtre parlament, ci
de cãtre un cap încoronat.
însãsi ideea ca respingãtorul sãu unchi prusac sã-si aroge titlul de Kaizer al Germaniei îi
repugna lui Ludwig. Totusi, Bismarck îi adresã în repetate rânduri regelui invitatia sã vinã
la Versailles. Se relateazã cã Delbriick ar fi propus: „hai sã-i punem la dispozitie o
celebrã anfi-ladã de încãperi istorice, poate chiar apartamentul lui Ludovic al XlV-lea, si
atunci va fi atât de încântat, încât nu va observa lipsa tuturor convenientelor normale", iar
printul mostenitor notã în jurnalul sãu cã palatul Trianon de la Versailles era pregãtit în
mare grabã pentru sosirea regelui.5 Numai cã Ludwig nu putea fi corupt atât de usor. în
consecintã, îi scrise lui Dufflipp: „Maiestatea Sa este din ce în ce mai convins cã îi va fi
imposibil sã întreprindã cãlãtoria plãnuitã cãtre Franta. Prin urmare, Maiestatea Sa crede
cã este necesar sã întrebuinteze ca pretext o indispozitie, cum ar fi de pildã scrântirea
gleznei; sunteti atât de amabil, Herr Dufflipp, sã încunostintati marele public si Armata
despre acest lucru?"6
Ludwig îl trimise în schimb mai întâi la Versailles pe fratele lui, printul Otto. Acesta
pornise la drum cãtre Franta când Ludwig, zdrobit de umilinta pozitiei sale, se hotãrî
iarãsi sã-si abandoneze coroana: avea de gând sa abdice în favoarea fratelui sãu. Dar
sperantele îi furã curând nãruite. La Versailles, Otto începu sã manifeste primele
simptome serioase ale unei boli neîndoielnice; vorbea rareori la întrevederi, dar, în
schimb, stãtea tre-rrvurând, fixându-si privirea în vid. Rapoartele privind declinul fratelui
sãu ajunseserã în mâna lui Ludwig si se înclinã resemnat în fata sortii: nu-i rãmânea
nimic de fãcut decât sã-si continue domnia.
si totusi, Ludwig admitea în sinea lui cã trebuiau sã fie depuse eforturi mai mari la
tratativele de la Versailles. Fireste, guvernul sãu era deja reprezentat la conferintã prin
Bray, Pranckh si Lutz, dar regele se decise cã interesele sale ar putea fi mult mai bine
apãrate într-o manierã personalã. Mai degrabã decât sã se deplaseze acolo el însusi, îl
expedie pe contele Maximilian von Holnstein, Oberstallmeister, intendentul general al
grajdurilor regale. Contrar rangului sãu, Holnstein detinea o functie de mare importantã la
curtea lui Ludwig al II-lea si totodatã deosebit de respectatã. Postul de mare curier al
grajdurilor regale echivala într-o oarecare mãsurã cu cel de sambelan al curtii regale
britanice, iar Holnstein exercita de câtiva ani buni o extraordinarã influentã asupra casei
regale. Ludwig stia cã era lipsit de scrupule si însetat de putere, dar nu se bizuia pe
nimeni altcineva sã-i încredinteze îndeplinirea unei misiuni la Versailles.
Holnstein era un om enigmatic; presupus a fi fiul nelegitim al unui duce din familia
regalã, se cãsãtorise cu nepoata de fiu a unchiului lui Ludwig al Il-lea, printul Karl. Se
înrudea de asemenea prin aliantã cu familia ducelui Max de Ba varia. Ambitia si onoarea
sa îndoielnicã erau binecunoscute. Ambasadorul prusac la Munchen, printul Philip
Eulenburg, îl descrie ca „pe un aventurier politic de felul celor din secolul al XVIII-lea,
vesnic nemultumit de conditiile bine rânduite ale unei guvernãri moderne... Se trage
dintr-o familie în care au abundat aventurile si intrigile dubioase. Sinucideri, dueluri,
rãpiri, si asa mai departe, constituie rutina lor."7 Iar unul dintre biografii regelui îl
eticheta drept „un bavarez tipic, cu maniere alese, destul de puternic si de inteligent ca sã
realizeze aproape tot ce-si punea în gând."8
344
nebun
Holnstein sosi la Versailles pe 25 noiembrie. Cât de curând posibil, se întâlni cu
Bismarck, care sesizã imediat loialitatea labilã a reprezentantului trimis de Ludwig si-1
convinse cã era în interesul Germaniei dacã Ludwig putea fi determinat sã-i ofere
coroana si titlul imperial regelui din dinastia de Hohenzollern. De fapt, chiar Holnstein îi
sugerã mai întâi cancelarului sã schiteze în ciornã misiva pe care dorea ca Ludwig s-o
trimitã regelui prusac, prin care îi propunea sã primeascã sceptrul imperial, în consecintã,
Bismarck concepu prima scrisoare, faimoasa Kaiserbrief, intratã în istorie sub acest nume
si care urma sã-i serveascã drept model lui Ludwig. Bismarck îi alãturã acesteia si-i
trimise regelui bavarez si o a doua misivã personalã, în care sublinia importanta unui
împãrat german si rolul pe care dinastia de Wittelsbach îl jucase totdeauna în momentele
mari si decisive de-a lungul veacurilor tulburi de istorie germanã. Holnstein primi de
asemenea asigurãri ferme cã atât el personal, cât si regele Bavariei, aveau sã fie
recompensati cu generozitate în cazul când i se fãcea oferta lui Wilhelm I si când
tratativele erau încheiate.
Dupã aceastã întrevedere, Holnstein se întoarse repede în Bavaria sã-i prezinte regelui
aceste cereri. Porni direct cãtre Hohenschwangau, unde Ludwig îsi stabilise resedinta, dar
la început i se refuzã accesul în castel si apoi fu lãsat sã astepte într-o anticamerã de la ora
zece dimineata pânã la patru dupã-amiazã. In cele din urmã, Holnstein pretextã cã se
pregãtea sã se întoarcã la Versailles în aceeasi zi si trebuia, asadar, sã-1 vadã de îndatã pe
rege. Un aghiotant îi transmise acest mesaj lui Ludwig, care catadicsi fãrã tragere de
inimã sã-1 primeascã.
Holnstein îl gãsi pe rege asezat în pat si rezemat cu
345
spatele de un maldãr de perne, înfãsurat cu un bandaj enorm peste crestet si la gurã.
Ludwig îi spuse cã avea o durere cumplitã de dinti si, de fapt, tot dormitorul mirosea a
cloroform. Holnstein îi înmâna ambele scrisori din partea lui Bismarck si asteptã cât timp
Ludwig le citi cu atentie de la un cap la altul. Regele declarã la început cã nu putea cu
nici un chip sã semneze documentul; dupã ce ascultã pledoaria lui Holnstein, acceptã în
ultimã instantã. Se ridicã din pat, se îndreptã spre secreter sã transcrie pe curat ciorna
scrisorii, dar se opri în loc afirmând cã nu gãsea hârtia de corespondentã convenabilã si
cã misiva trebuia deci sã mai astepte. Neadmitând sã fie amãgit cu o astfel de tacticã de
tergiversare, Holnstein chemã cu clopotelul un slujitor si-i porunci sã caute hârtia de
scrisori potrivitã pentru rege. De îndatã ce colile furã aduse, Ludwig nu mai putea
continua cu asemenea tãrãgãnãri si se apucã sã copieze corect Kaiserbrief, invi-tându-1
pe detestabilul sãu unchi prusac sã-si asume tronul imperial al Germaniei.
„Luminãtia-Ta, mãrite si preaputernice Print, Frate, Prieten si Vãr!
Dupã intrarea Germaniei de sud în Confederatia germanã, legea prezidialã a predat
Maiestãtii-Voastre întinderi de pãmânt pe tot cuprinsul teritoriilor germane.
Eu însumi m-am pronuntat deja din toatã inima în favoarea Uniunii, prin intermediul
cãreia, interesele federative ale Patriei germane si ale tuturor Printilor sunt reunite în
credinta cã ei vor rãmâne devotati pânã la capãt drepturilor legitime ale Prezidiului
General, pentru formarea cãruia Maiestatea-Voastrã se strãduie sã ajungã la o întelegere
mutualã între toti Printii.
în consecintã, am prezentat Printilor germani propu-
346
nebun
tierea ca Drepturile Prezidiale ale Uniunii sã fie înglobate sub conducerea unuia singur
care sã detinã titlul de împãrat german. De îndatã ce Maiestatea-Voastrã îsi va formula
intentia în fata tuturor Printilor, voi da imediat instructiuni Guvernului Meu sã ducã la
îndeplinire detaliile necesare pentru realizarea aceluiasi scop.
Cu asigurãri de profund respect si de statornicã prietenie, rãmân al Maiestãtii-Voastre
afectuos Vãr, Frate si Nepot,
Ludwig."9
Ludwig îi scrise de asemenea lui Bismarck:
„Scrisoarea cãtre Regele Domniei Voastre, iubitul si onoratul Meu Unchi, va ajunge în
mâinile Sale mâine. Doresc din tot sufletul ca propunerea prezentatã în fata Regelui sã
poatã fi primitã cu un rãspuns favorabil de cãtre ceilalti membri ai Federatiei cãrora le-am
scris, precum si de întreaga natiune. Este un motiv de deplinã satisfactie pentru Mine sã
constat cã la începutul acestui rãzboi glorios, ca si la sfârsitul lui, m-am aflat, în virtutea
Rangului Meu în Germania, în pozitia de a întreprinde un pas decisiv în favoarea cauzei
nationale. Dar nãdãjduiesc, si cu multã convingere, cã Ba var ia îsi va pãstra în viitor
pozitia, întrucât este cu sigurantã compatibilã cu o politicã federalã loialã si neconstrânsã,
si pe care se va putea conta cu certitudine cã va preîntâmpina o centralizare
dãunãtoare."10
In actul de a-i oferi unchiului sãu coroana imperialã, Ludwig, desi torturat sufleteste de
acest gest, se vedea de asemenea pe sine însusi în rolul strãmosilor sãi medievali,
contribuind determinant la conturarea si modelarea destinului noului imperiu german. Pe
cât de naivã era aceastã convingere, pe atât devenea unica lui conso-
347

lare. într-un fel sau altul, izbuti sã se convingã de unul singur cã aceasta fusese menirea
sa divinã sã-i ofere titlul de împãrat regelui Prusiei.
Ludwig luase aceastã decizie fãrã stiinta sau consimtãmântul ministrilor cabinetului,
dintre care cei cu portofoliile cele mai importante rãmãseserã izolati la Versailles. In
tentativa de a se linisti, îi ceru lui Holnstein sã-1 consulte pe secretarul sãu, Eisenhart.
Holnstein se grãbi cu supunere sã ajungã la Miinchen, unde-1 gãsi pe secretarul de
cabinet asistând la o reprezentatie datã la Residenztheater. Contele îl chemã afarã din lojã
si-i înmâna Kaiserbrief, împreunã cu un bilet din partea lui Ludwig: „dacã o scrisoare
formulatã în termeni diferiti ar fi socotitã mai bunã sau mai potrivitã, dacã sacrificiile ...
ce mi se cer sunt prea mari - e în ordine, în cazul acesta, revin asupra hotãrârii si te
autorizez sã rupi în bucãtele scrisoarea cãtre Regele Prusiei."11 Totusi, Eisenhart nu gãsi
nici un cusur propunerii regelui, si nici Lutz, ministrul justitiei, cãruia i se ceru de
asemenea pãrerea.
Holnstein ajunse din nou la Versailles si merse direct la Bismarck cu ambele misive
trimise de rege. Pe 3 decembrie, printul Luitpold, în numele delegatiei diplomatice
bavareze, le înmâna în mod oficial cancelarului prusac. Bismarck era încântat la culme.
„Holnstein si-a dat cu prisosintã obolul în aceastã privintã", nota cancelarul. „si-a jucat
rolul cu mare abilitate... Mã întreb cu ce Ordin am putea sã-1 recompensãm?"12 Se stârni
în-tr-adevãr un sentiment de uimire generalã la bunãvointa cu care regele dãduse
ascultare cererii lui Bismarck. In jurnalul sãu, printul mostenitor al Prusiei consemna cu
vãditã stupoare: „Regele Bavariei a transcris cu adevãrat si cu exactitate epistola cãtre
Regele Nostru sugeratã de
348
nebun
Bismarck."13 Bray, propriul prim-ministru al lui Ludwig, nu fusese consultat în aceastã
problemã, iar Ruggenbach, reprezentantul diplomatic din Baden, observã cu finã ironie:
„E foarte putin probabil sã mai existe un altul la fel cu Regele Bavariei, dispus sã ofere de
bunãvoie o coroanã imperialã doar pentru cã are o durere de dinti."14
La 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles, Wilhelm I se proclamã împãrat al
Germaniei. Ludwig refuzã sã asiste la strãlucitoarea ceremonie; îl împuternici pe fratele
sãu, Otto, sã participe în numele lui. Acesta îi scrise: „Vai, Ludwig! Nu-ti pot descrie în
cuvinte cât de nefericit si cât de jalnic m-am simtit în timpul ceremoniei de încoronare,
cum fiecare fibrã a fiintei mele se rãzvrãtea împotriva a ceea ce vedeam! Totul era atât de
rece, de scânteietor, de ostentativ si tipãtor, asa de vanitos si de nemilos. M-am simtit atât
de apãsat, atât de sufocat în acea salã imensã!15
Dupã învestirea solemnã de la Versailles, Ludwig, retras în defensivã, îi asternu pe hârtie
câteva rânduri baronesei Leonrod.
„Am actionat asa pornind numai de la interesele Bavariei. Dacã nu m-as fi sacrificat
pentru Coroanã si pentru tarã, ni s-ar fi impus cu forta în scurtã vreme sã renuntãm la
lucruri mult mai mari si mai importante. De altminteri, este previzibil cã, între timp, n-am
fi putut pretinde mãcar cã ne-am opus din proprie vointã si acest fapt ne-ar fi prejudiciat
viitorul politic si pozitia în cadrul noului Reich."16 si dupã nici o lunã de zile, îi
Destãinuia aceleiasi baronese:
«Acest ultim rãzboi, care în multe privinte s-a sfârsit atât de glorios pentru Bavaria, dacã
s-ar fi întâmplat sã
349

mã vâre fortat pe mine, si implicit tara mea, în ghearele de fier ale acelui afurisit Reich cu
colorit prusac - dacã acest rãzboi nefericit care este îmbrãtisat cu entuziasm de atâtia
dintre supusii mei ar fi adus cu sine toate acestea - reprezintã cea mai deplorabilã ispitire
trimisã de Providentã. Popularitatea de care, gratie promptitudinii hotãrârii mele si
sacrificiilor mele politice, mã bucur mai ales în Germania de nord, nu suplineste deloc
ceea ce am pierdut."17
în cele din urmã, Parisul capitulã, iar Tratatul de pace franco-prusian se semnã la
Frankfurt pe Main pe 10 mai 1871. La 16 iulie, armata bavarezã victorioasã se reîn-torcea
în Miinchen. Desi îi displãceau ceremoniile publice, Ludwig trebui sã asiste la trecerea în
revistã a trupelor, alãturi de vãrul sãu, printul de coroanã al noului imperiu. La o
grandioasã inspectie a unitãtilor militare desfãsurate la Palatul Nymphenburg din afara
Mxin-chen-ului, Ludwig stãtea pe saua calului în bãtaia razelor fierbinti de soare,
urmãrind în tãcere cum vãrul sãu prusac, atât de detestat, împãrtea decoratii cu Crucea de
Fier în numele noului împãrat. Intr-un târziu, acest spectacol îi întrecu puterea de
rezistentã si Ludwig dãdu pinteni calului, pornind în galop de-a lungul câmpului în toiul
ceremoniei militare. Se confesa în jurnalul sãu cã socotise „prezenta Printului de Coroanã
al Prusiei foarte tulburãtoare si dezagreabilã!"18
Regele trebuia sã astepte sosirea trupelor sale în oras. Acestea erau conduse, nu de cãtre
ofiterii bavarezi, ci chiar de printul mostenitor prusac în persoanã, trecând în coloanã si
dând onorul de-a lungul Ludwigstrasse pânã în Odeonplatz. „Este prima mea paradã
militarã ca vasal"/ comentã Ludwig cu amãrãciune unui aghiotant.19 In
350
îfegefe nebun
acea searã, avea loc o reprezentatie de galã cu piesa „Pacea" scrisã de Paul Johann
Ludwig von Heyse. Verii regesti se îndreptarã cãtre lojã mergând umãr la umãr si apoi,
înainte sã intre, se îmbrãtisarã într-un gest menit sã demonstreze bunãvointa si legãturile
puternice ce uneau Bavaria si Prusia. Dar Ludwig, care cu greu putea sã suporte prezenta
lui Friedrich Wilhelm si aceastã saradã politicã a vizitei sale, agoniza.
în ziua urmãtoare, familia Wittelsbach oferi un dejun festiv pe Roseninsel, pe lacul
Starnberg, care se sfârsi cu o scenã catastrofalã. Ludwig îl invitã pe printul mostenitor sã
primeascã functia de comandant suprem onorific al unui regiment bavarez de lãncieri. în
loc sã-si exprime gratitudinea fatã de acest gest de bunãvointã, Fritz afirmã cã trebuia sã-i
cearã tatãlui sãu permisiunea si cã, în orice caz, îi displãcea uniforma lãncierilor bavarezi
si considera cã aceastã functie nu era pe potriva marelui sãu renume. Ludwig se enervã.
Se ridicã brusc de la masã si se nãpusti afarã din încãpere. Declarã cã nu mai avea de
gând sã ia parte la banchetul sãrbãtoresc care se dãdea în acea searã la Glaspalast în
Munchen. Erau asteptati nouã sute de invitati si se considera în general cã aceastã masã
de galã reprezenta încununarea fastuoasã a tuturor ceremoniilor dedicate victoriei în
rãzboi. Nici o rugãminte, oricât de stãruitoare, nu reusi sã-1 convingã sã se rãzgândeascã.
Regele anuntã cã se îmbolnãvise, dar nimeni nu dãdu crezare acestei vesti. A doua zi, dis-
de-dimineatã, fãrã sã-si ia rãmas-bun de la familia sa ori de ta vãrul prusac, Ludwig
pãrãsi Miinchen-ul, pornind cãtre una din cabanele de vânãtoare îndepãrtate, situate Pe
crestele singuraticilor Alpi bavarezi.
351
26
avaria în tumult
j^clamatiile si uralele puternice primite de Wilhelm I la proclamarea ca împãrat al
Germaniei în magnifica Salã a Oglinzilor de la Versailles reprezentarã culmea triumfului
repurtat de Bismarck, dar, pentru Ludwig al Il-lea, vestea despre memorabilul eveniment
desfãsurat în afara Parisului marcã sfârsitul propriei suveranitãti. Amenintarea cu
rãzboiul, problemele legate de aliante, pozitia viitoare a Bavariei în cadrul noului Reich
consti-tuiserã dileme interne pentru rege, solicitându-i o încordare a atentiei în efortul de
a pãstra autonomia bavarezã, însã sfârsitul rãzboiului nu aduse Bavariei pacea atât de
doritã de Ludwig, întrucât haosul izbucni cu violentã în sânul Bisericii Catolice.
Politizarea crescândã a Bisericii Catolice si lupta rezultatã între statul prusac si Biserica
romano-catolicã, asa-numita Kulturkampf, au contribuit la montarea decorului pentru
lovitura de stat care avea sã-1 detroneze pe regele Bavariei cincisprezece ani mai târziu.
în 1846, Papa Pius al IX-lea se urcase pe tronul Sfântului Petru; curând, dãduse uitãrii
reputatia sa de câr-
352
nebun
rrtuitor luminat si liberal în mijlocul fastului si splendorii de la Vatican. Pius a emis o
serie de edicte care îngrãdeau libertatea personalã în cadrul Bisericii Catolice si a
promovat vehement ideea cultului papal. Obsesia sa de putere si autoritate a atins punctul
culminant despotic o datã cu declaratia despre infailibilitatea Papei în 1870. Proclamarea
acestei dogme pontificale, ce consfintea plenitudinea puterii papale ca una venitã de la
Dumnezeu si deci exercitatã fãrã nici o limitã, pricinuise o adâncã neliniste atât lui
Ludwig, cât si guvernului sãu. Hohenlohe, care se opusese considerentului, scria cã
„acesta merge prea departe, dincolo de domeniul problemelor pur religioase, si are un
caracter extrem de politic, fiindcã puterea Papalitãtii asupra tuturor printilor si
popoarelor, chiar si asupra celor în schismã cu Roma, ar fi prin urmare definitã în
afacerile seculare si înãltatã la rangul unui articol de credintã."1
Ludwig se consultã cu un numãr de clerici din ierarhia bisericeascã în problema
infailibilitãtii papale; cu totii îsi exprimarã temerea pentru suveranitatea Bavariei dacã
edictul era aprobat de Conciliul de la Vatican. Precedentele hotãrâri pontificale cu privire
la probleme de credintã si moralã se transformaserã în mod automat în dogme pentru
bisericã.
Pânã în acel moment, guvernul bavarez reusise în mare mãsurã sã urmeze un drum
moderat si sã evite extremele, conlucrând cu coalitii pentru formarea unor ministere
responsabile; acum, totusi, problema infailibilitãtii papale devenise un litigiu politic,
infiltrându-se mcet în manevrele interne ale Landtag-ului bavarez si divizându-i pe drept-
credinciosi în factiuni incoerente. Alegerile generale din mai 1869 puseserã capãt prima-
353

tului puterii liberale în Bavaria si, în locul acesteia, veni la conducere Partidul Patriotilor:
un grup catolic ultra-conservator compus în special din iezuiti ambitiosi si alti clerici.
Asemeni regelui, Partidul Patriotilor se opunea unor legãturi mai strânse cu Prusia, dar îsi
organizase campania electoralã si pusese mâna pe putere în mare parte pe baza rezistentei
îndârjite fatã de reforma sistemului de învãtãmânt, sustinutã atât de Ludwig, cât si de
Hohenlohe. Sprijinul lor ferm, necontestat si orb pentru Biserica Catolicã sfida cu
violentã tot ceea ce credea cu tãrie Ludwig, iar el nu putea niciodatã sã tolereze nici un
partid politic care se exprima în termenii atribuirii cu de la sine putere a dreptului legitim
parlamentar la existentã.
Sperând sã transforme una din rarele aparitii publice ale regelui într-o mare paradã de
simpatie monarhicã, Hohenlohe îl rugã sã deschidã personal noua sesiune legislativã a
Landtag-ului în toamna anului 1869. Ludwig consimti fãrã tragere de inimã, desi se
înspãimânta la gândul sutelor de priviri atintite spre el în timpul ceremoniei. Oricum,
când stirile transpirarã, nu fu solicitat sã se înfãtiseze în parlament. Adunarea legislativã
esua sã formeze o majoritate de lucru si pe 6 octombrie 1869, Ludwig dizolvã Camera
inferioarã a Landtag-ului la sfatul lui Hohenlohe. Liberalii din guvern erau încântati, dar
Partidul Patriotilor protestã imediat si încercã fãrã succes sã depunã o motiune de
neîncredere împotriva primului ministru.
Partidul Patriotilor îsi luã revansa doar câteva sãptãmâni mai târziu. La alegerile din
toamnã, acesta câstigã optzeci de locuri în Landtag, în comparatie cu saizeci si trei
obtinute de Partidul Progresist si unsprezece de
354
nebun
independenti. Când Hohenlohe aflã despre aceastã înfrângere umilitoare, îsi prezentã
imediat demisia, însã Ludwig refuzã sã i-o accepte. Detractorii lui Hohenlohe îi întreceau
acum în numãr pe sustinãtorii sãi; Camera superioarã a Landtag-ului adoptã o rezolutie
de supunere la vot a unei motiuni de neîncredere în guvern, în efortul de a-si salva primul
ministru, regele le ceru membrilor familiei Wittelsbach care dispuneau de mandate sã se
abtinã de la vot. Dar, contrar dorintelor lui Ludwig, aproape toti votarã în favoarea
motiunii; era limpede cã Hohenlohe trebuia sã plece.
Hohenlohe demisiona din functia de premier la 8 martie 1870 si fu înlocuit cu contele
Otto von Bray-Steinburg, care slujise drept ambasador bavarez la Viena. Bray mosteni
toate problemele lãsate în urmã de Hohenlohe, inclusiv schisma catolicã si criza
prelungitã legatã de strângerea legãturilor cu Prusia. Retragerea lui Hohenlohe marcã
începutul unei perioade tumultuoase în viata politicã bavarezã a cãrei instabilitate avea în
cele din urmã sã se extindã si asupra tronului.
Doctrina infailibilitãtii papale fu proclamatã cu succes pe 18 iulie 1870, trecând cu greu
la al doilea scrutin. Episcopii neconformisti pãrãsirã cu furie Vaticanul asa cã izbucni o
nouã schismã între sustinãtorii declaratiei si opozanti - acum cunoscuti sub numele de
vechii catolici. Fostul profesor de religie al regelui, teologul Ignaz von Dollinger, se
împotrivise cu violentã declaratiei si fu excomunicat pentru atitudinea sa publicã. Ludwig
încercã pânã la epuizarea tuturor mijloacelor sã intervinã în favoarea lui pe lângã
bisericã; chiar si dupã excomunicarea lui Dollinger, regele îl îndemnã în repetate rânduri
sã-si continue datoriile preotesti, sfidând fãtis Roma.
355
i

Pe 9 august 1870, Johann von Lutz, ministrul justitiei si al culturii, le interzise episcopilor
catolici sã anunte noua dogmã a infailibilitãtii papale fãrã permisiunea specialã a regelui.
Episcopii îi ignorarã ordinul, iar Lutz, în schimb, le acordã numaidecât vechilor catolici
un statut legal ca institutie religioasã independentã în Bavaria, consfintindu-i astfel pe
schismatici drept confesiune recunoscutã în mod oficial. Iezuitii din Landtag protestarã si
urzirã comploturi pentru abdicarea regelui; dar Ludwig, care ripostase întotdeauna cu
îndârjire la amenintãrile contra autoritãtii sale, recurse pur si simplu la represalii,
ordonând ca toti iezuitii sã fie expulzati din regat.
Anarhia macinã guvernul, în decurs de numai cinci ani, Ludwig numi sase prim-ministri:
lui Hohenlohe îi succedã Bray, care, la rândul sãu, fu urmat de contele Friedrich von
Hegenberg-Dux, de baronul Rudolf von Gessen, de baronul Adolf von Pfretzschner si de
baronul von und zu Franckenstein. In curând, deveni clar cã regele nu era în stare sã
formeze un guvern pe placul sãu. Dezgustul fatã de situatia politicã ducea la retragerea sa
vãditã si permanentã din afacerile de stat. Se strãduise cu naivitate sã modeleze viata
politicã bavarezã pentru a reflecta propriile-i înclinatii; esuând, se supunea vointei
politicienilor si se eschiva de la îndatoririle politice cele mai necesare.
în vreme ce postul cel mai înalt din guvernul bavarez trecea din mânã în mânã în anii
1870, un politician rãmase dominant. Era Johann von Lutz, care detinea câteva pozitii
importante în cabinet, incluzând functia de ministru al justitiei si cea de secretar de
cabinet, între 1875 si 1880, Lutz manevrase dupã culise ca protejat liberal
356
nebun
puternic, conturând politica bavarezã. Drept recunoastere a acestei influente si autoritãti,
Ludwig îl desemnã în ultimã instantã prim-ministru în 1880.
Lutz se nãscuse în 1826, fiind fiul unui învãtãtor din Franconia. De la începuturi umile, se
ridicase pânã la cele mai înalte demnitãti în guvernul bavarez, ajutat de dibãcia sa
incontestabilã de avocat. Lutz putea fi socotit cu greu întruchiparea celui mai important
politician din Bavaria: scund si plesuv, cu fata rotundã încadratã de ochelari în ramã de
aur, semãna izbitor cu caricaturile birocratilor care umpleau paginile de sarjã ale revistei
satirice „Punsch". Dar aceastã înfãtisare neinspiratã masca o minte strãlucitã, dacã nu
chiar si neîndurãtoare într-o oarecare mãsurã, precum si o ambitie mistuitoare. Prin aceste
însusiri, Lutz se asemãna îndeaproape cu Bismarck, pe care îl si admira nespus de mult.
Amândoi erau politicieni inteligenti si versati, devotati cu trup si suflet promovãrii
chestiunilor reactionare la ordinea zilei. Intr-adevãr, rolul crucial jucat de Lutz în
tratativele cu privire la Kaiserbrief îl ajutã sã-si consolideze pozitia printre elementele
liberale din guvernul bavarez, care continuarã sã-1 sustinã de îndatã ce prelua îndatoririle
de premier.
Bismarck, dupã cât se pãrea, îl desconsidera pe Lutz, chiar dacã acesta devenise cel mai
înfocat sustinãtor al Kulturkampf, în care se angajase cancelarul. Desi Ludwig al II-lea se
opunea acestei politici reactionare, recunostea cã Lutz era singurul om din guvernul sãu
capabil sã-i grupeze pe liberali si pe conservatori în vederea formãrii unei majoritãti
parlamentare. Mult mai important Pentru Ludwig, Lutz stia cum sã se poarte cu regele, de
la bun început, premierul îsi dãduse seama cã
357

l
singura preocupare a regelui în arena politicã era sã fie lãsat în pace.
Spre sfârsitul lui 1880, regele se izolase aproape complet de activitãtile cotidiene ale
guvernului, lãsând afacerile de stat în seama diferitilor sefi de cabinet. Se urcase pe tron
absorbit de propria-i autoritate suveranã, inoculat cu notiuni vagi despre puterea regalã. si
totusi, iarãsi si iarãsi, iluziile sale se sfãrâmaserã: criza Schleswig -Holstein îi scãpase de
sub control, irumpând într-un rãzboi intergerman, suveranitatea îi fusese amenintatã cu
aliante si tratate impuse cu forta, îsi sacrificase prietenia cu Wagner pe altarul opiniei
publice, aspiratiile imperiale se terminaserã prost, nu cu avansarea în rang a propriei
familii, ci a verilor Hohenzollern pe care nu-i putea suferi, si îsi vãzuse în nenumãrate
rânduri eforturile de a influenta caracterul guvernului bavarez sfârsindu-se cu un mare
fiasco. Pânã la promovarea lui Lutz în functia de prim-ministru, Ludwig nu mai dorea
câtusi de putin sã se implice în viata politicã a tãrii. Ignora treburile de stat, lãsând astfel
de preocupãri în grija birocratilor care umpleau birourile ministerelor aliniate de-a lungul
Maximilianstrasse.
Avid de putere si mânat de ambitie personalã, Lutz nu pierdu prilejul sã foloseascã
aversiunea regelui fatã de politicã drept scuzã pentru a-1 tine departe de cele mai
importante decizii. Aceastã situatie deveni pecetea regimului Lutz, care rãmase la putere
în Bavaria chiar si dupã moartea lui Ludwig al II-lea. Regele îl desemnase pe Lutz
bizuindu-se pe promisiunea acestuia de a realiza o coalitie; si totusi, peste sase ani,
Johann von Lutz, mândru, arogant si ambitios, avea sã-1 alunge de pe tronul Bavariei pe
Ludwig al II-lea. O datã ce-si întãri pozitia/
358
nebun
noul prim-ministru, perfect constient de atitudinea dificilã a regelui fatã de cooperarea
guvernamentalã si fatã de îndeplinirea îndatoririlor sale, îl lãsã pur si simplu în voia
soartei. Guvernarea bavarezã, o monarhie constitutionalã care impunea participarea
activã a suveranului, se transformã într-o dictaturã a primului ministru. Deciziile
guvernamentale, care, în mod normal, ar fi necesitat sanctiunea regalã, erau de fapt luate
fãrã stiinta regelui. Aceastã defraudare a drepturilor suverane îi convenea de minune lui
Ludwig. Avea sã-si dea seama mult prea târziu cã slãbiciunea de a nu fi stãruit cu tãrie la
respectarea prerogativelor sale i-a netezit calea spre inevitabila cãdere.
35.9
27
Amurgul
In 1874, Ludwig îsi aniversa împlinirea a zece ani de domnie pe tronul Bavariei.
Deceniul scurs nu fusese de bun augur. Cu toate cã avea doar douãzeci si nouã de ani,
arãta îmbãtrânit; în locul tânãrului Adonis care cucerise multimea strânsã la funeraliile
tatãlui sãu, regele semãna acum cu un gigant buhãit, cântãrind aproape douã sute si
cincizeci de livre. Trãsãturile fetei fin cizelate dispãruserã îndãrãtul unui barbison negru
si afisa deseori o expresie stranie, aproape maniacalã, îsi pierduse deja câtiva dinti,
consecintã a slãbiciunii pentru dulciuri, si orele nesfârsite de lecturã la lumina lumânãrii
îi slãbiserã vederea; ca urmare, suferea de migrene repetate si violente, întreaga sa tinutã
se schimbase în mod radical: nu se mai misca plin de vigoare si gratie ca un tânãr, ci
pãsea într-un mod studiat, aproape teatral, balansându-si bratele cu gesturi largi,
legãnându-si capul de la stânga la dreapta, aruncându-si câte un picior în fatã cu o
smuciturã convulsivã si cãlcând pe pãmânt cu mare fortã, „de parcã ar fi încercat cu
fiecare pas sã striveascã un scorpion."1
360
nebun
Clevetirile despre rege se dezlãntuirã cu frenezie, în 1871, contele Maximilian Holnstein
îi scria lui Bismarck: „Bea înaintea fiecãrei audiente si a ceremoniilor de la curtea regalã
cantitãti uriase de vinuri dintre cele mai tari si apoi spune cele mai mari bazaconii."2
Relatarea lui Holnstein era destul de adevãratã, întrucât Ludwig devenea din ce în ce mai
dependent de efectele narcotice ale alcoolului. Bãutura sa preferatã era o combinatie, într-
o oarecare mãsurã letalã, de vin de pe valea Rinului si de sampanie, amestecate într-un
pocal de argint cu petale de flori plutind pe deasupra.3 Putea sã bea cantitãti considerabile
din aceastã licoare, desi, la sfârsit, pãrea rareori sã se fi îmbãtat.
Ludwig socotea lumea exterioarã din ce în ce mai rece si ostilã. Rãzboaiele, luptele
politice si demonii interiori îi sfâsiaserã sufletul. Se considera o victimã, nu numai a
circumstantelor nefaste abãtute asupra Bavariei, dar si a propriilor dorinte homosexuale,
precum si a degradãrii fizice. Dupã încheierea rãzboiului franco-prusac, fotografiile
regelui expuse în locuri publice se rãriserã simtitor. Vanitos si pe deplin constient de
aspectul exterior plãcut al celor din jur, Ludwig tolera cu greu propria-i decãdere. Pentru
a scãpa de lumina stridentã, nemiloasã si revelatoare a zilei, se zãvora în încãperile sale
aurite; vedea din ce în ce mai mult lumea în pâlpâirile rarefiate, tremurãtoare, împrãstiate
de sute de lumânãri, în strãlucirea de pe scena teatrului munchenez si în clarul lunii ce-i
strãjuia plimbãrile nocturne prin pãdurile alpine.
In ultimul deceniu de viatã, Ludwig abandonase efectiv ziua pentru noapte. Pe când usile
cancelariilor gu-Vernamentale se închideau în Munchen si sute de functionari se strecurau
prin întunericul serii care cobora
361

linistitã, regele Bavariei se scula din pat sã-si înceapã ziua. Arareori se trezea din somn
înainte de ora sase dupã-amiaza; înfãsurat într-un halat din mãtase, îsi chema cu
clopotelul servitorul care se înfãtisa numaidecât cu o ceascã de cafea neagrã tare. Pânã
când Ludwig termina de sorbit cafeaua, i se umplea cada pentru îmbãiat si i se stropea pe
deasupra cu parfum; apoi se cufunda în apa caldã si frumos mirositoare. Când isprãvea,
un slujitor înarmat cu un ulcior de argint îl clãtea mai întâi cu apã caldã, apoi cu rece, în
vreme ce Lorenz Mayr, valetul sãu, îl ajuta sã-si punã din nou halatul de casã. Dupã
îmbãiere, Ludwig se stropea cu parfumurile preferate, selectate dintr-o vastã colectie de
sticle din cristal însiruite pe masa de toaletã, în timp ce Hoppe, frizerul sãu, îi aranja
pãrul, în majoritatea zilelor, Mayr îi alegea pentru îmbrãcat pantaloni simpli, o cãmasã, o
jiletcã si un veston; Ludwig nu mai purta uniforma militarã în ultimii ani decât dacã era
absolut necesar. Lua rareori un mic dejun copios, preferând doar cafea si cornuri unse cu
unt, înainte sã-si înceapã plin de fervoare noaptea.4
Noptile lui Ludwig decurgeau banal; îsi petrecea cea mai mare parte a timpului citind
clasicii preferati si literaturã francezã, studiind planuri si scheme pentru proiectele sale
arhitecturale. Doar ocazional deschidea depesele, documentele oficiale sau rapoartele
trimise prin curier de la Miinchen, lãsând hârtiile de stat sã se strângã în piramidã, pânã
când povara devenea atât de mare, încât se vedea nevoit sã-si consume ore în sir asezat la
biroul de lucru. Era un corespondent sârguin-cios, trimitând teancuri de scrisori verilor,
unchilor si mãtusilor de spitã regeascã. Dupã masa de prânz, luatã de Ludiwg la miezul
noptii, pãrãsea tihna castelelor pentru o plimbare pe jos sau cãlare în aerul întunecos, în
362
Degete nebun
timpul verii, se destindea plimbându-se cu cãlesti sau faetoane deschise, iar iarna, cu sãnii
aurite, sculptate cu minutiozitate si împodobite cu heruvimi.
în orele matinale, calestile sau sãniile goneau pe potecile Alpilor bavarezi, cãlãretii care-1
însoteau fiind învesmântati cu livrele purtate în trecut de lacheii de la curtea lui Ludovic
al XlV-lea. Prin ceatã si negurã, prin ploaie sau ninsoare, Ludwig trecea în zbor prin
pãdurile întunecoase, ghemuit în sigurantã sub un pled de blanã si înfofolit într-o hainã
groasã, lãmpile calestilor pâlpâind si zurgãlãii sãniilor clincãnind în aerul înghetat. Când
rafalele de zãpadã ce-1 izbeau în fatã se înteteau prea mult pentru neobositul rege, se
aciuia pe la fermele izolate sau în satele retrase rãspândite prin muntii singuratici,
sunetele clopoteilor si strigãtele rândasilor desteptându-i din somnul linistit pe tãrani.
Deschizând usile, acestia vedeau cu ochii lor o scenã magicã, irealã; cai albi, scotând
aburi pe nãri în aerul înghetat, plecân-du-si grumajii si fluturând panase din pene de
pãun; grãjdari cu pantaloni bufanti din catifea, strâmti la genunchi, cu tricornuri si peruci
pudrate, cu totii iluminati de licãrirea tortelor aprinse; iar regele misterios, care se arãta
atât de rar în lume, cobora dintr-o sanie fantezistã, suflatã cu aur si ornamentatã în stil
rococo cu heruvimi, cerându-le sã-1 adãposteascã pentru câteva ore, pânã când vremea îi
îngãduia sã se reîntoarcã la castel, ori sã sejetragã o datã cu rãsãritul soarelui peste regat.
In vreme ce Ludwig, regele, devenise o figurã îndepãrtatã, stearsã, pentru unii
miinchenezi, acesti sãteni din Alpi erau încântati: aparitiile de basm, calestile
somptuoase, cãlãretii în costume impunãtoare si regele împodobit cu brose bãtute cu
diamante, se potriveau Perfect cu conceptia tãranilor despre ceea ce ar trebui sã
363

fie un monarh. Pentru ei, Ludwig cãpãta cu atât mai mare concretete, cu cât se retrãgea
într-un univers plãsmuit de imaginatie. Serile, poposea adesea la bâlciuri si sãrbãtori
rurale, întâmpinându-si cu cãldurã supusii zâmbitori si miscându-se printre ei cu o
usurintã pe care nu o putuse niciodatã manifesta la curtea miinchenezã. Ii cunostea dupã
nume pe multi dintre fermierii din regiunea Allgau si se interesa de starea culturilor
agricole, oprindu-se câteodatã în treacãt ca sã discute despre recoltã. Când fãcea aceste
vizite, lãsa totdeauna în urmã un memento tangibil al prezentei regale: mici bijuterii, ace
de cravatã cu pietre scumpe, sau ceasuri cu rubine, toate piese foarte elegante si de un
gust rafinat, fireste, de nici un folos pentru acesti fermieri practici. si totusi, acesti oameni
de rând îl iubeau pe Ludwig cu atât mai mult pentru contradictiile sale; regele, care nu
suporta sã se învârtã în societatea curtenilor, se amesteca de bunãvoie printre supusii din
provincie, coplesindu-i cu mici bijuterii pretioase si jucându-se fericit cu copiii lor.
în izolarea sa autoimpusã si stingheritoare, Ludwig cãuta din ce în ce mai des compania
verisoarei sale, împãrãteasa Elizabeth, fie la Possenhofen, fie la vreo cabanã de vânãtoare
depãrtatã din Alpi. împreunã, cãlãreau prin pãdurile umbroase sau stãteau pe puntea
micului sãu vapor cu aburi botezat „Tristan", pe când navigau pe apele line ale lacului
Starnberg, scãldat în lumina lunii, recitându-si poeme sau citindu-si unul celuilalt din
Schiller ori din Shakespeare. Una dintre doamnele de onoare ale împãrãtesei evoca în
detaliu o astfel de întâlnire:
„îsi puse repede la loc bereta, care i se clãtina într-un echilibru instabil deasupra pãrului
frumos, ondulat... Purta uniforma austriacã si etala cu ostentatie piezis, de-a latul
pieptului, cordonul cu Marea Cruce a Ordinului
364
nebun
Sfântul stefan si, pe deasupra, orientat în directia inversã, colanul cu panglicã pentru
serviciul militar în armata activã. Descinse din trãsura de galã - un bãrbat chipes cu
manierismul unui suveran strãin sau precum Lohengrin în alaiul de nuntã... (El) avea ochi
negri minunati care-si schimbau cu repeziciune expresia; blândã ca în vis, apoi iarãsi
fulgerãtoare, o licãrire de amuzament rãutãcios - si ca sã spun lucrurilor pe nume - ochii
înflãcãrati, scânteietori, deveneau glaciali si scãpãrau o licãrire, o sclipire care semãna
mai mult a cruzime. Apoi, iarãsi, arãta melancolic si blajin."5
Aceste legãturi strânse cu Elizabeth si cu familia ei 1-au ajutat în parte pe Ludwig sã
compenseze relatiile încordate cu mama si fratele lui. în decursul timpului, se atasã foarte
mult de fiul Elizabethei, printul mostenitor Rudolf, un tânãr sensibil si irascibil,
deziluzionat de viatã si de pozitia sa. Acesta admira eforturile hotãrâte depuse de Ludwig
pentru a-si crea o lume de evadare din realitate, o nesfârsitã piesã jucatã cu grandoare pe
scenã, în care el era unicul actor principal.
în noptile când nu se aventura în Alpi, Ludwig se cufunda în studiul istoriei si culturii
franceze, îi ordona deseori secretarului sãu de cabinet, Friedrich Ziegler, sã-i procure
cãrtile necesare. Ginerele acestuia îsi amintea inai târziu:
„Regele Ludwig citea ... foarte mult si despre tot soiul de subiecte. Toate aceste materiale
de lecturã trebuiau sã fie obtinute de cãtre Ziegler, fie cã se refereau la literatura germanã
medievalã sau modernã, fie cã erau opere literare franceze demult uitate. Regele cerea în
special cãrti din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea în care erau descrise epocile în care
trãiserã Ludovic al XlV-lea si Ludovic al XV-lea. întrucât nu dorea sã parcurgã totul
365

de unul singur, îi pretindea lui Ziegler sã-i expunã în detaliu aceste lucrãri si sã-i citeze
câteva pasaje... Toti Ludovicii din dinastia de Bourbon, al XlV-lea, al XV-lea si al XVI-
lea, sotiile si amantele lor, Delfinul, Printul de Conde, Ducele de Berry, Contesa d'Artois
si de Provence, aii fost desteptati din somnul lor de veci. întreaga viatã plinã de fast a
curtii regale din acea epocã de la Versailles si de la Fontainbleau era adusã în fata ochilor
- serbãri galante, cavalcade, turniruri, dueluri cavaleresti, liturghii solemne, parade,
iluminatii, focuri de artificii, concerte, alegorii si picnicuri câmpenesti. Apoi teatrul: mii
de tragedii si comedii, atât lirice, cât si eroice, divertismente, balete eroice, comedii
fantastico-eroice, pantomime, proverbe dramatizate, feerii tragice si pastorale. Nu numai
titlurile acestor opere, dar si intriga si întregul continut trebuiau sã fie discutate în
amãnunt... Ziegler singur nu putea îndeplini aceastã misiune. Sotia lui îi sãri în ajutor si
copia fragment dupã fragment. Pânã si titlurile acestor opere nenumãrate umpleau tomuri
întregi."6
Atât de intensã era aceastã pasiune pentru l'Ancien Regime*, încât Ludwig începu sã
comande prezentarea pe scenã a unora dintre aceste opere dramatice pentru propria-i
delectare. Aceste reprezentatii particulare, cunoscute sub numele de
„Separatvorstellungen"**, începurã în 1872 si continuarã pânã în 1885. S-a întrunit un
numãr de 209 spectacole, dintre care 47 au avut loc la Residenztheater, iar 162 la Teatrul
curtii regale, cu mult mai încãpãtor. S-au însumat 154 de piese, 44 de opere si
*L'Amient Regime (Ib. fr.) - vechiul regim monarhic dinainte de revolutie **
Separatvorstellungen (Ib. germ.) - reprezentatie sau spectacol special
366
nebun
H balete, care au fost puse în scenã numai pentru plãcerea regelui.7 Majoritatea acestor
opere dramatice evocau vietile regilor Frantei: „Ministru sub domnia lui Ludovic al XIV-
lea", „Copilãria lui Ludovic al XV-lea" si „Madame Dubarry" erau doar câteva dintre cele
mai savurate de Ludwig. Odatã, Diifflipp, dupã ce examina programul spectacolelor,
comentã: „Nu înteleg cum se poate Maiestatea Voastrã delecta cu asemenea fleacuri!"
Dar, în loc sã-si exprime supãrarea, Ludwig surâse pur si simplu, rãspunzându-i: „si eu
cred cã piesa e proastã - si totusi, respirã mireasma de la Versailles!"8
Dar aceste reprezentatii particulare nu însemnau cã regele se deda numai la acte de
extravagantã lipsite de gust. Pe lângã opere franceze minore, Ludwig ordonã si montarea
unor piese valoroase de Schiller, Shakespeare, Victor-Marie Hugo si Henrik Ibsen. Aceste
spectacole îi tineau pe angajatii Teatrului miinchenez ocupati luni de-a rândul cu punerea
în scenã, costumele, decorurile, efectele teatrale si acompaniamentele muzicale. Ludwig
plãtea totdeauna cu promptitudine costurile pentru punerea în scenã, dar dividendele
rãmâneau proprietatea Teatrului miinchenez, care le utiliza iarãsi si iarãsi în spectacole
publice.
De-a lungul timpului, sfera acestor reprezentatii particulare se rãspândi si ele furã
considerate ca un alt semn al instabilitãtii mentale a regelui, îi repugnase întotdeauna sã
se expunã privirilor publicului când se afla la teatru, dar la aceste spectacole speciale, se
putea concentra asupra scenei, fãrã gândul supãrãtor cã altii se holbau la el. „Merg sã
privesc eu însumi, nu sã ofer un spectacol altora", remarcã Ludwig într-o anumitã
împrejurare, i,!
36?
28
Dezmembrarea guvernului
$^e la începutul anilor 1880, stilul de viatã straniu al lui Ludwig si dorinta sa coplesitoare
de izolare începurã sã tulbure în mod grav functionarea eficientã a guvernului, în orice
moment dat, nimeni nu putea spune cu exactitate unde s-ar fi aciuiat prin munti.
Dezgustul regelui fatã de activitatea cabinetului îl determinã sã ignore documente oficiale
importante pânã ce acestea se îngrãmãdeau în sute de pagini; amânând la nesfârsit ceea ce
se putea rezolva în chip rezonabil într-o orã, îsi îngreuna si propriile îndatoriri, astfel cã
atunci când se apuca în fine de treabã, îi lua o zi întreagã sã citeascã temeinic toate
hârtiile. Se scurgeau sãptãmâni la rând pânã ce se hotãra sã se ocupe de datoriile oficiale
sau sã accepte o întrevedere cu vreun membru al guvernului, în cele din urmã, rezolvã
aceastã problemã îmbinând excursiile alpine cu audientele guvernamentale. Se întâmpla
ca un membru al cabinetului sã se pomeneascã în orice moment din zi sau din noapte
convocat la vreo cabanã montanã îndepãrtatã în scopul coordonãrii afacerilor oficiale.
Louise von Kobell, sotia secretarului de cabinet August von Eisenhart,
nebun
descrise una dintre aceste întâlniri la Altach, lângã Wal-chensee.
„Pãdurarul regal... adusese o masã si niste scaune, le asezã pe pajiste, întinse pe masã un
pled rosu de lânã si puse deasupra un buchet mare de flori, apoi alungã câinii de
vânãtoare în custile lor... Regele sosi împreunã cu suita lui în trãsura de lux, pe urmã
apãru si Eisenhart cu mapa plinã de hârtii oficiale si întrunirea se desfãsurã în aer liber.
Cadrul era neconventional. Mai departe, pe pajiste, grãjdarii camparã pentru un popas
mai lung, rânduind în sir trãsurile. Purtând haine de cãlãtorie si o bonetã scotianã cu
panglici la spate, regele se asezã la masã. în spatele sãu, bãtosi ca vergeaua de tun, se
postaserã doi lachei, în vreme ce în fatã, stând de asemenea în picioare, se gãsea seful de
cabinet într-un costum bãrbãtesc negru de vizitã, cu un clac sub brat, însirând pe un ton
declarator propunerile si sugestiile diverselor ministere. Din când în când, linistea era
tulburatã de tãlãngile vitelor sau de lãtratul câinilor, mâniosi cã fuseserã închisi. De
îndatã ce regele ajunse la ultima hotãrâre si semnã documentele, îl salutã politicos la
despãrtire pe secretarul sãu si fãcu un semn, dupã care, ca prin farmec, întreaga suitã pieri
în depãrtare."1
Era un mare nenoroc pentru Ludwig cã nu avea prieteni apropiati, si nici un cerc de
persoane intime pe care sã se bizuie; cel mai statornic si influent dintre companionii sãi
era Richard Hornig, care detinea postul de cãlãras-sef. Hornig se nãscuse la Mecklenburg
în 1840, fiind fiul unui maestru de cãlãrie care slujise sub domnia lui Maximilian al II-
lea. Desi fusese deseori descris ca apartinând pãturilor de jos, drept grãjdar avansat în
rang, Hornig fãcea parte din clasa proprietarilor de pãmânt
369

instruiti si fãrã titluri de noblete. Altminteri urmase scoli particulare si fusese numit ofiter
de artilerie în armata bavarezã. Manierele sale erau elegante, cizelate, si-i impresiona pe
toti cei din jur cu firea lui modestã, rezervatã, si cu ascutimea mintii.
Ludwig si Hornig se întâlniserã pentru prima datã în mai 1867, când regele avea douãzeci
si unu de ani. Acesta se simti imediat atras de Hornig, înalt, bine fãcut, cu pãrul blond si
ochi albastri, si, dupã câteva investigatii discrete, îl invitã pe tânãr sã se alãture casei
regale; în timp,, Hornig deveni maestru-sef de cãlãrie, pozitie aproximativ echivalentã cu
cea de comis al grajdurilor domnesti la curtea regalã britanicã, în plimbãrile nocturne ale
regelui, Hornig urma cãlare calestile si sãniile aurite, descãlecând adesea pentru a-i
potrivi peste picioare regelui pledul de blanã sau pentru a-i curãta de coajã o portocalã;
drept urmare, Hornig suferea deseori de degeraturi si de inflamatii ale laringelui. De-abia
în 1878, primi în cele din urmã permisiunea sã-1 însoteascã într~o trãsurã proprie.
Relatiile lor tumultoase, subiect în nenumãrate rânduri pentru insinuãri si bârfe
malitioase, contenirã în ultimã instantã în 1886, cu câteva luni înainte de moartea lui
Ludwig.
Haosul ce împresura guvernul bavarez începuse sã se infiltreze pe nesimtite în casa
regalã, în 1876, Ludwig îl destitui pe August von Eisenhart din functia de secretar de
cabinet. Cãderea lui Eisenhart era ca o loviturã de trãsnet din senin: într-o zi, Ludwig se
decise pur si simplu sã-si schimbe secretarul de cabinet fãrã sã-1 informeze. Eisenhart
aflã în cele din urmã despre dizgratierea sa când merse la castelul Berg sã-1 însoteascã pe
rege si se trezi cã nu i se pregãtise nici o trãsurã pentru transport. Diifflipp se strãdui mai
târziu sã-1 influenteze pe rege sã
370
l
Degete nebun
se rãzgândeascã, dar Ludwig se mãrgini sã-i spunã: 7Lasã-mã în pace! Nu-mi pot
imagina cum de 1-am tolerat pe idiotul ãsta atâta vreme!"2
înlocuitorul lui Eisenhart, Friedrich Ziegler, deveni singurul demnitar cu care se întâlnea
Ludwig în mod curent. Pentru a înlesni functionarea competentã a guvernului, toti cei
sase ministri cu portofolii importante trebuiau sã solicite audiente la Ziegler, care servea
pe atunci ca intermediar; ei întocmeau toate rapoartele de cabinet cãtre acesta si el le
supunea spre examinare regelui. Astfel Ziegler devenise cel mai puternic om din regat. El
hotãra cu cine se întâlnea regele si spre ce anume îsi îndrepta atentia. Comentariile lui
Ziegler, sustinute cu inteligentã, puteau influenta hotãrârile regelui. Pozitia sa era
neconstitutionalã, asa cum Richard Wagner încercase în repetate rânduri sã-i semnaleze
regelui cu privire la Pfistermeister si totusi Ludwig nu catadicsea sã se debaraseze de un
functionar a cãrui simplã prezentã îi usura poverile tronului. Si nici primul ministru nu
protestã, chiar dacã fusese privat de dreptul sãu constitutional de a se consulta periodic cu
regele. Când Lutz ajunse premier în 1880, aceastã metodã se potrivea pe de-a-ntregul
scopurilor sale, întrucât îl îndepãrta pe rege de la deciziile reale luate de cabinet.
Chiar dacã se bucura de o functie cu mare autoritate, Ziegler ocupa locul al doilea dupã
Hornig. Ordinele obisnuite date de Ludwig erau trimise frecvent prin intermediul lui
Hornig, într-un dispret cu atât mai umilitor Pentru Ziegler prin însãsi natura dorintelor
exprimate de rege. De pildã, Hornig îi scria lui Ziegler: „Dragã pri-etene, din pricina
timpului scurt, mi-a fost imposibil sã-ti trimit instructiunile anexate la primul lot, asa cã ti
le ex-Pediez acum." Urmau douãzeci si patru de însãrcinãri
371

de rutinã, lipsite de orice importantã, printre care se numãrau: sã scrie anumitor ziare,
mustrându-le cã „nu ortografiazã pronumele «Eu» si «al Sãu» cu majuscule când se
referã la Maiestatea Sa", „sã exprime sincere multumiri din partea Maiestãtii Sale" unui
numãr de doamne cu care coresponda si sã-i redacteze o scrisoare Kaizerului Wilhelm I
pentru cã „nu-1 felicitase pe Rege cu prilejul sãrbãtoririi zilei Sale de nastere"; ca urmare,
împãratul trebuia informat cã „Maiesatea Sa rãmãsese neplãcut surprins", era înstiintat
Ziegler.3
în ciuda tendintei ocazionale de a-1 împovãra pe secretarul de cabinet cu astfel de sarcini
neînsemnate, Ludwig îl agrea cu adevãrat pe Ziegler. Noul secretar de cabinet se
îndeletnicea cu pictura si cu compozitii poetice în timpul liber, iar relatiile personale
dintre cei doi erau calde si prietenoase, în pozitia sa privilegiatã, secretarul de cabinet
putea sã asiste la comportamentul din ce în ce mai bizar al regelui. De exemplu, într-o
împrejurare, Ludwig îl învinui cu mânie pe Ziegler de utilizarea termenilor „deja
mentionat" într-un raport guvernamental. Pentru un rege, îi declarã Ludwig, lucrurile nu
erau niciodatã „mentionate", ci mai degrabã „aduse la cunostintã"! „Mentionat"
reprezenta un cuvânt „reprobabil" si-i interzise lui Ziegel sã-1 foloseascã din nou sub
amenintarea cu destituirea.4 Mai nelinistitor decât atât, se pãrea cã regelui îi plãcea sã
improvizeze jocuri sâcâitoare si sinistre cu secretarul sãu de cabinet. Odatã, pe când
acesta îi citea cu voce tare un raport guvernamental/ Ludwig înhatã de pe birou un mic
revolver din argint si-1 îndreptã direct spre crestetul lui Ziegler. în mod câtusi de putin
surprinzãtor, secretarul de cabinet se opri din citit, socat si temându-se pentru viata lui.
Ludwig rãmase
372
Degete nebun
tãcut, dar fluturã arma prin aer ca semn pentru Ziegler sã continue lectura; nervos,
secretarul de cabinet îsi atinti din nou privirea spre paginile ce-i stãteau în fatã. De îndatã
ce Ziegler schitã acest gest, regele tinti iarãsi spre capul sãu. Acest joc morbid continuã,
regele ochind spre crestetul secretarului de cabinet si apoi fluturând revolverul în aer,
pânã la isprãvirea întregului raport, în cele din urmã, evident frustrat de încercãrile
zadarnice de a-1 face pe Ziegler sã-si piardã sângele rece, Ludwig puse micã arma
deoparte, spunând: „E uimitor câte soiuri de lucruri se fabricã în zilele noastre. Vezi cât
de convingãtor aratã a revolver si nu este decât un termometru."5 Vestile despre astfel de
incidente se rãspândirã curând la curtea regalã si în guvern, sfârsind prin a furniza
inamicilor din ce în ce mai numerosi ai regelui suficiente munitii pentru a-i pune sub
semnul îndoielii sãnãtatea mentalã. Acest episod cu Ziegler pare sã demonstreze mai
degrabã simtul sãu bizar al umorului decât orice altceva, trãsãturã de caracter împãrtãsitã
cu verisoara lui, împãrãteasa Elizabeth. Ca si împãrãteasa, Ludwig savura asemenea
situatii, amuzându-se copios sã-i chi-nuie pe cei din jur. Rostea deseori lucruri dintre cele
mai nesocotite sau scandaloase pur si simplu pentru a pândi figurile îngrozite si reactiile
curtenilor, dar nimeni nu-1 cunostea atât de bine încât sã înteleagã cã acest comportament
era, în si prin sine, destul de inofensiv. Ziegler msusi simti pe propria piele acest nivel de
stres, care rãmase îndeajuns de constant în timpul când era în functie, însã care-1 afectã
atât de tare, încât pe 6 septembrie 1879 îsi prezentã demisia din functia de secretar de
cabinet, fri mai 1880, Ludwig îl rugã sã-si asume din nou aceastã Pozitie, punând
accentul pe afectiunea sa personalã.
373

Ziegler acceptã fãrã tragere de inimã, dar, dupã trei ani, renuntã în cele din urmã sã mai
fie în slujba regelui, epuizat din punct de vedere fizic si suferind de surescitare nervoasã.
Ziegler era doar unul dintre numerosii oameni de la casa regalã care fuseserã înlocuiti sau
pur si simplu îsi pãrãsirã serviciul în ultima jumãtate a domniei lui Ludwig., In 1877,
secretarul curtii regale, Dufflipp, demisiona în urma unei neîntelegeri financiare cu regele
si îi succedã în functie Ludwig von Burkel; Burkel rezistã în acest post timp de cinci ani
înainte sã-i ia locul Philipp Pfister, si acesta înlocuit curând de Hermann Gresser. Acest
joc al fotoliilor dãntuitoare în casa regalã, întetit în ultimii ani de domnie, reflecta nu
numai suprasolicitarea nervoasã în slujba unui monarh pretentios si impulsiv, ci si starea
haoticã de lucruri din guvern.
în 1883, contele Maximilian von Holnstein cãzu pânã la urmã de la putere, în autoritatea
pozitiei sale, Holnstein se expunea tuturor clevetirilor ce circulau pe seama regelui si
acest soi de informatii îi permiserã sã-si pãstreze functia. stia despre relatiile întretinute
de Ludwig cu diversi rândasi la cai, grãj dãri si soldati, si dat fiind caracterul duplicitar al
lui Holnstein, s-ar fi putut întâmpla sã foloseascã acest material dãunãtor pentru santa-
jarea regelui. Prezenta sa continuã la curtea bavarezã, laolaltã cu vãrsãmintele secrete din
partea lui Bismarck drept recompensã pentru semnarea acelei Kaiserbrief, întãresc
posibilitatea sã fi servit drept spion prusac. La pãrãsirea postului de la casa regalã,
Holnstein, desi rãmas la Miinchen, a trecut în mod discret pe statul de platã al lui
Bismarck. Ar fi fost chiar de neînteles dacã asa-numitul cancelar de fier nu s-ar fi folosit
de pozitia
374
eele nebun
intimã detinutã de Holnstein si de contactele sale la curtea Wittlesbachilor. Holnstein
mentinea o retea de spioni demni de încredere care lucrau ca servitori în casa regalã si s-a
bizuit mai târziu pe aceste persoane introduse în toate secretele ca sã strângã dovezile în
ultimã instantã utilizate pentru a demonstra dementa regelui.
Era totusi în acest grup de servitori si însotitori un om care se ridica mai presus de toti în
ce priveste loialitatea si devotamentul fatã de rege: contele Alfred Durckheim-
Montmartin. Ludwig îl întâlni pentru prima oarã pe Durckheim, pe atunci în vârstã de
douãzeci si cinci de ani, în toamna lui 1874. Durckheim era un tânãr înalt, chipes,
inteligent si îndeajuns de modest pentru a satisface gusturile regelui; slujise mai înainte
ca aghiotant al vãrului lui Ludwig, printul Arnulf. Ludwig îl numi în cele din urmã pe
Durckheim aghiotantul sãu. El rãmase în acest post, în preajma regelui, pânã la obstescul
sãu sfârsit. A fost singurul membru al casei regale care a luat parte ca martor la ultimele
zile petrecute de Ludwig la Neuschwantein si 1-ar fi însotit fãrã îndoialã pe stãpânul sãu
în cãlãtoria fatalã spre Berg, dacã n-ar fi fost fortat, sub amenintarea cu trimiterea în
judecatã la Curtea martialã, sã-si abandoneze postul si sã se reîntoarcã la Mtinchen.
Ludwig admira caracterul reverentios al lui Durckheim, precum si firea sa sobrã si calmã,
coplesindu-1 cu mici cadouri si scrisori personale. Impresionat peste mãsurã de aceste
atentii regesti, Durckheim îi scria:
„Tocmai am primit prea binevoitoarea scrisoare a Maiestãtii Voastre si minunatul album
cu ilustratii de la Linderhof, care vor rãmâne pentru totdeauna un suvenir Pretios al acelor
zile pe care le voi pãstra în suflet ca pe
375

un vis feeric... Fiecare pulsatie a inimii mele apartine principiului monarhic care pentru
mine se întruchipeazã în Persoana Maiestãtii Voastre. Sunt mereu pregãtit sã-mi vãrs
ultima picãturã de sânge pentru triumful Regalitãtii si pentru Persoana Suveranului."6
Doi ani mai târziu, în 1876, Ludwig îl desemnã pe Durckheim sambelanul curtii regale.
Tânãrul îi rãspunse: „Pe când stãteam în fata Maiestãtii Voastre, m-am simtit cuprins de o
putere magicã si toate nelinistile si mâhnirile care îmi tulburaserã sufletul loial s-au risipit
în momentul vrajei de a fi zãrit pe Maiestatea Voastrã."7 în mod limpede, pe Ludwig îl
entuziasmau asemenea sentimente si ajunse sã-1 considere pe Durckheim drept un
membru nepretuit al curtii sale. Rãsplata cea mai mare i-o acordã în cele din urmã la 30
martie 1883, când Ludwig îl numi aghiotant personal.
Pe la începutul anilor 1880, nemultumirea regelui fatã de modul sãu de viatã îl determinã
sã cumpãneascã iarãsi la abdicare, în 1880, dinastia Wittlesbachilor sãrbãtori sapte sute
de ani de domnie, dar nici un fel de rugãminti nu-1 înduplecarã pe rege sã participe la
festivitãti. Burkel încercã sã-1 convingã pe Ludwig, spunân-du-i cã era de datoria lui sã
asiste la solemnitãtile comemorative, reprezentându-si familia.
„în mod firesc, refuzã. Am insistat, arãtându-i cât de mult îl iubea poporul si cu câtã
bucurie ar fi întâmpinat în Miinchen dupã atâta timp. «Nu pot», îmi rãspunse, frecându-se
pe frunte. «E înspãimântãtor, dar nu mai pot în nici un chip sã suport cum se holbeazã mii
de oameni la mine, sã zâmbesc si sã transmit salutãri de sute de ori, sã pun întrebãri unor
persoane care nu înseamnã nimic pentru mine si sã le ascult rãspunsurile care nu
376
eete nebun
intereseazã. «Nu, nu! Nu mai existã nici o scãpare din solitudinea mea.» Apoi, linistit si
cu tristete, adãugã în soaptã: «Câteodatã, dupã ce am citit pânã la epuizare si totu-i
cufundat în tihnã, simt un imbold irezistibil sã aud un glas omenesc. si pe urmã, îl chem
cu clopotelul pe unul dintre servitori sau dintre surugii si-1 rog sã-mi povesteascã despre
cãminul sau familia lui." Si, cu a-ceastã amãrãciune care-mi frânse inima, conchise:
«Altminteri, as uita complet arta vorbirii.» Nu mai era nici o altã explicatie; un demon
teribil dinlãuntrul sãu îl retinea sã se întoarcã în lume; se luptase cu puterile întunericului,
dar fusese biruit."8
Ludwig îsi pierduse în mod evident orice urmã de interes pentru îndatoririle regale; ideea
de „noblesse oblige" murise, cel putin în ceea ce-1 priveste, de mult timp, în urma
nepopularitãtii prieteniei sale cu Wagner, în rãzboaiele care-i stirbiserã autoritatea
supremã, pe coridoarele pustii si învãluite în umbrã si fantasme din castelele lui. Nu-i mai
pãsa câtusi de putin dacã îsi exercita drepturile de suveran si, continuând sã actioneze în
acest fel, îsi prejudicia propria pozitie si prestigiul tronului.
Ludwig se simtea atât de deziluzionat încât, în cele din urmã, îl trimise pe un demnitar al
curtii sã porneascã prin lumea largã în cãutarea unui nou regat, în martie 1873, Franz von
Loher, director al Arhivelor de stat, se Pomeni expediat cu aceste instructiuni într-o
cãlãtorie în jurul lumii: Ludwig vroia o fâsie de pãmânt unde îsi putea ttftpune ideea de
regalitate, unde putea fi un monarh autocrat, nestingherit de limitele parlamentului sau ale
fantelor. Acest tur de recunoastere îl purtã pe Loher
lri insulele Canare, în nordul Africii, pânã în insulele
377

grecesti si turcesti. Prima cãlãtorie se sfârsi fãrã nici un rezultat si, doi ani mai târziu,
regele îl trimise iarãsi pe Loher în cãutarea unui regat, de aceastã datã în Cipru si Creta.
Se luaserã în considerare si alte asezãri, incluzând America de Sud, insulele din Pacific si
Scandinavia, dar nici una nu-i conveni pânã la urmã si Ludwig renuntã la ideea fãrã sanse
de reusitã.
378
29
Triumful festivalului de la fâayreuth
Orasul Bayreuth este situat la o distantã de aproximativ saizeci de mile de Niirnberg, în
extremitatea nordicã a Bavariei. Pânã în 1822, apartinuse Prusiei, în secolul al XVIII-lea,
aici îsi stabilise resedinta margraful Friedrich, a cãrui sotie, Wilhelmina, fusese sora lui
Friedrich cel Mare; margrafii de Brandenburg-Kulmbach înzestraserã cu multã
generozitate orasul, ridicând câteva clãdiri importante în stil rococo, incluzând Noul
Palat, Ermitajul si Opera Margrafilor. Wagner îsi îndreptã gândurile spre Bayreuth ca
posibil amplasament pentru noul sãu teatru liric, în primãvara lui 1872.
Abandonarea propusului Teatru festiv localizat în wfiinchen, proiectat cu câtiva ani mai
înainte de arhitectul Sernper, însemna cã Wagner nu-si gãsise încã o scenã adecvatã
pentru montarea tetralogiei „Inelul Nibelungilor". -Respinsese de multã vreme sugestia ca
Munchen-ul sã *le sediul pentru noul Festspielhaus. Dificultãtile ante-
379

rioare întâmpinate din partea guvernului, precum si ostilitatea fãtisã stârnitã de prezenta
sa, îl convinserã cã Miinchen-ul n-ar corespunde scopului sãu. Cu toate acestea, nu-i
transmise aceastã decizie lui Ludwig; se gândi cã era mai bine sã nu-1 înstiinteze pe rege
de acest lucru, sperând sã reintre în gratiile sale. In schimb, compozitorul si Cosima
începurã sã facã vizite discrete, regulate la Bayreuth înainte sã se hotãrascã definitiv cu
privire la alegerea orasului ca loc pentru ridicarea Teatrului festiv.
Se iscarã imediat numeroase probleme în legãturã cu dorinta lui Wagner de a-si vedea
operele din ciclul Nibe-lungilor puse în scenã la Bayreuth. în primul rând, Ludwig
detinea drepturile de proprietate artisticã asupra tetralogiei, si nu Wagner. în februarie
1871, Wagner terminase partitura celei de-a treia opere a ciclului, „Siegfried". Potrivit
contractului semnat cu regele în 1864, era constrâns sã-i predea acestuia numaidecât
compozitia muzicalã, dar Wagner se temea cã Ludwig urma atunci sã punã în scenã opera
la Munchen, asa cum procedase deja cu „Das Rheingold" si „Die Walkiire".
Compozitorul intentiona sã evite acest lucru cu orice pret. în consecintã, îl induse în
eroare în mod deliberat pe Ludwig, comunicându-i cã opera „Siegfried" rãmase
neterminatã, în vreme ce el lucra de fapt la cea de-a patra si ultima parte a tetralogiei,
„Gotterdãmmerung". Ludwig exercitã presiuni pentru obtinerea operei „Siegfried", dar
Wagner continuã cu subterfugiile din dorinta de a salva aceste ultime douã opere pentru o
primã reprezentatie festivã a întregului ciclu.
în ultimã instantã, compozitorul îl încunostintã pe Ludwig cã abandona Miinchen-ul în
favoarea orasului
380
[egele nebun
gayreuth si cã spectacolele de galã urmau sã aibã loc vara urmãtoare, în noul teatru încã
neconstruit. Dar regele trebuie sã-si fi dat seama cã aceasta era o presupunere
neîntemeiatã din partea compozitorului, întrucât îi comunicã în scris lui Dufflipp: „Va fi o
purã imposibilitate sã se punã în scenã întregul ciclu al Nibelungilor la Bayreuth în anul
viitor."1 Totusi, în decurs de numai câteva sãptãmâni, Wagner îl câstigã pe rege de partea
sa în privinta Teatrului festiv de la Bayreuth.
Decizia initialã luatã de Wagner în favoarea amplasãrii amfiteatrului sãu sãrbãtoresc la
Bayreuth se bazase pe faptul cã orasul putea pretinde cã dispunea de cea mai mare scenã
de operã din întreaga Germanie, si anume vechiul Teatru liric al Margrafilor. Dar de
îndatã ce îsi gãsi rãgaz sã zãboveascã în interiorul excesiv de pedant, lipsit de simplitate,
decorat în stil rococo, cu ornamente extravagante si plin de plusuri, sperantele
compozitorului se diminuarã: nu numai cã scena era prea micã, dar si decorul de interior
prea înzorzonat nu s-a'r fi potrivit niciodatã cu saga zeilor germanici. Era cu neputintã sã
se remodeleze spatiul dinãuntru; prin urmare, trebuia sã se construiascã un nou teatru.
Orasul Bayreuth, cãruia îi surâdea proiectul, îi dona imediat lui Wagner un teren, pe care
sã-si înalte teatrul festiv. Compozitorul însusi cumpãrã un lot de pãmânt alãturat, unde
intentiona sã-si clãdeascã o casã, iar Ludwig le dãrui lui Wagner si Cosirnei suma de
25.000 de guldeni pentru construirea noii resedinte.
Cercetãrile fãcute de Wagner pentru statornicirea noului lãcas începuserã cu toatã
seriozitatea pe 22 mai *-°'2, cea de-a cincizeci si noua serbare a zilei sale de Rastere,
când puse piatra de temelie la Festspielhaus.
381

Ludwig lipsi de la eveniment, dar îi expedie compozitorului o telegramã de sustinere:

„Din adâncul sufletului, dragul meu Prieten, îti trimit cele mai cãlduroase si sincere urãri
în aceastã zi atât de plinã de însemnãtate pentru Germania. Fie ca succesele si
prosperitatea sã încununeze marea întreprindere din anul viitor. Astãzi, mã simt mai mult
decât oricând unit cu tine în spirit."2 Ploaia cãzu în averse la ceremoniile desfãsurate la
Bayreuth, un început nefast pentru visul lui Wagner.
Pentru a procura fonduri în vederea constituirii noului teatru, Wagner cãlãtori de la un
capãt la altul al Europei si tinu prelegeri despre Bayreuth, inaugurând o serie de societãti
purtându-i numele, în scopul de a strânge bani prin subscriptie publicã. Fiecare
contributie garanta donatorului un anumit numãr de locuri la teatru pentru reprezentatiile
cu ciclul Nibelungilor. Se colectarã unele fonduri în acest fel, dar se dovedirã insuficiente
pentru finantarea constructiei; chiar si cu darurile oferite de câtiva monarhi necunoscãtori
ai muzicii wagneriene — cum ar fi de pildã sultanul Turciei si chedivul Egiptului —
compozitorul nu dispunea de suficienti bani si se vãzu nevoit sã întreprindã o serie de
turnee, concertând prin Europa.
Desi Wagner promisese cu optimism ca premiera sã aibã loc în luna august 1873, spre
începutul verii acelui an, deveni clar pentru toatã lumea cã teatrul nu putea fi terminat la
timpul cuvenit reprezentãrii ciclului propus. Inevitabil, Wagner cãutã sprijin la Ludwig,
dar primi doar un rãspuns tãios de la Dufflipp prin care i se aducea la cunostintã cã,
întrucât regele dãruise deja 25.000 de guldeni pentru Festspielhaus si se ocupa acum de
pr°" priile proiecte arhitecturale, nu mai putea sã contribuie
382
nebun
în plus la planul de constructie de la Bayreuth. Deznãdãjduit, Wagner se hotãrî sã-i
abordeze pe prusaci prin intermediul Marelui Duce de Baden. Marele Duce însã refuzã sã
serveascã drept mijlocitor, totusi, între timp, situatia se clarificã: Ludwig se rãzgândi încã
o datã, cedând în fata presiunilor exercitate de compozitor, într-un fel sau altul, aflase
despre propunerile formale fãcute Prusiei, gând care-i trezea repulsie lui Ludwig. Se
întocmi din nou un contract între rege si compozitor: Wagner urma sã primeascã suma de
100.000 de guldeni în scopul finisãrii interiorului Teatrului festiv, instalând conductele de
gaz si creând decorurile. Dar era numai un împrumut. Contractul reprezenta din punct de
vedere legal o constrângere pentru Wagner: jumãtate din sumele încasate în urma oricãrui
concert prin care compozitorul strângea fonduri pentru montarea „Inelului Nibelungilor",
precum si toate veniturile viitoare rezultate din vânzarea certificatelor de patronaj îi
reveneau de drept regelui, iar întregul împrumut trebuia sã fie restituit într-o perioadã de
optsprezece luni. Fixarea termenelor de platã, la fel ca toate celelalte tranzactii cu
Wagner, era extrem de optimistã. La începutul secolului al XX-lea, la multã vreme dupã
ce se stinseserã din viatã atât Wagner, cât si Ludwig, familia compozitorului încã vãrsa cu
regularitate sume de bani în visteria coroanei bavareze pentru a-si achita datoria.
Spre sfârsitul verii lui 1876, se isprãvi constructia Teatrului festiv din Bayreuth. Structura
de lemn, proiectatã de arhitectul Otto Bruckwald, originar din Leipzig, n-a fost niciodatã
destinatã sã gãzduiascã amfiteatrul per-^anent wagnerian; ca urmare, fusese clãditã
repede, acordându-se prea putinã atentie unor detalii de rafina-
383

ment si elegantã, cum ar fi ornamentatiile si finisãrile interioare si exterioare. Dar, de-a

lungul anilor, planurile de construire a unui edificiu din piatrã esuarã si, în ziua de astãzi,
Festspielhaus din Bayreuth seamãnã destul de bine cu ceea ce era în vremea primului
festival (cu adãugarea unei loje regale, construitã ulterior pentru a-1 adãposti pe Ludwig
al II-lea). Interiorul nu este, si nici nu era, împodobit cu ornamente, astfel încât sã nu
distragã atentia publicului de la muzica si actiunea de pe scenã, prevãzut cu fotolii
incomode din lemn si cu revolutionara fosã wagnerianã a orchestrei, devenitã invizibilã
datoritã faimosului „capac" care permitea temperarea sonoritãtii explozive a
instrumentelor în asa fel cã vocea cântãretilor putea trece rampa cât mai firesc.
în vecinãtatea Festspielhaus, chiar la marginea Noului Palat al Margrafilor, se înãlta vila
lui Wagner, clãditã în acelasi timp cu teatrul si botezatã de cãtre compozitor cu numele
simbolic „Wahnfried", care înseamnã „Pacea dupã iluzii amãgitoare". Dupã stilul tipic
wagnerian, îsi umplu interioarele cu mãtãsuri, brocarturi, catifele, draperii cu ciucuri,
palmieri în vase de pãmânt si busturi din marmurã ale prietenilor si colegilor de breaslã,
în fata casei, se înãlta un bust din bronz al regelui, dãruit chiar de el si sculptat de artistul
mtinchenez Kasper von Zumbusch.
Primele spectacole cu „Der Ring des Nibelungen" erau programate în luna august.
Ludwig declarã cã nu intentiona sã asiste la reprezentatiile publice, în schimb, îl înstiinta
pe Wagner cã avea de gând sã urmãreascã repetitiile generale în costume si cu orchestrã,
programate sã se desfãsoare între sase si nouã august si care echivalau cu o reprezentatie
particularã. Totusi, prezenta regelui în oras nu putea fi tinutã în secret, iar autoritãtile din
384
figgele nebun
Bayreuth plãnuiserã o ceremonie minutioasã de întâmpinare a suveranului: peroanele
gãrii erau pavoazate cu drapele si pavilioane fluturate de brizã, iar o fanfarã se aliniase pe
o estradã sã-i ureze bun venit regelui, cântând imnul national. Dar Ludwig, care prinse de
veste pe când se afla la o oarecare depãrtare de Bayreuth, ordonã pur si simplu ca trenul
sãu sã-si amâne sosirea cu sase ore. Când luminile trenului regal se zãrirã în cele din
urmã în gara din Bayreuth, se fãcuse deja unu si jumãtate noaptea si doar cei mai dârzi
regalisti mai rãmãseserã prin partea locului, însã Ludwig dejuca chiar si intentiile
acestora, continuându-si drumul dincolo de Bayreuth, pânã la gara de adãpost din mica
localitate Rollwenzel, unde Wagner astepta sã-1 întâmpine. Trecuserã opt ani de când cei
doi se întâlniserã pentru ultima oarã, si ambii se schimbaserã în mod dramatic. Wagner
îmbãtrânise, era mai istovit si mai gârbovit decât îsi amintea Ludwig, pe când regele, mai
corpolent si mai bãrbos, nu mai semãna câtusi de putin cu tânãrul Adonis care-1 captivase
într-atât pe compozitor cu un deceniu în urmã. Se,suirã într-o trãsurã de lux si traversarã
pãdurea întunecatã oprindu-se la Ermitaj, o vilã în stil rococo situatã în suburbia orasului
Bayreuth, unde regele îsi stabilise resedinta.
Pregãtiri de ultim moment erau în desfãsurare la Fest-spielhaus pânã în ziua premierei.
Hans Richter, cãruia cu doar sapte ani mai înainte regele îi interzisese sã mai aparã
vreodatã pe scenele miincheneze dupã conflictele ^ legãturã cu „Das Rheingold", dirija
orchestra alcãtuitã ^in 115 instrumentisti. Se ivirã si problemele uzuale Privind efectele
scenice: apele Rinului lângã care era °calizat tãrâmul de legendã nu puteau fi stãpânite
cum
385

se cuvine, balaurul pentru opera „Siegfried" sosi dezmembrat, capul fiind expediat din
gresealã la Beirut, în loc de Bayreuth. In realitate, efectele teatrale la premiera de la
Bayreuth nu se bucurarã de un mai mare succes decât la reprezentatiile muncheneze cu
„Das Rheingold" si „Die Walkiire", dar la Bayreuth, Ludwig putea cel putin sã vadã si sã
asculte cele patru opere în succesiune. Oricât de impresionat s-ar fi întâmplat sã fie regele
de spectacolele muncheneze, înrâurirea deplinã a operelor tetralogiei putea fi apreciatã
numai în contextul în care fuseserã hãrãzite a fi vãzute si ascultate, si anume în patru seri
consecutive si în înlãntuirea lor fireascã, asa cum îsi dorise Wagner de la bun început.
Pe 6 august 1876, Ludwig se deplasã cu o cãleascã deschisã spre Festspielhaus sã asiste
la repetitia generalã a operei „Aurul Rinului". Ceruse ca sala sã fie goalã, astfel încât sã
evite privirile inchizitoriale ale asistentei si, pentru a satisface dorinta regelui, doar câtiva
invitati de onoare erau prezenti. Wagner îl conduse pânã la loja regalã, unde cei doi
oameni staturã împreunã în timpul reprezentatiei. Totusi, pentru spectacolele urmãtoare,
regele stãrui sã asiste un public mai numeros, asa încât sã poatã asculta operele executate
într-o salã cu acustica bunã.
în ultimele douã seri, Ludwig asistã în cele din urmã la reprezentatiile cu „Siegfried" si
„Gotterdãmmerung", care încheiau tetralogia. Astfel, cele patru nopti wagneriene de
crimã, intrigi, iubire, spaimã, incest si urã atinserã apogeul pe când flãcãrile înghiteau
Walhalla. Ludwig se simtea coplesit; stãtea în teatrul întunecat, tremurând, plângând,
înclestându-si de tulburare degetele pe bratele fotoliului. Reîntors la Hohenschwangau, îi
scrise lui Wagner:
38fe

„Am venit cu mari sperante; si desi asteptãrile mele erau cât se poate de mari, ele mi-au
fost întrecute cu mult. Am fost atât de profund miscat încât s-ar fi putut întâmpla sã vã las
impresia cã sunt taciturn... Ah, acum recunosc din nou lumea magnificã din care am fugit
departe; cerul priveste iarãsi în jos spre mine, câmpurile strãlucesc de culoare, primãvara
îmi pãtrunde în suflet cu mii de fosnete dulci... Sunteti un om divin, artistul adevãrat prin
gratia lui Dumnezeu care ati adus focul sacru din Rai pe Pãmânt, sã purificati, sã sfintiti
si sã mântuiti. Un om asemãnãtor divinitãtii care nu poate cu adevãrat gresi sau
pãcãtui."3
Atât de cucerit era regele de festival, încât declarã cã se întoarce sã asiste la
reprezentatiile ulterioare ale ciclului Nibelungilor programate spre sfârsitul aceleiasi luni.
Nãdãjduia cã între timp cei mai multi dintre invitatii regali strãini aveau sã plece. Reveni
la Bayreuth pe 26 august si luã parte la spectacolele cu tetralogia „Inelul Nibelungilor".
La sfârsitul operei „Gotterdãmmerung", Ludwig îsi birui teama de multime si înainta
aproape plin de voie bunã pânã la marginea lojei regale pentru a rãspunde ovatiilor
publicului si pentru a se alãtura la salutul ceremonios adresat compozitorului când el se
urcã pe scenã, chemat prin aplauze la rampã, în discursul rostit în fata auditoriului,
Wagner declarã cã festivalul fusese „început cu încredere în spiritul german si încheiat
Pentru gloria regelui Bavariei", numindu-1 pe Ludwig //nu numai un binefãcãtor si un
protector", ci si „un co-Cfeator" al ciclului Nibelungilor.4 Ludwig se simti emotionat de
acest cald omagiu. Mãcar de aceastã datã,
u se feri de multimile de oameni îngrãmãditi pe dru-IIlul strãbãtut de trãsura lui de la
Festspielhaus pânã la
387

Ermitaj, ci chiar pãrea sã se înflãcãreze de aceastã adu-latie. încrederea sa neclintitã în

Wagner, precum si sprijinul statornic pe care i-1 acordase, jucaserã un rol destul de
însemnat în triumful de la Bayreuth si regele trebuia sã fi socotit cã era cu adevãrat co-
creator al ciclului Nibelungilor. Fãrã Ludwig, este foarte putin probabil cã Wagner si-ar fi
terminat vreodatã tetralogia.
Dupã festivalul de la Bayreuth, Wagner îsi reluã lucrul la ceea ce avea sã fie ultima sa
operã, „Parsifal". Bazatã initial pe povestirea scrisã în secolul al XH-lea de Wolfram von
Eschenbach, aceastã compozitie muzicalã a mântuirii si renasterii îngloba elemente din
ciclul arturian de poeme cavaleresti, dominatã de misticism religios si legenda lui
Lohengrin. Era mai evlavioasã în mod traditional decât toate operele wagneriene,
abordând conceptele de liberã vointã, de pãcat si de izbãvire. Existã multe similitudini
între personajul Parsifal plãsmuit de Wagner si figura realã a regelui si este aproape sigur
cã asocierile cu Ludwig 1-au inspirat pe compozitor. Astfel, pentru Ludwig, „Parsifal"
deveni o operã extrem de personalã si se putu recunoaste pe sine însusi si propriile lupte
în cavalerul rãtãcitor, pornit în cãutarea Sfântului Graal. Totodatã, Ludwig îsi considera
pozitia de monarh ca fiind de inspiratie divinã si, asemeni lui Parsifal, credea cã trebuia
sã se împotriveascã adversitãtilor si tentatiilor pentru a-si împlini destinul înalt, orânduit
dinainte.
In toamna lui 1879, starea proastã de sãnãtate îl sili pe compozitor sã pãrãseascã vila
„Wahnfried" din Bayreuth pentru clima caldã, mediteraneanã a Italiei. Se întoarse dupã
un an în Germania si Ludwig îl primi la Miinchen, unde compozitorul urma sã
supravegheze pregãtirile pentru o nouã montare a operei „Lohengrin". Reprezen-
388

tatia efectivã, desfãsuratã pe 10 noiembrie 1880, se dovedi a fi ultima lor întâlnire fatã în
fatã; douã zile mai târziu, se iscã un incident între rege si compozitor care-i mânie aprig
si în egalã mãsurã pe amândoi. Wagner trebuia sã dirijeze pentru Ludwig preludiu la
„Parsifal". Seara începu sub semne prevestitoare de rãu: Ludwig sosi cu un sfert de orã
mai târziu, enervându-1 pe Wagner, apoi, fiind atât de fascinat de preludiul, îi pretinse
compozitorului sã-1 cânte încã o datã. Wagner se conformã, dar când regele îi ceru sã
asculte preludiul la „Lohengrin" ca sã le poatã compara pe cele douã, Wagner îi întinse cu
furie bagheta de dirijor asistentului sãu, Hermann Levi, si se nãpusti afarã din teatru. Nu
încape nici o îndoialã cã incidentul îi tulburã extrem de tare pe amândoi; cu toate acestea,
avalansa de scrisori între rege si compozitor continuã fãrã încetare si, cel putin la
suprafatã, relatiile lor îsi pãstrarã fosta intensitate si afectiune.
La 26 iulie 1882, avu loc în cele din urmã premiera operei „Parsifal" la Bayreuth. Totusi,
Ludwig lipsi de la aceastã primã reprezentatie, îi scrise lui Wagner cã nu se simtea bine si
nu putea sã asiste la spectacol, dar adevãratele sale motive trebuie sã fi fost de naturã
politicã, între timp, regele trãia ca un adevãrat pustnic, iar o cãlãtorie la Bayreuth, în
ciuda neglijãrii incontestabile a datoriilor regale, nu putea sã nu-i deranjeze pe multi
dintre membrii guvernului. Vãzu pânã la urmã opera „Parsifal" la Miinchen. //Când am
vãzut si am ascultat pentru prima oarã aceastã creatie extraordinarã era în primãvarã si m-
a emotionat U"i chip cu totul neobisnuit", nota Ludwig. „Este într-ade-vãr unicã prin
frumusete. Are un efect purificator si îti rãpeste sufletul de uimire si admiratie."5
Wagner muri pe 13 februarie 1883 la Venetia. Trupul
389

sãu neînsufletit fu purtat de-a lungul Canalului Grande, din casa impunãtoare unde se
retrãsese ca sã lucreze si unde se stinsese din viatã, Palatul Vendramini, pânã la garã, spre
a-si începe lunga cãlãtorie spre Bayreuth. Pe drum, trenul se opri pentru scurt timp la
Munchen. Gara era pavoazatã în semn de doliu cu lintolii negre de crep, iar sute de
persoane îndurerate asteptau însiruite pe peron. Pe când trenul intra în garã, o formatie
muzicalã începu sã cânte marsul funebru al lui Siegfried din opera „Amurgul zeilor";
Lerchenfeld pãsi înainte ducând în numele lui Ludwig o coroanã mare de lauri, pe a cãrei
panglicã stãtea scris: „In memoria creatorului de muzicã si cuvinte, Maestrul Richard
Wagner, din partea lui Ludwig al II-lea, Regele Bavariei"6. Dar regele însusi absenta. Pe
18 februarie, Wagner fu înmormântat în grãdina vilei sale „Wahnfried".
Un servitor îi adusese lui Ludwig o telegramã prin care i se anunta moartea prietenului
sãu. Regele o deschise si o citi de câteva ori înainte sã-i scape din mâinile tremurânde.
„Trupul lui Wagner îmi apartine!", strigã Ludwig cu durere. Mai degrabã decât sã ia parte
la funeraliile desfãsurate la Bayreuth, se închise în castelul Hohenschwangau, dând
ordine ca fiecare pian din încãperile castelelor sale sã fie de atunci înainte acoperite cu
crepul de doliu în semn de respect pentru mult iubitul prieten. Cu optsprezece ani mai
devreme, când prietenia lor de-abia începuse si amândoi erau animati de sperantã în
viitor, regele prorocise: „Atunci când noi doi vom fi murit de multã vreme, opera noastrã
va reprezenta încã un exemplu strãlucit pentru posteritatea îndepãrtatã, o desfãtare în
veacurile ce au sã vinã; iar sufletele se vor aprinde de entuziasm pentru artã, un dar de la
Dumnezeu/ care va dãinui vesnic."7
390
30
(prieteniile regelui
în decembrie 1869, Ludwig al II-lea începu sã tinã un jurnal secret, în care-si înregistra
cu intermitente gândurile si activitãtile pânã la moartea sa, survenitã în 1886. Dupã
decesul regelui, familia Wittelsbach ascunse cu grijã jurnalul de privirile indiscrete,
îngropându-1 în arhivele casei regale, în ultimã instantã, însemnãrile furã distruse când
una din numeroasele bombe lansate din avion de cãtre trupele aliate cãzu pe Palatul de
resedintã munchenez în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, dupã ce, însã, fragmente
ample fuseserã publicate de câtiva autori, în 1926, un volum intitulat „Tagebuch Auf-
zeichnungen von Ludwig II, Konig von Bayern"* apãru în Liechtenstein. Era editat de
„Edir Grein" — anagramã a lui Erwin Riedinger, fiul vitreg al prim-ministrului bavarez
Johann von Lutz. Veridicitatea acestei versiuni a
"Jurnalul intim cu însemnãri ale lui Ludwig al II-lea, regele Bavariei" ' (!b. germ.)
391

fost deseori pusã sub semnul îndoielii. Autorul britanic, maiorul Desmond Chapman-
Huston, care a avut acces neîngrãdit la manuscrisele originale înainte de a fi distruse în
rãzboi, a oferit o traducere cu mult mai fidelã.
Ludwig era obsedat de propria-i homosexualitate. Ca monarh catolic, jurase sã apere
principiile morale ale bisericii, iar dorintele sale interzise îl umpleau de sentimentul
culpabilitãtii. Sexualitatea sa, reprimatã cu prudentã, împotriva cãreia luptase îndelung si
de care se caia stãruitor, reprezenta cea mai mare tragedie din viata lui personalã. Dacã
detesta multimile si mediul burghez de la curtea miinchenezã, se putea izola; dacã gãsea
secolul al XlX-lea respingãtor, îsi putea clãdi castele romantice care-i evocau epocile de
cavalerism si de absolutism. si totusi nu-i stãtea în putintã sã scape de propriile pofte
trupesti, iar aceastã constientizare îi zdrobea spiritul.
Deprimat si stingherit, Ludwig se închista într-o lume artificialã, strãduindu-se cu
disperare, pânã la sfârsitul zilelor, sã-si înfrâneze aceste patimi. Cãutând alinare, îsi
îndrepta atentia spre paginile jurnalului personal, des-tãinuindu-si pe hârtie zbuciumul
emotional si spiritual, si eforturile zadarnice „de a învinge rãul", de a rezista „sãrutãrilor
senzuale" si „de a-si înãbusi simturile" care-1 înrobeau. Prin repetate promisiuni,
jurãminte si pecetluiri, numerologie si invocatii simbolice ale spiritelor regilor Ludovic al
XlV-lea si Charles I al Angliei, încercã sã-si împace cugetul chinuit si sã-si salveze
sufletul împovãrat. Mai presus de orice, jurnalul deveni o mãrturie sfâsietoare a
jurãmintelor de a rãmâne cast, urmate de recunoasterea esecului si de un sentiment de
jenã coplesitor.
Jurnalul intim al lui Ludwig se risipi pânã la urmã într-o duzinã de volume, fiecare pline
de pasaje aproape
392
nebun
indescifrabile si referiri incomprehensibile la ceea ce el denumea „cãderi" sexuale.
„29 iunie, 1871
Jurat în memoria legãmântului fãcut în Pagodenburg pe 21 aprilie... în curând, voi fi un
Spirit; vãzduhurile celeste mã-nconjoarã din toate pãrtile... Repet, si pe cât e de adevãrat
cã Sunt Rege, îl voi tine; necurmat pânã la 21 septembrie. Atunci, sã încerc altfel;
reuseste a treia oarã. Nu uita 9 mai, de trei ori - Februarie - Aprilie -Iunie - Septembrie.
Parfum de crini-de-pãdure. Desfãtarea regelui. Acest jurãmânt are puterea lui
constrângãtoare, precum si eficacitate.
«De Par le Roy»* ,t
LR •>'>•»
DPLR
Jurãmântul solemn în fata tabloului Marelui Rege. «Abtine-te trei luni de la orice
emotii.» «Nu e permis sã te apropii mai mult de un pas si jumãtate»
Louis2"
Initialele „L R" îi reprezintã pe Ludwig si pe Richard Hornig, care avea în mod limpede
acces la jurnal. Hornig ocupã o pozitie marcantã în multe fragmente:
„Reconcilierile cu Richard, Iubitul Sufletului Meu... Pe 21, comemorarea mortii purului
si slãvitului Rege Ludovic al XVI-lea. în mod simbolic si alegoric, ultimul Pãcat. Sfintit
prin aceastã moarte ispãsitoare si acea catastrofã din data de 15 a acestei luni, 1-a mântuit
în întregime pe al meu, o fãpturã purã si nobilã pentru dragostea
Par le Roy (Ib. fr.) - în numele regelui
393

si prietenia lui Richard — Regele, binecuvântat si sanctificat în apã, îi dãruieste

purtãtorului forta unui urias si puterea reconcilierii — Un sãrut curat si sacru, doar o datã.
Eu Sunt Rege. 21 Ianuarie 1872: «Vivat Rex et Ricardus in aeternum»*"3
„3 februarie, 1872
Mâinile nici mãcar pentru o singurã datã, sub amenintarea unei pedepse severe, în ian.
Richard a fost cu mine aici de trei ori...! Pe 31, la balul curtii, plimbare cu R. în
Nymphenburg (Pavilionul Amalienburg). «De Par Le Roy» Jurat pe prietenia noastrã, sub
nici un motiv iarãsi înainte de 3 iunie."4
Ludwig îsi consemna cu fidelitate fiecare mângâiere, sãrut si imbold sexual, laolaltã cu
declaratiile sincere cã nu avea sã mai cedeze niciodatã ispitei.
„21 ianuarie, 1877
în numele Regelui, mã leg prin jurãmânt astãzi - 21 ianuarie, zi de cumplitã amintire,
comemorarea asasinãrii regelui Frantei si al Navarrei, Ludovic al XVI-lea - cã nu se va
mai întâmpla niciodatã ce s-a întâmplat ieri noapte; pãcat ispãsit prin Sângele Regesc -
Sfântul Graal. A fost în mod categoric pentru ultima datã, sub amenintarea pedepsei cu
renuntarea la tronul de Rege."5
Deseori, servitori ai casei regale se trezeau fãrã voie obiectul pasiunii monarhului. Se
bucurau de favorurile lui Ludwig rândasii chipesi de la grajduri sau soldatii tineri care
erau postati sã stea de gardã la unul dintre castelele sale. Noul favorit se pomenea
bombardat cu
'Vivat Rex et Ricardus in aeternum (Ib. lat) - Trãiascã vesnic Regele si Richard
394

cadouri scumpe sau desemnat în posturi privilegiate, luat la miezul noptii în plimbãri cu
sania si în cãlãtorii nocturne spre o cabanã de vânãtoare retrasã, situatã pe crestele
Alpilor. Mãguliti de asemenea atentii regale, putini dintre acesti tineri ambitiosi rezistau
dovezilor de afectiune cu care-i asalta Ludwig, supunându-se „sãruturilor sale senzuale"
si pasiunilor sexuale. Dar gusturile regelui erau expuse schimbãrii rapide fiindcã se
plictisea cu usurintã de acesti noi prieteni. „Multi dintre ofiterii de cavalerie bavarezi
rãmâneau astfel surprinsi sã-1 vadã pe grãjdarul, în sarcina cãruia cãzuse de curând sã-i
îngrijeascã armãsarul, purtând un inel cu diamant dãruit de Rege."6
Ludwig împlinise douãzeci si opt de ani când îl întâlni pentru prima datã pe baronul von
Varicourt, un fost ofiter chipes si bine fãcut într-un regiment de cavalerie usoarã; uimit si
fermecat de numele baronului si de posibilele asociatii cu dinastia de Bourbon, regele îi
ceru sã-i punã la dispozitie un arbore genealogic al familiei. Varicourt se conformã
ordinului, întocmind cu viclenie documentul în limba francezã; Ludwig era încântat peste
mãsurã si-1 numi imediat pe baron aghiotant personal. Dupã doar câteva sãptãmâni de la
întâlnirea lor, soldatã cu ascensiunea meteoricã a lui Varicourt, regele nota: „stii bine cã
ridicarea la rangul de «aide-de-camp»* se datoreazã interesului meu deosebit pentru
istoria Frantei din veacurile trecute, precum si încrederii mele nelimitate în tine si
prieteniei mele sincere si adevãrate... Mã bizui temeinic pe tine deoarece cuvântul de
Aide-de-camp (Ib. fr.) - aghiotant
395

onoare al unui Varicourt este la fel de sacru pentru mine ca buchiile Bibliei."7 Douã zile
mai târziu, Ludwig îi trimise o altã scrisoare si o fotografie a sa.
Regele cãzuse în extaz pentru Varicourt, socotind cã îsi descoperise în sfârsit prietenul
devotat, „hãrãzit de Provindentã", asa cum mãrturisi în jurnal. Totusi, chiar si în aceastã
stare de beatitudine, regele se temea în mod evident cã si noua prietenie ar putea lua calea
celorlalte relatii ratate, întrucât scria: „Cu mult deasupra oricãror îndoieli, prietenia mea
va rãmâne."8
Desi Ludwig, cu tãcerea implicitã a baronului, se convinsese în mod ferm cã Varicourt
descindea dintr-un demnitar de la curtea regalã a lui Ludovic al XlV-lea, nu exista în
realitate nici o astfel de legãturã de rudenie. Regele se entuziasma totusi de noul sãu
prieten, continuând sã-1 copleseascã cu o avalansã de scrisori în care-si declara admiratia
înfocatã pentru Varicourt si pentru mostenirea sa imaginarã: „Caracterul tãu este nobil si
slãvit de-a lungul veacurilor; fiecare cuvânt rostit ieri mi-a dovedit din nou acest lucru.
Cea mai frumoasã si mai tânjitã moarte pentru mine ar fi sã-mi dau viata pentru tine. Oh,
de s-ar putea întâmpla curând, cât mai curând! Acea moarte mi-ar fi mai plãcutã decât
orice altceva îmi oferã lumea."9
Ludwig se îndrãgostise nebuneste de tânãrul si chipesul ofiter, dar Varicourt nu-i
împãrtãsea sentimentele. Nu se împotrivea prieteniei regale, însã se strãduia neîncetat s-o
îndrume spre o linie platonicã. In pofida declaratiilor solemne de dragoste pânã la moarte
fãcute de Ludwig, ruptura inevitabilã se produse destul de repede, asa cum se întâmpla
întotdeauna în relatiile sale amoroase. Intr-una din ultimele scrisori cãtre
396
le nebun
Varicourt, regele îi destãinuia cã legãtura lor începuse sã se destrame.
„Existã ceva în misiva ta care mã stupefiazã. îmi scrii cã apreciezi peste mãsurã - dupã
cum te-ai exprimat -favorurile mele de naturã pur spiritualã. Te rog sã-mi explici de ce ai
accentuat în mod special acest lucru, întrucât se întelege de la sine cã erau de naturã
spiritualã. Dar ai subliniat îndeosebi acest aspect; prin urmare, te rog sã-mi scrii care e
motivul. Este o enigmã pentru mine. Nu pot sã pricep absolut deloc; de aceea îti cer o
explicatie referitoare la aceastã expresie curioasã si cu totul de neînteles. M-ar îndurera
dacã si numai o umbrã de îndoialã s-ar asterne între noi."10
Atâta vreme cât baronul pãstrã tãcerea si acceptã comportamentul regelui, iluziile
romantice ale lui Ludwig rãmaserã nestirbite, dar Varicourt ridicase o problemã atât de
dureroasã, încât singurul mijloc de apãrare la îndemâna regelui era sã întrerupã complet
legãturile. Asa cum procedase mai înainte si cu printul Paul von Thurn und Taxis, rupse
pur si simplu relatiile cu baronul, oricât de chinuitoare ar fi fost aceastã decizie. Relatiile
lui Ludwig cu Varicourt durarã putin; cu mult mai serioasã a fost prietenia cu Josef
Kainz. îl întâlni pentru prima datã pe acest actor de origine ungarã, în vârstã de douãzeci
si trei de ani, cu prilejul unei reprezentatii particulare la Teatrul curtii regale din
Miinchen. Cu toate cã nu era deosebit de arãtos, Kainz poseda un anumit aer impunãtor si
mai ales o prestantã scenicã, iar Ernest von Possert, directorul Teatrului curtii regale, i-1
prezentã regelui. La ^comandarea lui vorKPossert, Ludwig ceru sã i se încredinteze
actorului rolul lui Didier din piesa „Marion de " de Victor Hugo, care urma sã fie pusã în
scenã.
397

i Regele îl vãzu pentru prima datã pe Kainz interpretând un rol pe scenã pe 30 aprilie
1881. „Didier m-a impresionat profund", nota Ludwig în jurnalul sãu în acea searã si-i
trimise imediat actorului un inel scump drept rãsplatã pentru rafinamentul sãu artistic.11
Se simtea atât de fascinat de Kainz, încât ordonã ca piesa sã fie jucatã din nou pe 4 si pe
10 mai. Ca si prima oarã, fiecare din aceste reprezentatii teatrale fu urmatã de un dar
costisitor din partea regelui: un lant de aur cu o lebãdã în miniaturã, un ceas încrustat cu
diamante si un inel cu rubin. Ludwig îl invitã apoi pe Kainz sã asiste la douã spectacole
particulare date în onoarea lui la Teatrul curtii regale, desi actorul ungur fu poftit într-o
lojã situatã sub cea a regelui, un memento tangibil al distantei care îi despãrtea încã. Cea
de-a treia reprezentatie a piesei lui Hugo se desfãsurã la comanda regelui în locul unui
spectacol programat cu „Die Meistersinger von Niirnberg" — asadar, preluând cuvintele
lui Chapman-Huston, „Kainz îl detronase pe Wagner."12 Dându-si seama de norocul sãu
extraordinar, Kainz îi scrise regelui:
„Bucuria, fericirea si încântarea amenintã sã-mi spargã pieptul! Oh, mãcar de-as putea sã
sãvârsesc o faptã mare spre a-i aduce Maiestãtii Voastre Prea Milostive o dovadã despre
cât de adânc sunt pãtruns de sentimentul recunostintei fatã de Luminãtia-Ta - ah, numai
de-as putea muri pentru Maiestatea Voastrã!"13
Astfel de simtãminte atingeau o coardã tainicã în inima regelui. Pe 30 mai, Kainz repeta
în vederea unui spectacol cu „Richard al II-lea" la Teatrul curtii regale, când primi o
convocare la biroul directorului. Karl Hesselschwerdt, seful intendentei grajdurilor
regale,
398
nebun
astepta cu un ordin din partea regelui ca Josef Kainz sã tîe adus numaidecât la noul sãu
palat de la Linderhof pentru a-si petrece acolo trei zile ca invitat de onoare. Vizita trebuia
sã rãmânã un secret si actorul îsi irosi cea mai mare parte a zilei pânã ce reusi sã plece din
Miinchen. 5osi cu trenul în gara Murnau la ora sapte seara, descoperind însã cã trãsura
regalã îl asteptase de la ora zece dimineata. Drumul spre Linderhof durã câteva ore. în
cele din urmã, Kainz zãri felinarele legãnate în galop de cãlãretii ce însoteau trãsura si
apoi aceasta porni în goanã împreunã cu escorta prin pãdurea întunecatã, ajungând la
destinatie cu mult dupã douã noaptea. Un servitor îl conduse pe actor la vechea cabanã de
vânãtoare a lui Maximilian al II-lea, unde urma sã fie gãzduit pe toatã durata vizitei si-1
înstiinta cã i se îngãduia un rãgaz de jumãtate de orã sã se schimbe într-un frac si într-o
cãmasã albã cu guler întãrit.
La ora stabilitã, un slujitor înzestrat cu o tortã arzând în vãpãi veni sã-1 însoteascã pe
actor la rege. Era o noapte frumoasã de varã, lumina argintie a lunii aruncând reflexe
strãlucitoare pe fatada albã a Palatului Linderhof. Dar cei doi nu se oprirã acolo;
servitorul îl escortã pe Kainz de-a lungul unei poteci prin grãdina întunecoasã si începurã
sã urce o pantã abruptã în pãdurea ce se întindea în depãrtare. Aproape de culmea
dealului, ajunserã la o micã poianã unde slujitorul se opri brusc sub un imens bolovan.
Urnindu-1 putin din loc, acesta se roti dând la ivealã un gol în interiorul colinei, locul de
intrare în grota lui Venus si totodatã de pãtrundere în lumea fantezistã plãsmuitã de rege.
Ludwig astepta pe malul unui lac artificial, învesmân-tat de asemenea în frac. Regele
schitã un gest spre o
399

masã, confectionatã din coral artificial si scoici de mare, pe care erau asternute diverse
delicatese pentru o cinã târzie. Epuizat, Kainz abia putea sã întretinã o conversatie cu
regele, poticnindu-se în vorbe. Pãrea sã fie un personaj într-o dramã jucatã pe scenã, efect
sporit de luminile intermitente, de culoare rosie si albastrã, ce scãldau grota. Actorul nu
se simtea în largul sãu în aceastã ambiantã stranie. Ludwig însusi încercã o dezamãgire,
în locul actorului pasionat si viguros care-i captivase atentia, stãtea acum în fata lui în
grota întunecatã un tânãr sfios si extenuat. Kainz se bâlbâia întruna si nu putea sã îngaime
decât: „Da, Maiestatea Voastrã Prea Milostivã" si „Nu, Mãrite si Nobile Stãpân". Aceastã
farsã neinspiratã se prelungi pânã la ora patru în zori, când regele îl concedie în fine pe
Kainz. Ludwig nãdãjduise sã i se întrupeze în fata ochilor Didier, si nu sã aibã de-a face
cu un tânãr sovãitor care tremura în prezenta lui. Regele se retrase plin de resemnare.
Mai târziu, în acea dimineatã, într-o discutie cu Burkel, Ludwig îi spuse: „Herr Kainz este
un tânãr plãcut si cu maniere alese si m-am amuzat nespus de uimirea lui, dar glasul sãu
m-a deceptionat profund. Vorbeste în-tr-un mod cu totul diferit pe scenã. II gãsesc
complet neinteresant si trebuie sã se întoarcã de îndatã în Miinchen."14 Burkel îl
convinse pe rege sã-i mai dea lui Kainz o sansã; dacã actorul era trimis înapoi în capitalã,
aceastã formã de concediere i-ar distruge aproape cu sigurantã cariera promitãtoare.
Ludwig acceptã acest punct de vedere, cu conditia ca actorul sã nu-i iasã pur si simplu în
cale în urmãtoarele trei zile. Burkel îi explicã apoi situatia lui Kainz; Ludwig îl invitase la
Linderhof pe Didier, si nu pe Kainz, asteptându-se sã vadã întruchiparea vie a
400
Degete nebun
acestui personaj din piesa lui Hugo. Se fixã o a doua întâlnire între rege si actor pentru
ziua urmãtoare si înainte ca Josef Kainz sã porneascã spre Ludwig, Burkel îi sopti la
ureche: „Pentru numele lui Dumnezeu, joacã-ti rolul, omule, simuleazã!"15
Kainz îi ascultã sfatul si, când apãru în fata regelui, se transformase încã o datã în
tantosul si înfloritul Didier. Ludwig rãmase încântat si-i sugerã sã se adreseze unul
celuilalt cu pronumele familiar „du", desi câteodatã Kainz se comporta nepotrivit,
depãsind limitele de bunã-cuvi-intã, spre furia regelui. Totusi, Ludwig era destul de fericit
si cele trei zile de sedere la Linderhof, stabilite initial, se prelungirã la trei sãptãmâni.
Când Kainz reveni în cele din urmã la Miinchen, era nãpãdit de cadouri scumpe din
partea regelui: trei ceasuri de mânã din aur, un port-tigaret de fildes, gravat cu o scenã din
„Parsifal", patru bijuterii, ceasuri de buzunar, butoni cu pietre pretioase si câteva opere de
artã ilustrând legenda lui Wilhelm Teii.16
Kainz se întoarse în capitala bavarezã radiind încã de gratiile regale fãrã precedent.
Actorul se pregãtea sã interpreteze urmãtorul rol, Richard al II-lea; cu toate acestea,
regele se supãrã, îi ceru lui Kainz sã accepte o clauzã în contractul sãu cu teatrul
miinchenez prin care se obliga sã „interpreteze numai personaje frumoase". Kainz rãmase
uimit de aceastã solicitare stranie; îl informã pe rege cã o astfel de întelegere 1-ar
transforma cu certitudine în obiect de batjocurã printre colegii sãi de breaslã. Regele nu
pãrea însã sã-i arate întelegere: „Un caracter nobil trebuie sã joace numai roluri nobile", îi
retezã el vorba.17
Ludwig intentiona sã cãlãtoreascã prin Spania împre-
401

una cu Josef Kainz; acest lucru se dovedi a fi imposibil si, în schimb, pornirã la drum
spre Elvetia, ca sã viziteze locurile istorice legate de legenda lui Wilhelm Teii. Dispuneau
de pasapoarte pe nume fictive, Didier pentru Kainz si marchizul de Saverny (un alt
personaj din piesa lui Victor Hugo) pentru Ludwig. De la bun început, voiajul fu un
dezastru. Cãlãtoria cu trenul se dovedi a fi îngrozitoare: regele suferea de un soi de
paranoia când drumul de fier pãtrundea înãuntrul muntilor prin gaura neagrã a tunelurilor.
Se presupunea cã un vapor cu aburi trebuia sã-i astepte ancorat la cheu spre a-i transporta
în susul lacului, dar întârziase si cei doi n-avurã de ales decât sã stea si sã astepte.
Rãspândindu-se vestea cã regele Bavariei se gãsea acolo, se strânse destul de repede un
grup mic de privitori curiosi. Dupã aproape o orã de adãstare insuportabilã, vaporul sosi
în fine: fusese împodobit cu drapelele bavareze în culorile albastru si alb, precum si cu
stindardele casei regale de Wittelsbach. Pe când regele urcã la bordul navei, cãpitanul îl
salutã ceremonios printr-o plecãciune si urã bun sosit "Maiestãtii Sale". Ludwig se simtea
abãtut, dar nu-i rãmânea nimic de fãcut; fãrã tragere de inimã, regele si Kainz pornirã
cãtre Brunnen. Totusi, când se apropiau de cheu, Ludwig observã cã si aici fluturau
pavilioane si steaguri si cã o altã multime de oameni adãstau însirati pe tãrm sã-1 vadã
mãcar în treacãt. Ordonã ca vaporul sã-si continue drumul pânã ce puturã sã debarce în
tainã si fãrã ceremonie. Mergând spre hotel, trãsura cu care se deplasau se stricã si regele
se pomeni iarãsi înconjurat de un grup de localnici curiosi. La hotel, întregul personal de
serviciu astepta aliniat la intrare, fãcând plecãciuni în timp ce
402
nebun
regele se apropia, iar directorul se zori sã-1 întâmpine cu urãri de bun venit pe
"Maiestatea Sa". Toate aceste situatii ajunseserã insuportabile pentru Ludwig; declarã cã
urrnau sã pãrãseascã hotelul chiar a doua zi si, dupã câteva cãutãri, închirie o vilã micã,
retrasã, astfel încât cei doi sã poatã fi singuri, feriti de privirile scrutãtoare. Aceastã
escapadã nu începuse sub cele mai bune auspicii.
Cei doi îsi petrecurã fiecare zi a vizitei în diverse locuri legate de numele legendarului
erou elvetian VVilhelm Teii, unde Kainz trebuia sã-i citeascã regelui fragmentele
potrivite din saga luptãtorului din veacul al XlV-lea împotriva dominatiei Habsburgilor
austrieci. Ludwig însusi stia pe de rost aceste pasaje preferate si-1 întrerupea pe Kainz cu
o rectificare dacã sãrea un rând sau omitea un cuvânt. Astfel decurgeau lucrurile zi de zi,
în toate orele din zori si pânã în noapte, într-o searã, regele hotãrî cã-si doreste sã asculte
o serenadã cântatã la cornuri de vânãtoare alpinã, drept care un grup de suflãtori
somnorosi furã chemati la miezul noptii si plasati pe crestele unor munti alesi anume,
semetiti cãtre cer chiar în fata vilei regelui. Ludwig era în culmea fericirii, numai cã
oamenii locului nu puturã neam sã punã pleoapã pe pleoapã în acea noapte.
Epuizat de acest program de felurite reprezentantii, de cu zori pânã în toiul noptii, Kanz
ajunsese într-o stare de extenuare fizicã si nervoasã când Ludwig se decise Pe neasteptate
sã-1 porneascã într-o ascensiune pe Muntii Suvenen, asa cum si Melchthal strãbãtuse
acest traseu în s^ga lui Wilhelm Teii. Actorul era însotit de patru cãlãuze robuste, cu o
duzinã de sticle cu vin de Moselle ^ ° jumãtate de duzinã de sticle de sampanie, pentru
Ortificarea trupului si spiritului, în timp ce Ludwig
403

astepta de cealaltã parte a versantilor sã afle vesti despre aventura prietenului sãu. Kainz
se vãzu supus la chinuri îngrozitoare, nefiind obisnuit sã urce mile întregi pe
povârnisurile muntoase si, dupã o anevoioasã excursie pe jos de douãsprezece ore, nu se
simti în stare sã meargã mai departe si poposi peste noapte la o cãbãnitã situatã într-un
defileu. A doua zi refuzã sã continue ascensiunea si se întoarse cu trãsura la locul unde-1
astepta regele. Când Ludwig îi ceru cu nerãbdare sã-i descrie excursia, Kainz o
caracteriza grosolan si nediplomatic drept "o oroare".18 Deziluzionat de lipsa de
entuziasm a prietenului sãu, Ludwig hotãrî în acea searã cã actorul îsi putea rãscumpãra
greseala, cãtãrându-se pe vârful Rutli si declamând de acolo scene cu Melchthal sub clar
de lunã.
Kainz n-avea ca alternativã decât sã consimtã. Obosit pânã la sleirea totalã a fortelor,
actorul atipea pe picioare în excursia pe potecile abrupte muntoase. Odatã, se trezi din
picotealã, gãsindu-1 pe rege aplecat deasupra lui si holbându-se în tãcere. "Sforãiai", îi
spuse Ludwig mânios si plecã.19
O sãptãmânã mai târziu, Ludwig încercã din nou. La ora douã noaptea, îi pretinse lui
Kainz sã-i recite niste poezii. Actorul se plânse cã era istovit. Ludwig îl rugã insistent, dar
Kaniz îl refuzã iarãsi. "Foarte bine", rosti Ludwig în final. "Dacã esti atât de obosit, du-te
sã te odihnesti."20 însã între timp, Kainz adormise.
Când actorul se desteptã din somn, regele dispãruse. Ludwig purcese cãtre Ebikon, lãsând
prietenului sãu instructiuni precise sã-1 urmeze. Desi Ludwig dãdea impi"6" sia cã uitase
de incident, iluziile nutrite despre Kainz se spulberaserã. Actorul simtise o schimbare în
relatiile cu
404
nebun
regele, scriindu-i: "As vrea sã pot distruge din rãdãcinã amintirea acelei zile nefericite,
deoarece cugetul meu vinovat îndurã toate chinurile iadului." 21 înainte sã pãrãseascã
Elvetia, regele si Kainz se fotografiarã împreunã. Kainz, într-un costum gri, destul de
banal, arãta stingherit si complet epuizat; regele, într-o manta neagrã, cu un melon în
mânã, dezinteresat cu tristete si dezamãgit de prietenul sãu.
405
31
itii arhitectonice
încã din perioada copilãriei, Ludwig al II-lea nutrise o dragoste înflãcãratã pentru
arhitecturã. Cuburile de lemn pentru improvizat castele si machetele la scarã redusã ale
monumentelor si ale porticurilor arcuite muncheneze dãruite lui Ludwig de bunicul sãu,
deveniserã curând jucãriile sale preferate. Un asemenea interes se integra în traditia
Wittelsbachilor; de-a lungul veacurilor, duci, electori si regi clãdiserã palate, muzee,
teatre si edificii monumentale care înfrumusetau Bavaria. Bunicul sãu transformase
efectiv Miinchen-ul cu clãdirile clasice ridicate de el, imitând modelele sobre si
armonioase ale antichitãtii greco-latine, si cu bulevardele largi si întinse, iar propriul sãu
tatã construise Maximilianstrasse si Ma-ximilianeum. Totusi, atât arhitectura lui Ludwig
I, cât si cea a lui Maximilian al II-lea, erau aproape exclusiv publice, destinate
contemplãrii si utilizãrii de cãtre supusii lor. Constructiile ofereau o expresie vizibilã a
autoritãtii lor suverane, fiind o prelungire nobilã si trufasã a traditiei dinastiei
Wittelsbach. Singura încercare fãcutã de
40b
nebun
Ludwig al II-lea sã ridice un edificiu public fusese Teatrul festiv proiectat de Gottfried
Semper si propus sã fie amplasat pe colina Gasteig; întâmpinând împotrivirea guvernului,
regele abandonã în cele din urmã acest plan. în consecintã, toate proiectele de constructie
initiate ulterior de Ludwig aveau sã fie de naturã particularã, pentru folosinta lui strict
personalã.
De mic copil, Ludwig îsi petrecuse ore nesfârsite cutreierând de unul singur prin vastele
palate si castele ale tatãlui sãu. Pãtrunsese pe deplin în lumea sclipitoare a Frantei din
epoca dinastiei de Bourbon, rãtãcind prin apartamentele regale din Residenz, decorate de
Cuvillies, cu stucaturi aurite, brocarturi, mãtãsuri si cristaluri slefuite; cu un etaj mai jos,
apartamentele Nibelungilor dãdeau viatã fascinantei saga a zeilor germanici.
Nymphenburg si pavilioanele sale îl captivarã cu ornamentatiile excesive de linii curbe,
de ghirlande împletite asimetric, cu împodobiri de scoici, cochilii si frunzis sculptat,
caracteristice stilului rococo, în vreme ce picturile murale fantastice de la
Hohenschwangau îl purtau pe tânãrul romantic printr-un univers de vis unde Parsifal si
Lohengrin trãiau încã. Aceste impresii si experiente îl înrâurirã pe Ludwig o datã ce se
angrena el însusi în planuri arhitecturale si îl îmboldirã sã reproducã în mod fidel teme
întregi în propriile castele, dacã nu în anfilade de încãperi.
în primii ani de domnie, Ludwig fusese mult prea absorbit de relatia cu Wagner si de
conflictul cu Prusia ca sã se implice în planuri arhitectonice complicate, îsi licitase
interesele la redecorarea apartamentelor sale din Palatul de resedintã munchenez si din
castelul Hohenschwangau, precum si la aranjarea unei fabuloase grãdini de iarnã. Nu
simtise nevoia unor noi castele sau
407

palate; când se lansã în fine în planuri de constructie, nu intentiona sã satisfacã

necesitãtile curtii regale, ci mai degrabã propriile fantezii.
Deziluziile timpurii încercate de Ludwig îl mânarã sã clãdeascã. Sperantele sale naive cã
ar putea dirija viata politicã bavarezã se nãruirã: Ludwig privise neputincios cum tara sa
fusese târâtã în douã rãzboaie nedorite, iar el însusi se vãzuse silit sã renunte la
suveranitatea sa în avantajul noului si detestatului împãrat german. Viata lui particularã
însemnase de asemenea un esec: Wagner se îndreptase spre Cosima, gãsindu-si
consolarea si abandonând Miinchen-ul, logodna cu Sophie se sfârsise în mod dezastruos,
toate legãturile romantice se prãbusiserã, iar homosexualitatea îi zdrobea spiritul. Singur
si izolat, Ludwig îsi cãuta fãrã încetare refugiul în planuri de constructie.
începu sã clãdeascã pentru a-si împlini visurile, pentru a-si vedea materializate în
cãrãmidã si piatrã temele care-i dominau existenta. Dorea cu pasiune sã capteze imagini,
sã recreeze ambiante, sã transpunã decorurile de scenã în viata realã, pentru aspiratiile
amãgitoare cãtre comorile teutonice si strãlucirea orbitoare a Bourbonilor. Operele
wagneriene îi îngãduirã lui Ludwig sã pãtrundã în lumea eroilor medievali, dar experienta
concretã se mãrginea la scenele miincheneze. Mai mult, putea citi ore în sir despre
descrieri ale vietii la curtea lui Ludovic al XlV-lea, dar aceste plãceri se restrângeau la
paginile cãrtilor preferate, înãltându-si castelele, Ludwig îsi înlesni dreptul de intrare în
aceste douã lumi diferite, nu ca observator neputincios, ci ca participant activ. La
Neuschwanstein, Linderhof si Herrenchiemsee, îsi plãsmui un univers care pentru tot
restul Europei
408
[esele nebun
veacul al XlX-lea mai exista doar în paginile cãrtilor de istorie.
Desi castelele si pavilioanele lui Ludwig reprezentau un amestec eclectic de rococo
francez, baroc bavarez si stiluri orientale, nu-si aborda planurile de constructie cu o
agendã arhitecturalã clarã. Primele sale proiecte contopeau teme care inspiraserã Franta
în epoca dinastiei de Bourbon cu influente teutonice. Apartamentele sale personale din
Residenz si planurile pentru Linderhof existau în acelasi timp când nãzuintele lui
dramatice cãtre sfera patrimoniului spiritual german se împlineau în încãperile de la
Hohenschwangau si în castelul Neu-schwanstein. Pe mãsurã ce domnia lui avansa,
Ludwig se abãtu de la lumea medievalã cãtre evocãri mai simbolice ale autoritãtii sale
suverane fugare. Când splendorile obsedante ale vechiului regim francez de dinaintea
revolutiei, întruchipate în Herrenchiemsee, esuarã în a-i domoli sentimentul crescând de
neputintã, îsi însusi în cele din urmã gusturile exotice si excesele Orientului si ale
imperiului bizantin, ca o expresie fãtisã a convingerilor sale autocratice.
Ludwig era puternic influentat de miscarea romanticã din Europa secolului al XlX-lea, a
cãrei înclinatie spre istoricism cucerise imaginatia monarhilor de pe tot cu-Prinsul
continentului. Din Rusia, unde Ecaterina cea Mare si nepotul ei Alexandr I introduseserã
liniile clare, simple si armonioase ale stilului clasic, pânã în Franta si Anglia, unde
stilurile gotic, romanesc si oriental erau în v°gã, romantismul a dominat arhitectura si
artele decorative europene timp de o sutã de ani. Când Ludwig c°nstrui un castel imitând
cu fidelitate stilul romanesc un palat neorococo modelat dupã cele din Franta
409
«
Bourbonilor, urmã pur si simplu conventiile existente în epocã. Desi stilurile diverselor
proiecte ale regelui erau adesea criticate de marele public, gusturile sale nu erau mai
eclectice decât cele de care dãduse dovadã bunicul sãu, Ludwig I, în ridicarea templelor
clasice copiate dupã modelele grecesti în Miinchen sau chiar decât cele ale tatãlui sãu,
Maximilian, în restaurarea goticã a castelului Hohenschwangau.
Veniturile lui Ludwig n-au fost niciodatã atât de mari sau nelimitate pe cât crezuserã el
însusi si supusii sãi. Din suma totalã de 2 milioane de guldeni primitã în fiecare an
conform listei civile bavareze, trei sferturi se întrebuintau pentru salariile servitorilor
casei regale, cheltuieli personale si stipendiile destinate rudelor, incluzând cei 500.000 de
guldeni acordati de Ludwig bunicului sãu ca o pensie de întretinere. Când Ludwig I muri
pe 29 februarie 1869, aceastã sumã i se atribui prin succesiune regelui si, împreunã cu
restul de 800.000 de guldeni din lista civilã, formã nucleul fondurilor destinate
proiectelor de constructie. Contrar pãrerii rãspândite în masele largi, Ludwig n-a folosit
niciodatã banii publici pentru a-si acoperi cheltuielile necesare construirii castelelor sale;
în ultimii ani de viatã, a împrumutat bani sub rezerva restituirii din lista civilã personalã,
dar nu s-a atins de alte fonduri din trezoreria regalã. A economisit sume suplimentare prin
reducerea cheltuielilor cu ceremonialele curtii regale, bani care s-au înmultit în ritm rapid
datoritã modului sãu de viatã cumpãtat.
Primul proiect arhitectural al lui Ludwig viza redeco-rarea apartamentelor sale particulare
din Residenz. Ca print de coroanã, ocupase o anfiladã de încãperi, situate la etajul al
treilea din aripa dinspre nord-vest a palatului/
410
\esele nebun
Cu vedere spre Hofgarten si Odeonplatz. Curând dupã ce urcase pe tron, Ludwig decise
sã extindã sirul de carnere la proportii mai potrivite cu demnitatea regalã. Oficialii curtii
îsi manifestarã împotrivirea fatã de cheltuielile mari si-1 avertizarã cã dorinta de a-si lãrgi
apartamentele cãtre catul de sus al palatului le-ar putea incomoda pe slujnicele sale care
locuiau acolo. Dar Ludwig se mânie foarte tare de aceastã opozitie; ordonã ca proiectul sã
fie început de îndatã si, într-o paradã de vointã caracteristicã, îsi decora încãperile într-un
mod cu mult mai sofisticat decât plãnuise initial.1
Apartamentele ocupate de Ludwig erau legate de restul palatului printr-un lung coridor
împodobit cu picturi murale executate de Michael Echter si înfãtisând saga Nibelungilor.
Arhitectul Eduard Riedel dirija lucrãrile de extindere a anfiladei de încãperi, în vreme ce
din-tr-un gest de capitulare în fata elementului de teatralism ce-i marca existenta, Ludwig
îi comandã pictorului scenograf munchenez Franz Seitz sã-i ornamenteze camerele în stil
Ludovic al XVI-lea. Aici, în sederile sale din ce în ce mai rare în capitalã, Ludwig
prezida ca stãpân absolut curtea-fantomã alcãtuitã dintr-o succesiune de încãperi
ostentative, somptuoase si cu aspect arhaic.
Ministrii si demnitarii curtii regale convocati de cãtre rege erau introdusi prin coridorul
Nibelungilor într-o lume a opulentei poleite cu aur si anacronice. Ludwig îsi Primea
vizitatorii în Sala de audiente, o încãpere foarte spatioasã, drapatã în moar purpuriu, cu
reflexe lucioase ondulate si decoratã cu frize aurite, sculptate cu migalã, intre cele douã
ferestre largi orientate spre Odeonplatz, Se gãsea tronul regelui, un jilt cizelat cu
rafinament si Urlat cu aur, cu heruvimi asezati deasupra si sustinând
411

o coroanã de aur, aproape ascunsã sub faldurile de herminã si sub panasurile din pene de
pãun ale unui baldachin de brocart. Ludwig îsi umpluse biroul de lucru cu statuete de
bronz si busturi din marmurã înfãtisân-du-i pe Wagner, Mãria Antoaneta, Ludovic al XlV-
lea si Sfântul Gheorghe; masa de scris, ornatã cu chenare si garnituri în relief de bronz
aurit, se sprijinea pe douã picioare mari sculptate în formã de lebede suflate cu aur, iar
mapa de corespondentã era decoratã cu scene din „Lohengrin". Dupã moda francezã,
patul sãu era împrejmuit de un pãlimar aurit; când dormea, un baldachin din stofã de
mãtase, tesutã cu fir de aur, brodatã cu însemnele heraldice ale Wittelsbachilor si
încununat cu mãnunchiuri din pene de pãun, îi anina deasupra crestetului.2 Totul semãna
perfect cu ceea ce comandase Ludwig: încãperi reproduse cu fidelitate dupã modelul
celor din Palatul Versailles. Ludwig îsi întreprinse primii pasi sovãitori ca rege în cadrul
ambiantei cu un stil decorativ apãsãtor si autocratic care i-a dominat ultimele proiecte de
constructie.
Cu marea sa dragoste pentru naturã, Ludwig regreta timpul petrecut în capitalã. Desi
Residenz se învecina cu Hofgarten, îi lipsea o grãdinã cu adevãrat particularã; pentru a
rezolva aceastã dilemã, regele îsi concepu grãdina de iarnã fabuloasã. Residenz dispunea
deja de O grãdinã de iarnã de mãrime considerabilã, construitã de, Maximilian al II-lea,
dar creatia fiului sãu era întru totul i iesitã din comun. Ludwig îsi începu grãdina de iarnã
în 1867, extinzând spatiul la proportii enorme de-a lungul urmãtorilor trei ani. Clãditã pe
acoperisul Festsaalblau/ Sala festivã albastrã, din Residenz, grãdina de iarna era o serã
întinsã cu schelet metalic si pereti de sticlã, insp1"
412
Degete nebun
ratã de proiectele întocmite de Joseph Paxton pentru palatul de cristal londonez, schitatã
si executatã de grãdinarul curtii regale, Karl von Effner. Aici, în aceastã fantezie exoticã,
Ludwig putea hoinãri pe potecile serpuitoare ce tãiau de-a curmezisul pajistile cu
vegetatie luxuriantã, putea hrãni lebedele care pluteau pe apele linistite ale unui lac
artificial, putea citi în chioscul maur si cina într-o colibã indianã.3 O imensã picturã
muralã înfãtisând muntii Himalaya si executatã de Christian Jank constituia fundalul
mãret al acestei grãdini, unde pãuni cutreierau de colo pânã colo în libertate, iar colibri
zburau prin frunzisul arborilor. Ludwig îsi primea adeseori oaspetii în aceastã ambiantã
surprinzãtoare. Dupã ce pãrãseau strãzile friguroase si acoperite cu zãpadã din Miinchen,
vizitatorii rãmâneau uluiti, urcând scãri în spiralã din marmurã si pãtrunzând pe o usã, sã
se trezeascã pe neasteptate în vârful palatului în aceastã junglã abundentã. Infanta Spaniei
de la Paz ne-a lãsat o descriere plinã de strãlucire si viatã a vizitei sale în grãdina de
iarnã.
„Am ajuns în dreptul unei usi mascate de o draperie. Zâmbind usor, Regele o trase
deoparte. Nu-mi venea sã-mi cred ochilor. Acolo, în fata noastrã, se întindea o grãdinã
enormã, iluminatã în stil venetian, cu palmieri,
1
'J-
lac, poduri suspendate si zidiri în formã de castel crenelat sau cetãtuie. «Intrati!», îmi
spuse Regele si 1-am urmat fascinatã... Un papagal cocotat pe o stinghie Auritã ce se
misca în balans îmi strigã «Guten Abend!*», m vreme ce un pãun umbla tantos împrejur.
Am strãbã-ut un podet simplu de lemn peste un mic elesteu luminat
GWen Abend! (Ib. germ.) - Bunã seara!
413

si am vãzut în fata noastrã un sat indian... Am poposit la un cort din mãtase albastrã,
ornatã cu trandafiri, în interiorul cãruia se gãsea un jet sprijinit pe doi elefanti sculptati si
asezat pe o piele de leu. Regele ne conduse mai departe, de-a lungul unei poteci înguste
ce ducea spre lac, deasupra cãruia scânteia o lunã artificialã, aruncând reflexe line peste
nuferi si peste celelalte plante acvatice. O luntre era priponitã cu o frânghie de un copac.
Am ajuns apoi la o colibã indianã; evantaie si arme aninau din tavan... Regele îsi continuã
drumul. Mi-a trecut brusc prin minte cã fusesem transportatã ca prin farmec în Palatul
Alhambra al regilor mauri din Granada. Am intrat într-o micã încãpere maurã, cu o
fântânã artezianã în mijloc, înconjuratã de flori... într-un pavilion circular alãturat,
despãrtit printr-o arcadã maurã, se pregãtise cina. Regele îmi indicã printr-un gest sã mã
asez la mijloc si sunã delicat cu un clopotel de mânã. Un lacheu apãru ca din neant si se
apropie cu plecãciuni adânci. Venea doar sã aducã si sã strângã tãvile cu felurile de
mâncare, când era chemat cu clopotelul de Rege. Puteam zãri de unde stãteam, dincolo de
arcadã, brazde pline de flori, luminate de felinare ascunse. Un cor nevãzut cânta încetisor.
Pe neasteptate, se arãtã cununa unui curcubeu. «Oh!», am exclamat involuntar. «Trebuie
sã fie un vis!»4
Grãdina de iarnã înflãcãra curând imaginatia publicului miinchenez. Una dintre cele mai
populare povestiri se referã la regina Mãrie, într-o noapte, dupã cum se istoriseste, regina
dormea în iatacul ei din ResidenZ când se trezi din somn din pricina unui potop de apa
revãrsat prin tavan. Apartamentele ei erau amplasa*6 chiar dedesubtul grãdinii de iarnã si
s-ar pãrea cã
414
nebun
artificialã a lui Ludwig cãzuse în lac, provocând inundatia-5
Aceastã sete de iluzii, de evadare din existenta cotidianã monotonã de la curtea
miinchenezã îl împinse tot jnai mult pe Ludwig spre o lume a fanteziei. La Hohen-
gchwangau, unde îsi petrecu de fapt cea mai mare parte a domniei, îsi redecorase în
întregime fostul dormitor al tatãlui sãu armonizându-se cu aceastã goanã dupã romantic,
încãperea se caracteriza deja prin picturi murale dramatice înfãtisând grãdina fermecatã a
Armidei, dar Ludwig dorea sã amplifice efectul. Umplu camera cu palmieri si portocali
sãditi în vase de pãmânt, creând o junglã luxuriantã care se îmbina armonios cu grãdina
pictatã pe pereti, iar o micã fântânã decorativã construitã într-un colt îi oferea susurul
linistitor al apei în timpul noptii. Când, în zorii zilei, Ludwig se retrãgea la culcare,
servitorii trãgeau draperiile grele de brocart peste ferestre, astupându-le bine, si nelãsând
sã pãtrundã înãuntru lumina soarelui; apoi, în beznã, se producea o transformare magicã
pe când sute de stele licãritoare rãsãreau dincolo de tavan, galaxie artificialã pâlpâitoare
plãsmuitã de rege prin sfredelirea unor gãuri în pardoseala încãperii de deasupra, pe care
le umpluse cu lãmpi cu petrol aprinse, îi comandã în cele din urmã scenografului Franz
Seitz sã-i confectioneze o lunã artificialã care, printr-un mecanism de ceasornic, strãlucea
puternic pe când trecea lin pe cerul pictat, desãvârsitã cu toate ciclurile °bisnuite ale
astrului real.
Stând pe terasa în stil italian a castelului Hohen-
schwangau, în amurgul linistit de varã alpinã, Ludwig
CaPa pentru un tip de presiunile înaltelor îndatoriri,
u*undându-se în lumea legendelor teutonice si în saga
415

romanticã a lui Lohengrin. Cu toate acestea, în mod inevitabil, prezenta aproape

permanentã a reginei Mãrie atenua în mare mãsurã entuziasmul regelui pentru cãminul
copilãriei sale. Din grãdina ticsitã de trandafiri, i se deschidea o priveliste magnificã
înspre nord-vest cãtre muntii Sauling si Tegelberg, cu pãdurile lor întunecate si cascadele
spumegânde de pe versanti; Ludwig se hotãrî sã-si înalte pe acest fundal viguros, colturos
si aspru prima nouã lucrare arhitectonicã, si anume castelul Neuschwanstein.
Cu mult mai sus de apele scânteietoare, albastre-verzui, ale lacului Forggensee si de
marea întindere a câmpiei Fiissen, vechiul castel Vorderhohenschwangau, cu foisorul în
ruinã si creneluri nãruite strãjuia peste piscurile muntilor Jugend. în copilãrie, Ludwig
hoinãrise pe crestele muntoase, pornind în drumetie din Hohen-schwangau. Din vârful
muntelui Jugend, i se desfãsurau în fata ochilor peisaje splendide pânã la mari depãrtãri:
colturi de stâncã ale masivului Tannheim si ale Alpilor austrieci se înãltau cãtre vest, cu
apele limpezi ale lacului Alpsee si cu crenelurile de culoare ocru ce încununau castelul
ridicat de Maximilian al Il-lea; valea Schwangau cu dealurile care se rostogoleau domol
în vãzduh spre nord; trecãtoarea îngustã Pollat si cascada ce se prãbusea de la mare
înãltime pe peretele muntos cãtre sud; si povârnisurile abrupte si râpoase ale muntilor
Sauling si Tegelberg spre est. Frumusetea naturalã a coltisorului-de tarã îl fascina pe
Ludwig. Aflând cã tatãl sãu autorizase un plan de lucrãri pentru restaurarea castelului
Vorderhohenschwangau, se decise sã se angajeze & însusi în acest proiect.6
Ludwig abandonã pânã la urmã planurile tatãlui
416
l
nebun
de restaurare, în favoarea unei constructii mai trainice. O vizitã întreprinsã la castelul
Wartburg din Turingia, unde Wagner îsi localizase numeroase scene din „Tann-hãuser" îl
inspirã pe Ludwig sã comande o nouã zidire în care sã-si adãposteascã propriile
plãsmuiri. Pe 13 mai 1868, îi scria lui Wagner:
„Intentionez sã reclãdesc vechile ruine ale castelului Hohenschwangau de lângã cascada
Pollat, în stilul autentic al cetãtuilor ridicate de cavalerii medievali germani, si trebuie sã
vã destãinuiesc cât sunt de emotionat la gândul cã voi trãi acolo peste trei ani. Vor exista
un numãr de odãi pentru oaspeti, confortabile si tihnite, oferind privelisti minunate cãtre
magnificul pisc Sauling si cãtre muntii si câmpiile îndepãrtate din Tirol. . . Acest colt de
naturã este unul dintre cele mai fermecãtoare din câte pot fi gãsite pe pãmânt, sacru si
inaccesibil, un templu demn de Prietenul divin, numai datoritã cãruia poate înflori
mântuirea si adevãrata sfintenie a lumii. Se va întruchipa acolo un memento al operelor
«Tannhãuser» (Sala trubadurului cu vedere spre castelul din depãrtare) si «Lohengrin»
(curtea, porticul arcuit si intrarea monumentalã în capelã); din toate privintele, acest
castel va fi mai impunãtor si mai confortabil decât Hohenschwangau situat mai jos, care
este profanat în fiecare an de prezenta prozaicei si plicticoasei mele rname. Zeii ofensati
se vor rãzbuna totdeauna si se vor refugia împreunã cu noi pe piscurile foarte înalte de
^unte, rãcoriti acolo de adierile de vânt celeste."7
Nu era nici o coincidentã cã noul castel al lui Ludwig Urma sã domine crestele de zid ale
castelului ridicat de ^atãl sãu la Hohenschwangau, situat mai jos. De la bun
Ceput, îsi închipui Neuschwanstein ca un paradis su-
417

blim si supranatural, unde visurile romantice inspirate de operele wagneriene si vechile

legende si epopei germanice aveau sã prindã viatã.
în 1868, lucrãtorii tãiarã un nou drum din satul Ho-henschwangau prin pãdure pânã în
vârful muntelui Jugend; folosind dinamitã, aruncarã în aer ruinele vechiului foisor de la
Vorderhohenschwangau, situat pe culme, nivelând piscul pe care urma sã se înalte
castelul. Fiecare bloc de piatrã, cãrãmidã sau bustean trebuia sã fie încãrcat într-o cãrutã
trasã de cai pe drumul lung si abrupt ce suia pânã în vârful muntelui, corvoadã
anevoioasã care mãri fãrã îndoialã perioada de timp necesarã constructiei. Lucrul la
ghereta portarului începu în februarie 1879; Ludwig puse piatra de temelie la corpul
principal de clãdire în septembrie acelasi an.
Constructia castelului continuã în tot cursul domniei lui Ludwig, proces de lungã duratã
îngreunat si mai mult de nehotãrârea lui si de desele-i rãzgândiri. îi coplesea pe arhitectii
sãi cu o avalansã de schite si desene frumoase, mâzgãlind în grabã note si sugestii pe
iconografie, solicitând modificãri si aprobând proiectele într-o zi, pentru a cere noi
variante într-un stil cu totul diferit chiar în ziua urmãtoare. Ludwig nu se sinchisea dacã
se sista constructia la jumãtatea proiectului, ordonând ca totul sã fie demontat în favoarea
unei noi idei, numai ca îsi schimba ulterior din nou pãrerea, dispunând ca toate piesele
componente sã fie potrivite la locul lor, asa cum fuseserã înainte.
Ludwig îi comandã artistului scenograf Christian Jank sã-i deseneze noul castel, în timp
ce arhitectul Eduard Riedel transpuse schitele într-6 serie de planuri de lucru-Pe mãsurã
ce regele studia diversele reprezentãri gene"
418

râie/ schimbã stilul de la gotic la romanesc; în cele din urmã, rezultatul nu multumi pe
nimeni, în afarã de proiectant si de Ludwig însusi.
Varianta finalã executatã de Jank îi servi regelui drept model pentru castelul ridicat pe
culmea muntelui Tugend. La intrarea pe domeniu, stãtea de strajã cãsuta paznicului
construitã din cãrãmidã rosie si flancatã de douã turnuri identice; în mijloc, o arcadã
sustinutã de coloane ducea spre o curte reprodusã dupã decorul de scenã folosit pentru
montarea miinchenezã a operei „Lohengrin". In centrul ei, Ludwig plãnuise sã clãdeascã
pe ruinele vechiului foisor un donjon ce adãpostea capela. Curtea superioarã era
împrejmuitã pe trei laturi de Kremenate, sau Apartamentele femeilor, de Ritterhaus sau
Apartamentele cavalerilor si, în capãtul vestic, de corpul cetãtuiei cu cinci caturi,
încununatã de douã turnuri înalte si formând un unghi usor la mijloc pentru a urma
conturul piscului. Pe toatã durata constructiei, regele apelã la serviciile a trei arhitecti:
Eduard Riedel retras în 1874, cãruia îi succedã Georg Dollmann, înlocuit zece ani mai
târziu de Julius Hofmann. O datã cu trecerea anilor, situatia materialã din ce în ce mai
încurcatã îl constrânse pe Ludwig sã-si restrângã cheltuielile, ceea ce însemnã cã portiuni
întregi din schitele lui Jank, ^deosebi donjonul central cu capelã, furã pur si simplu
abandonate; pânã la moartea lui Ludwig, survenitã în 1886, Neuschwanstein era terminat
doar pe jumãtate.
Pe fundalul fâsiilor de pãdure verde si luxuriantã, o bljuterie albã se înãlta din umbra
muntelui, o plãsmuire scânteietoare abundând în frontoane si balcoane, arcade -1 turnuri
crenelate. Desi din depãrtare, castelul pare sã
e enorrn, dimensiunile lui reale devin evidente cu cât
419

te apropii mai mult. Pe culmea muntelui, drumul serpuieste pe sub porticul arcuit de la
casa paznicului, deschi-zându-se în curtea inferioarã si implicit într-o lume a fanteziei
medievale. Foisoare si ferestre în stil romanesc dominã valea, privind spre pãmânt de sus
de pe corpul masiv de piatrã al palatului ce se contureazã nedeslusit la orizont, cu
frontoane albe de calcar împodobite cu douã mari fresce înfãtisându-i pe Sfântul
Gheorghe si Patrona Bavariae, zeita protectoare a regatului bavarez.
Interiorul castelului contrasta puternic cu exteriorul simplu. Hyacinth Holland si Peter
Herwegen executarã ornamentele gotice, în vreme ce Eduard Iile, Dollmann si Hofmann
crearã variatiunile bizantine. Ludwig se ocupã personal de cele mai mãrunte detalii ale
decorãrii, de la picturi murale si mobilier, pânã la candelabre si portelanuri, întrucât toate
acestea reprezentau pentru rege un crâmpei de fantezie, un decor de scenã în care îsi
monta spectacolul si-si transpunea visurile. Se încãpãtâna sã vadã lucrurile îndeplinite
numai dupã voia lui. Când Eduard Iile începu sã picteze o canava cu Lohengrin pentru
noul castel, Ludwig studie pânza si-i porunci imediat secretarului sãu particular sã
redacteze o scrisoare:
„Regele mi-a ordonat sã vã aduc la cunostintã cã ar dori ca atitudinea împãratului sã fie
modificatã. si apoi, dacã e posibil din punct de vedere tehnic, ar vrea fie ca steaua
diminetii, fie ca luceafãrul-de-searã, sã lumineze figura Arhanghelului Mihail si vã cere
de asemenea sa chibzuiti dacã nu cumva capul lebedei este prea mare, iar pieptul, asa
cum se sprijinã pe apã, nu e prea mic-Regele a privit încã din copilãrie cum plutesc
lebedele la Hohenschwangau si considerã cã a dumneavoastrã nu este pictatã în
concordantã cu natura."8 <->'''
420
nebun
Pe mãsurã ce Ludwig avansase în vârstã, vederea îi slãbise aproape de tot. Era mult prea
vanitos ca sã poarte în permanentã ochelari, asa încât ornamentatiile din castelele sale
devenirã mai excesive cu scurgerea anilor, obiectele suflate cu aur strãluceau din ce în ce
mai puternic, culorile ajunseserã prea stridente, somptuozitatea tesãturilor prea
apãsãtoare, pânã când, la lucrãrile de constructie întreprinse la Herrenchiemsee, efectul
de adormire a orgoliului deveni aproape covârsitor.
Cea mai mare parte a parterului si a primului etaj din castel erau destinate servitorilor si
personalului de serviciu. Principala bucãtãrie, situatã la parter, era o capodoperã a
tehnologiei existente la sfârsitul secolului al XlX-lea. Douã dispozitive automate,
alcãtuite din bare de fier prinse într-un cadru dreptunghiular, pe care se frigea carnea
deasupra jarului, actionate de cãldura captatã în horn, echipau o vatrã imensã, în vreme ce
cuptoare zidite în perete dispuneau de aparate pentru încãlzirea farfuriilor, iar un acvariu
mare asezat într-o cãmarã alãturatã îi înlesnea regelui sã poatã mânca peste proaspãt la
cerere. Lifturi mecanice îi transportau felurile de mâncare de la aceste încãperi pânã în
sufrageria amplasatã la etajul al treilea.9
In înaltul turn octogonal de pe latura nordicã a corpului palatului, scara principalã din
marmurã de Untersberg serpuia urcând în spiralã în jurul unei coloane centrale sculptate
cu scene dintr-o partidã de vânãtoare medievalã. Vitralii împodobite cu armoariile
temiliei Wittelsbach, cu laitmotivul lebedei si cu flori de Crin îi luminau calea, laolaltã cu
felinare suspendate de tter forjat si fasonat în capete de dragon.10 Vârful coloa-^ei de
marmurã pãtrundea în frunzele verzi de palmier,
421

ajungând pânã la tavanul albastru-deschis, presãrat cu stele aurii.

Apartamentele personale ale lui Ludwig, situate la catul al treilea, se compuneau doar din
jumãtate de duzinã de încãperi; acestea erau mici, intime, cu peretii lam-brisati în panel
de stejar, închis la culoare si bogat sculptat, decorate cu picturi executate pe pânzã pentru
a da iluzia de tapiserie. Plafoanele erau boltite, în chesoane sau pictate înfãtisând scene
din operele wagneriene; usi masive din stejar, încrustate cu motive ornamentale dantelate
din alamã, se deschideau una dupã alta, oferind o perspectivã cuprinzãtoare asupra tuturor
camerelor, cu mobilier în stil medieval, vitralii si candelabre de fier forjat. Asa cum îsi
dorise Ludwig, predominau temele wagneriene: picturile murale din sufragerie evocau
scene din concursul de cântece de la Wartburg si înfãtisau portrete ale scriitorilor si
poetilor care inspiraserã operele compozitorului; viata trubadurului Walther von der
Vogelweide era zugrãvitã pe peretii camerei de toaletã a regelui, pe când legenda
medievalã a lui Tannhãuser alcãtuia decorul în biroul de lucru al lui Ludwig. si,
pretutindeni în aceste încãperi, se gãsea câte un semn distinctiv care amintea de eroul
preferat de Ludwig, Lo-hengrin, si de lebedele sale, pictate pe pereti, sculptate în
plafoane si arcade, modelate în portelan si brodate desãvârsit cu fir de aur pe mãtãsuri viu
colorate si pe brocart.
Regele îsi revãrsa cu prisosintã toatã grija asupra dormitorului sãu, o încãpere spatioasã,
ornamentatã în stil gotic flamboyant. Peretii erau îmbrãcati în partea inferioarã în panouri
sculptate din lemn de stejar, iar picturile j murale de deasupra înfãtisau povestea de
dragoste;
422
nebun
damnatã dintre Tristan si Isolda. Dormitorul reprezenta o bijuterie superbã, de la lavoarul
de argint si bronz aurit în formã de lebãdã pânã la sanctuarul minutios care forma patul
lui Ludwig, o creatie magnificã din lemn de nuc sculptat, fastuos împodobit cu volute si
arcade, coloane si nise. In timpul noptii, luciul lemnului de nuc si de stejar slefuit de
mânã si culorile vii ale picturilor murale rãsfrângeau razele de luminã unduitoare
împrãstiate de candelabrul din bronz aurit, în iernile lungi, focul ardea neîncetat în sobe
de portelan în stil medieval, fiind întretinut dintr-o cãmãrutã învecinatã de servitori care
rãmâneau nevãzuti, astfel încât sã nu-1 deranjeze pe rege. Când se ridica din pat si trãgea
într-o parte draperiile albastru intens, brodate cu fir de argint, Ludwig putea privi dincolo
de vitraliul bovindoului spre peisajul minunat de iarnã pe când ninsori grele si dese
cãdeau peste noua lui fortãreatã.
Dincolo de aceastã încãpere, Ludwig îsi construi o ciudãtenie: o grotã artificialã, cu
tavanul brãzdat de stalactite din mortar, cu o fântânã artezianã si o lunã pusã în miscare
de un mecanism de ceasornic. In timp ce cutreiera prin acest decor de scenã executat cu
meticulozitate, era scãldat în reflexe rosii, galbene si albastre împrãstiate de o serie de
felinare mascate; dupã a doua usã, se gãsea o altã surprizã, o grãdinã suspendatã, plantatã
în terase, orientatã spre câmpia Fiissen ce se întindea la poalele muntelui. Palmieri,
portocali, boite de iasomie si de iederã îsi rãspândeau parfumul exotic în aceastã grãdinã
fermecãtoare, unde zburau colibri în libertate prin aerul înmiresmat.
Deasupra anfiladei sale de încãperi, ce ocupau jumãtate etajul al patrulea, ajungând pânã
la coama castelu-
423

lui decoratã cu frontoane, se situa Festsaal sau Sala cântãretilor, copiatã dupã modelul
încãperii din Wartburg, unde Wagner îsi transpusese faimosul concurs de cântece din
„Tannhãuser". Ferestrele înalte si boltite îngãduiau luminii scânteietoare din regiunea
montanã sã inunde încãperea, scãldând picturile cu detalii complicate de pe arcade si
pereti în nuantele potolite si delicate ale cerului alpin. Plafonul boltit în arc de cerc si cu
chesoane era pictat somptuos cu motive florale strãlucitoare în stilul medieval. Picturile
murale înfãtisau nu numai legenda lui Tannhãuser, ci si povestea cavalerului rãtãcitor
Parsifal si saga Sfântului Graal; deasupra cadrului usii, ascunsã printre celelalte picturi, o
micã imagine reprezenta armoariile lui Ludwig al II-lea, unica referire directã la creator
care se poate gãsi în acest castel falnic cocotat pe vârful muntelui Jugend.
Totusi, adevãratul punct central în Neuschwanstein era Sala tronului. Ea semnifica o
celebrare glorioasã a drepturilor divine regesti, fiind singura încãpere din castel executatã
în stil bizantin, care reflecta într-o oarecare mãsurã conceptia autocraticã despre
autoritatea imperialã. Ludwig acceptã schitele inspirate de bisericile Sfânta Sofia din
Constantinopol si Allerheiligen Hofkirche din Mimchen11. Coloane din ghips scagliuo-
la*, pictate sã semene cu porfirul si cu lapislazuli, toate cu capiteluri corintice aurii
împodobite cu sculpturi reprezentând foi de acantã în volutã, sprijineau o galerie boltitã,
construitã pe înãltimea a doua etaje, care înconjura încãperea. Mai mult de douã milioane
de plãci colorate
* Scagliuola (Ib. it.) - mulaj în ghips imitând marmura, granitul etc. 424
nebun
de ceramicã alcãtuiau pardoseala complicatã, al cãrei mozaic înfãtisa animalele pãdurii.
Dintr-o cupolã centralã ca azuriul cerului, presãratã cu stele aurii ce încer-cuiau o
bijuterie cu diamante radiind precum soarele raze de luminã, anina un imens candelabru
de bronz auriu, de forma unei coroane bizantine si prevãzut cu nouãzeci si sase de
lumânãri.12 In capãtul dinspre nord al sãlii se gãsea o absidã, la care se ajungea urcând o
scarã de marmurã cu trepte late, dominatã de o picturã alegoricã înfãtisând sase regi
canonizati si încununatã cu o reprezentare muralã a lui lisus Hristos drept câr-muitorul
universului. Aprobând planurile pentru un tron impunãtor din aur masiv, argint si ivoriu,
acoperit de un baldachin auriu cu patru heruvimi ce sprijineau scuturile heraldice ale Ba
variei si dinastiei de Wittelsbach, Ludwig muri însã înaintea ca lucrarea sã fie
executatã.13 Neuschwanstein, inspirat de operele wagneriene si de picturile cu epopeile
germanice din copilãria lui Ludwig, rãmase un loc magic pentru rege, îngãduindu-i sã
evadeze într-o lume romanticã si fantasticã existentã doar între zidurile noului sãu castel.
Pleca deseori în toiul noptii, hoinãrind prin pãdurile întunecate pânã la trecã-toarea Pollat,
unde un pod de fier era construit direct pe deasupra cascadei. Stând pe acest pod, cu
vuietul torentelor de apã prãvãlite pe peretele de munte, Ludwig putea zãri scânteierea
castelului sãu estompatã de depãrtare, ferestrele boltite sclipind ca bijuteriile pe fundalul
ceru-lui întunecat alpin.
425
32
J!inderhof s i Jierrenchiemsee
In inima vãii Graswang, la o distantã de aproximativ cincisprezece mile de
Neuschwanstein, se întindea domeniul regal de vânãtoare de la Linderhof. Terenul, situat
pe dealurile Ammergau, în apropiere de satul Garmisch-Partenkirchen, apartinuse
odinioasã mãnãstirii învecinate de la Ettal; o crescãtorie regalã de cai pur-sânge se afla
aici, iar Maximilian al II-lea clãdise o cabanã de vânãtoare din lemn, unde Ludwig
poposise adeseori în tinerete. Regelui îi plãceau nespus de mult linistea si solitudinea
vãii, împrejmuitã de munti înalti, protectori, si strãbãtutã de un râu serpuitor, în ianuarie
1869, îi scrise baronesei Leonrod: "Lângã Linderhof, nu prea departe de Ettal, intentionez
sã construiesc un mic palat cu o grãdinã peisagerã în care sã predomine aranjamentul
riguros simetric în stil renascentist; întregul ansamblu va respira splendoarea si
grandoarea impunãtoare a Palatului Regal de la Versailles. Oh, cât de necesar e sã-ti
creezi asemenea locuri poetice de refugiu, unde sã poti uita mãcar pentru scurt timp de
vremurile îngrozitoare în care trãim."1
42b
fygele nebun
Ideea constructiei de la Linderhof luase nastere în urma unei vizite fãcute la Paris, în
1867, pentru a vedea Expozitia internationalã. Acest eveniment însemna în mod limpede
pentru rege mai putin un prilej de a merge la expozitia universalã, cât mai degrabã o
sansã de a vizita locurile istorice legate de dinastia Bourbonilor. împãratul Napoleon al
IlI-lea îi aranja regelui sã facã un interesant tur de orizont prin Compiegne, Louvre, Tui-
leries si Versailles; ultimul complex de constructii monumentale îl coplesi atât de tare pe
impresionabilul Ludwig încât, la reîntoarcerea în Bavaria, se hotãrî sã-si înalte propriul
sãu palat dedicat ideii de monarhie absolutã.
Desi Ludwig concepu la început Linderhof ca o reproducere a Versailles-ului, abandonã
în cele din urmã ideea grandioasã de a copia cu fidelitate Palatul Regelui Soare în valea
Graswang. Peisajul nu se preta la grãdinile întinse, cu desãvârsire plate, fãrã relief
accidentat si de formã regulatã care, în opinia regelui, alcãtuiau o parte integrantã a
ansamblului arhitectonic de la Versailles. Maximilian al II-lea construise o micã vilã de
lemn, K6-nigshauschen sau Cãsuta regalã, într-un stil pitoresc, folositã drept cabanã de
vânãtoare, iar Ludwig, dupã ce renuntase la ideea de a crea un Versailles în variantã
bavarezã, ordonã initial ca acea constructie a tatãlui sãu sã fie pur si simplu extinsã pentru
a include un nou dormitor destinat lui însusi. Totusi, pânã când aceastã lucrare se sfârsi în
1872, Ludwig îsi spori pretentiile pentru a îngloba o salã spatioasã de receptii si patru
anticamere mai mici, legate de cabana tatãlui sãu printr-o galerie boltitã, de dimensiuni
reduse; când si aceste lucrãri de extindere se terminarã, întreaga structurã era cãptusitã Cu
scânduri si sindrilã, în concordantã cu aspectul rustic al vechii cabane de vânãtoare.2
427

Dar lui Ludwig îi displãcu curând contrastul dintre vechea cabanã în stil elvetian si
anfilada sa de încãperi mai solide, clãdite din piatrã; aproape de îndatã ce se isprãvirã
noile anexe, regele porunci ca pavilionul de vânãtoare al tatãlui sãu sã fie dãrâmat,
reconstruit pe un câmp alãturat, si înlocuit cu încãperi în ton cu noile sale adãugiri. Prin
1880, reconstructia se terminã si întreaga structurã era finisatã în molon; dupã aceea, se
mai fãcurã schimbãri doar în dormitorul regelui, mãrit de douã ori.
Chiar numele pe care Ludwig i-1 atribui proiectului, Meicost Ettal, era o anagramã a
celebrei maxime: "L'etat c'est moi!" Cu toate cã Linderhof era menit sã reprezinte un soi
de Petit Trianon, înãltat în spiritul Versailles-ului, nu semãna câtusi de putin nici cu
arhitectura lui Ludovic al XlV-lea, nici cu cea a lui Ludovic al XV-lea; ci mai degrabã,
servea ca exemplu perfect al artei bavareze rococo în stilul arhitectilor Zimmermann si
Cuvillies.
Principala fatadã a palatului Linderhof pãrea sã se încovoaie sub presiunea
ornamentatiilor excesive: un subasment rusticizat, construit din piatrã necioplitã, sustinea
etajul întâi decorat cu coloane canelate si cu muluri, nise împodobite cu statui alegorice si
cu o travee centralã încununatã cu un fronton alcãtuit din ornamente în formã de feston,
ghirlande, heruvimi, iar deasupra, statuia lui Atlas purtând pe umeri globul pãmântesc, în
pofida decorãrii greoaie, Linderhof nu lãsã senzatia de apãsare, fapt datorat în mare
mãsurã cadrului aproape desãvârsit ca o bijuterie în care este amplasatã mica vilã albã, pe
fondul verde-închis de si brazi ce se înaltã spre bolta cereascã.
Fatada relativ încãrcatã de ornamente pare sã fie mo-
428
mo-^U
m
[egele nebun
deratã si sobrã în comparatie cu interioarele. Vestibulul se constituie într-o aluzie prea
putin voalatã la stilul înflorit si pretios, o încãpere clasicã si neospitalierã, ornatã cu
coloane de marmurã rosie si dominatã de imensa statuie ecvestrã a lui Ludovic al XlV-
lea, copiatã de Ludwig dupã modelul celei care se înãltase altãdatã în Place Vendome din
Paris. Pe plafonul alb, se gãsea o bijuterie auritã cu diamante radiind dintr-un centru si
reprezentând soarele înconjurat de raze, împodobitã cu blazonul si deviza Bourbonilor:
"Nec pluribus impar".* Era un spatiu dinadins impersonal; efectul produs de etajul
superior devenea cu atât mai dramatic când vizitatorul urca scara dublã si pãtrundea într-o
lume a opulentei absolute.
Principalul cat din micul palat Linderhof se compunea din numai sase încãperi, despãrtite
de patru cabinete ovale drapate cu mãtãsuri galbene, trandafirii, mov si albastre. Pentru
rege, aceastã nouã constructie se transformã într-o expresie vizibilã a mãretiei regale si a
strãlucirii orbitoare. Cu acest gând în minte, Ludwig ordonã ca asemenea încãperi
simbolice, cum ar fi de pildã Sala de receptii si Galeria oglinzilor, sã fie integrate în ceea
ce rãmânea în esentã o cabanã de vânãtoare învesmântatã în lux si fast. Aerul de putere si
mãretie îl preocupa pe Ludwig, iar decorurile extravagante de la Linderhof îi copleseau
simturile: tapiserii viu colorate si picturi vibrante înfãtisând viata la curtea Bourbonilor
aninau pe pereti, înconjurate de rame bogat sculptate si
pluribus impar (Ib. lat.) - "Nu-i egal mai multora; în întelesul de superior tuturor", fãrã
pereche
429
încoronate cu ornamente rococo, heruvimi si frunzis lobat, modelat în ghips; covoare
orientale groase erau asternute pe pardoselile de lemn încrustate în mozaic cu desene
geometrice alambicate, înãbusind orice zgomot de pasi ai servitorilor; iar oglinzile
nesfârsite încadrate în rame aurite si sculptate rãsfrângeau prisme învolburate de luminã,
rãspândite de statuete de fildes cioplite cu mâna, de portelanuri Meissen si candelabre de
cristal suspendate de tavane trompe l'oeil.* în timpul iernii, focurile ardeau în semineuri
cu polite si cadru ornamental din lapislazuli si varietãti rare de marmurã, în vreme ce
draperii somptuoase cu dantelã si ciucuri din fir de aur atârnate de galerii din argint
cãdeau în falduri peste ferestrele duble. Pe console, policioare si birouri din malahit, lemn
de trandafir, abanos si mahon, stãteau bus-turile lui Wagner, al Mãriei Antoaneta si ale
eroilor teutoni alãturi de vase chinezesti pline cu flori de curând tãiate din grãdinã, iar
parfumurile lor coplesitoare se contopeau cu sfârâitul focului. Totul poseda o calitate
magicã, suprarealistã. Când Ludwig se ospãta, nu era incomodat de prezenta sâcâitoare a
servitorilor: faimoasa "Tischlein Deck Dick" sau masã fermecatã, asterne-te!, cobora
printr-o trapã fãcutã în pardosealã pânã într-un oficiu situat dedesubt, fiind întinsã cu
felurile de mâncare si bãuturi, apoi se ridica prin podea pânã în dreptul regelui care
astepta.
Cea mai spatioasã si mai importantã încãpere din Linderhof era dormitorul regelui,
orientat cãtre latura nordicã a grãdinii si cu vedere spre cascada ce se prãvãlea de pe
muntele Hennenkopf. Ludwig nu se arãtã pe de-
* Trompe l'oeil (Ib. f r.) - iluzie opticã obtinutã prin efecte de perspectiva liniarã,
sugerând adâncimea spatialã.
430
Degete nebun
a-ntregul multumit de aceastã camerã, ordonând de douã ori sã fie extinsã si reschitatã
complet în tentativa de a se învãlui în grandoarea socotitã demnã de înalta-i pozitie. Un
pat imens poleit cu aur stãtea sub un baldachin sculptat, drapat cu catifea albastrã, brodatã
în fir de aur cu armoariile bavareze; deasupra, pe plafonul înconjurat de heruvimi auriti,
ghirlande, ornamente în formã de feston si stucaturi, o picturã în ulei înfãtisa apoteoza lui
Ludovic al XlV-lea, strãpunsã în centru de un candelabru de cristal cu patru rânduri
suprapuse si prevãzut cu o sutã opt lumânãri.
De la ferestrele dormitorului sãu, Ludwig putea privi în jos spre o micã grãdinã,
încântãtoare, aranjatã într-o simetrie desãvârsitã, ce înconjura Linderhof. Construitã pe
pantele inferioare ale muntelui Hennenkopf, grãdina se întindea pe o serie de terase,
coborând pânã la un lac mic situat în fata palatului. Din mijlocul lacului, apa se pulveriza
în aer pânã la înãltimea de aproape o sutã de picioare dintr-un grup statuar aurit. Parter de
flori, fântâni, pergole si statui aurite decorau terasele; în capãtul îndepãrtat al lacului,
douã siruri identice de trepte urcau cãtre o colinã încununatã cu Templul lui Venus
sustinut de coloane. Grãdina de formã riguros geometricã ce împrejmuia palatul se
contopea cu alei mãrginite de tei cu crengile împletite si de crânguri de pini si brazi ce
duceau cãtre un parc întins, în stil englezesc.
sederile lui Ludwig la Linderhof erau agrementate de vizitele fãcute la un numãr de
pavilioane si structuri extravagante si bizare pe care le construise în parc. în tim-Pul
noptii, plictisit de lecturi sau sãtul sã-si punã parafa Pe teancul de documente oficiale
trimise prin curier de la Mlinchen, îsi pãrãsea vila elegantã si, însotit de un
43!
slujitor ce ducea o faclã aprinsã, pornea la drum prin pãdurea întunecatã. Destinatia lui
putea fi coliba lui Hun-ding, o reproducere dupã opera wagnerianã "Die Wal-kure"; aici,
în acest bordei simplu din lemn, Ludwig se înfãsurã în piei de animale, tolãnindu-se pe
lavite rustice acoperite cu blanã ca sã citeascã sau sã bea mied la lumina focului care
ardea cu vâlvãtãi. Sau putea urca spre chioscul maur, o constructie din fontã forjabilã
încoronatã cu un dom aurit pe care Ludwig o cumpãrase de la proprietarul unui castel din
Boemia. Chioscul maur este un amestec de elemente eterogene, disparate - sticlã coloratã,
pereti si arcade decorate excesiv, covoare turcesti, fântâni de marmurã, mãsute încrustate
în mozaic cu sidef, pene de pãun, toate iluminate de curcubee cu irizãri rosii, verzi si
albastre rãsfirate de un candelabru de sticlã. Aici, într-o firidã luminatã artificial de
vitralii, se gãsea un tron din metal turnat si emailat de forma a trei pãuni. Era magnific, cu
locul de sezut alungit în chip de divan, acoperit cu mãtãsuri orientale fastuoase, iar cozile
pãsãrilor cu penele rãsfirate ca un evantai erau confectionate din sticlã coloratã de
Boemia.3
Ludwig îsi dorise sã construiascã un mic teatru în stil francez peste drum de palat, unde
se înãlta Templul lui Venus, dar planurile furã abandonate dupã 1876, când deveni clar cã
structura propusã avea sã eclipseze complet Linderhof. în plus fatã de coliba lui Hunding,
Ludwig clãdi o a doua lucrare din decorul de scenã wagnerian, chilia bãtrânului ermit
Gurnemanz, reprodusã dupã "Parsifal". în operã, pajistea din fata chiliei de sihastru se
umplea ca prin farmec cu flori de primãvarã în Vinerea Patimilor; pentru a reproduce
întocmai aceastã scenã magicã, grãdinarii de la Linderhof îsi târau picioarele
432
nebun
prin zãpada groasã alpinã si curãtau pajistea din fata copiei fãcute de Ludwig, împânzind
locul cu mii de flori proaspete de la serele regale din Miinchen.4
Din grãdina simetricã de la Linderhof, o cãrare îngustã urca pantele muntelui
Hennenkopf, serpuind prin pãduri pânã la o micã poianã dinaintea unui grup de stânci de
pe povârnisul de munte, unde o usã mascatã se deschidea spre un culoar subteran, pe
peretii cãruia atârnau mii de stalactite artificiale, intrarea în fabuloasa grotã a lui Venus
clãditã de Ludwig. Aceastã cavernã ascunsã si scobitã în pãmânt, înaltã de cincizeci de
picioare si lungã de câteva sute, era construitã din ciment turnat peste grinzi de fier; o
cascadã se revãrsa într-un lac, al cãrui luciu se ondula în mici valuri produse de un
mecanism subacvatic. Pe toatã întinderea lacului, stalactitele si stalagmitele încadrau un
decor de scenã pe un fundal ce înfãtisa secvente din primul act al operei "Lo-hengrin".
Ludwig plutea pe lacul sãu artificial într-o luntre modelatã ca o coajã de nucã, ascultând
cântãretii adusi în grotã de la Miinchen si hrãnind lebedele tinute în aceastã lume
fantasticã, scãldatã de lumini intermitente albastre si rosii ascunse sub stânci. Toatã
aceastã minune a mecanicii, care-1 umplea de încântare pe rege, cufundându-1 într-un
univers de vis, devenea posibilã numai prin cele douãzeci si cinci de dinamuri care
produceau curent electric continuu, constituind astfel prima centralã electricã din Ba
varia. Dar Ludwig nu arãta mteres pentru detaliile tehnice. "Nu vreau sã stiu cum
functioneazã aparatul, ci doresc doar sã vãd efectele", afirmase el odatã.
La începutul toamnei, în seara de 7 septembrie 1885, Pe când amurgul se asternea peste
Alpi, peste terenurile
433
mlãstinoase si fermele din sudul Bavariei, gara de adãpost de la Stock fremãta de
activitate. Soldati în uniforme scortoase patrulau cu pasi mãrunti si repezi, pãzind
peronul, în timp ce oficialitãtile urmãreau din priviri cum sosea încet o locomotivã cu
aburi trãgând un sir de vagoane de culoare albastru-închis, împodobite cu coroane aurii.
Locomotiva se opri pufãind cu zgomot pe hornul înalt si suierând prelung, iar regele
Ludwig al II-lea coborî din compartimentul sãu pe peron. Trecu în grabã pe lângã
oficialitãtile cãilor ferate ce-1 fixau cu priviri iscoditoare, se urcã într-o caleasca auritã
care-1 astepta la garã si porni cu o vitezã ametitoare prin tinutul fãrã neregularitãti,
trecând de cãtune ale cãror luminite pâlpâiau viu în întunericul noptii. La tãrmul lacului
Chiemsee, cel mai mare din Bavaria, Ludwig se urcã într-o gondolã sculptatã si
împodobitã cu migalã, instalându-se comod pe perne de plus, pe când doi marinari
îmbrãcati în costume venetiene începurã sã vâsleascã. Ambarcatiunea spinteca încet apele
linistite/ îndreptându-se cãtre o pereche de torte îndepãrtate, vâlvãtãile lor strãlucitoare,
de culoare portocalie, marcând un doc singuratic. Aici, pe o insulã izolatã, Ludwig îsi
construise ultimul si cel mai grandios castel situat la Herrenchiemsee.
Lacul Chimesee se întinde cãtre sud-est la aproximativ cincizeci de minute distantã de
Miinchen, mãrginit de mlastini acoperite cu stuf care se desfãsoarã pânã la poalele
muntilor bavarezi. Douã insule mari punctau lacul: Herrenworth, unde se înãltase
odinioarã o mânãs-tire benedictinã, si Frauenworth, care adãpostea un ordin religios de
cãlugãrite, în 1873, o companie forestierã anuntase cã intentiona sã dobândeascã dreptul
de proprietate
434
nebun
asupra insulei pãrãsite Herrenworth si sã taie magnificii arbori. Aflând acest lucru,
Ludwig cumpãrã imediat insula pentru propria-i folosintã; de-abia cu mult mai târziu îi
trecu prin minte ideea cã ar putea fi un cadru perfect pentru cel de-al treilea castel, o
reproducere a palatului Versailles.
Ludwig nu se apucã sã copieze întregul ansamblu arhitectonic de la Versailles; de fapt,
concepu Herren-chiemsee ca un soi de schelet, în care doar douã încãperi erau de primã
importantã - Dormitorul fastuos si Sala oglinzilor. Ii comandã arhitectului Georg
Dollmann, iar, mai târziu, lui Julius Hofmann, sã reproducã fidel corpul central si aripile,
îsi dori în ultimã instantã sã înglobeze si aripile auxiliare mai lungi ce cuprindeau capela
si teatrul regal, dar banii se împutinarã înainte ca aceste proiecte sã poatã fi executate.
Regele nu intentionase niciodatã sã termine toate încãperile; de la bun început,
Herrenchiemsee era destinat sã reprezinte o structurã flexibilã în care urmau sã fie incluse
anumite camere. Peretii neîmpodobiti din ipsos, ferestrele acoperite cu cãrãmidã si
tavanele de piatrã boltite în formã de arc nu serveau decât sã umple complet spatiul din
spatele fatadei palatului, formând un contrast straniu cu încãperile extravagante situate la
"piano nobile"*, în toamna lui 1885, palatul era gata pentru vizita regalã.
Pânã când gondola regelui ajunse pe insulã, apele linistite ale lacului oglindirã mirific
stelele ce scânteiau ^eja pe bolta cerului ca safirul. Ludwig fu ajutat sã
lano nobile (Ib. it.) - etajul principal al unei constructii mari, palat sau
435

coboare din barca venetianã si apoi îsi croi drum încet de-a lungul peluzei înverzite cãtre
scânteierile de luminã împrãstiate de ferestrele palatului. Pãsea pe pietrisul netezit cu
grebla al aleilor ce înconjurau lungul canal din fata palatului, apele lui limpezi vãrsându-
se în lacul de la marginea insulei. Ploaia mãruntã pulverizatã de fântânile arteziene
depãrtate strãlucea în iluminatiile subtile care-i presãrau calea, în vreme ce brazde de flori
înmiresmate parfumau aerul noptii. Odatã ajuns în fata Versailles-ului sãu în miniaturã,
Ludwig strãbãtea la Cour de Marbre*, pãtrunzând pe usile arcuite cu canaturi din sticlã
într-una din cele mai somptuoase dintre toate creatiile sale extraordinare.
Apartamentele de lux, grupate la etajul întâi, dãdeau spre grãdinã. Ludwig ajungea acolo
urcând treptele unei scãri principale, copie a L'Escalier des Ambassadeurs de la
Versailles, construitã de arhitectul Louis de Vau, o ascensiune clasicã de la mozaicul
compus din bucãti mici de marmurã albã si neagrã care alcãtuiau pardoseala vestibulului
situat la catul inferior. Glastre încãrcate cu orhidee si crini se însiruiau pe balustrada de pe
o laturã a treptelor late din marmurã albã, în vreme ce pereti de marmurã albãstruie,
cenusie si albã se înãltau în cealaltã parte. Pe palierul de la primul etaj, pilastri înalti de
culoarea agatei cu capiteluri aurii în stil doric sustineau o frizã bogat sculptatã cu
heruvimi, frunzis lobat, ghirlande, mici statui, sub plafonul înalt compus din panouri de
sticlã. Din acest tavan luminos, atârnau douã splen-
* Cour de Marbre (Ib. f r.) - Curtea de Marmurã 436
l
nebun
clide candelabre de cristal si bronz aurit, lumânãrile lor albe si înalte scãldând în lumini
drumul regelui cãtre încãperile fastuoase în stil neorococo asezate "en enfilade" pe toatã
lungimea palatului.6
Aceste încãperi pline de fast fuseserã reproduse dupã modelul unor camere existente la
Versailles. Ludwig pãtrundea întâi în Camera de gardã pe ai cãrei pereti, împodobiti cu
marmurã trandafirie si gri, aninau picturi înfãtisând bãtãlii purtate de armata francezã;
urma Prima anticamerã, cu splendidul ei tavan pictat, "Triumful lui Bacchus si al lui
Ceres", si cu mobilele decorate cu bronz aurit si carapace de broascã testoasã. A doua
anticamerã, copiatã dupã Le Salon de l'Oeil de Boeuf* de la Versailles, era dominatã de
un tablou imens în ulei al Regelui Soare. Ultima încãpere a anfiladei, Le Salon de la Paix,
îi oferea lui Ludwig, asa cum se întâmplase si cu tizul sãu de la Verasailles, o perspectivã
panoramicã printr-un portal înalt cãtre la piece de resistence, magnifica Salã a
Oglinzilor.7
Ludwig concepuse Herrenchiemsee ca un monument închinat epocii absolutismului si
nici o încãpere nu exprima mai bine aceastã viziune decât Sala Oglinzilor. Dar nu copiase
pur si simplu încãperea de la Versailles; Sala Oglinzilor realizatã de Ludwig mãsura în
lungime trei sute de picioare, fiind deci cu aproape o treime mai Atinsã decât originalul
apartinând arhitectului francez Jules Hardouin-Mansart, exponent de seamã al barocului
clasicist. Era de asemenea si cu mult mai grandioasã.
*• Oeil de Boeuf (Ib. fr.) - Ochi de bou, denumire datã ferestrelor r°tunde sau ovale de
mici dimensiuni
437

Douãzeci si sapte de ferestre boltite însiruite pe zidul exterior se rãsfrângeau în oglinzile

corespunzãtoare asezate pe peretele opus. Deasupra lor, o frizã împodobitã cu ghirlande
sculptate, heruvimi si statuete, toate acoperite cu foite de aur, se desfãsura pe sub plafonul
arcuit decorat cu picturi alegorice si sculpturi aurite. Pe laturile fiecãrei ferestre si oglinzi,
se gãseau policandre înalte, cu douã brate, lucrate cu migalã, iar din tavan erau
suspendate trei siruri de candelabre confectionate cu acelasi rafinament. Pe când Ludwig
strãbãtea sala, luminile rãspândite de peste o mie opt sute de lumânãri scân-teiau si
pâlpâiau, reflectându-se la nesfârsit pe suprafata lucie a oglinzilor si a geamurilor.
Dincolo de Sala oglinzilor, se întindea sanctum sanc-torum, sanctuarul sau Sfânta
Sfintelor: Dormitorul fastuos. Ludwig nu intentionase niciodatã sã doarmã acolo; era
dormitorul lui Ludovic al XlV-lea si regele Bavariei se considera doar musafirul
monarhului francez, trecut demult în împãrãtia umbrelor. Fiecare incie din panelul de
lambriu, din grinzi, cornise si pilastri era sculptatã cu detalii ornamentale complicate si
poleite cu aur, depãsind cu mult grandoarea originalului de la Versailles. Baldachinul din
catifea de culoare rosie-aprins si draperiile tesute cu fir de aur fuseserã lucrate cu atâta
migalã, încât durase sapte ani ca treizeci de femei sã le brodeze.
Apartamentele particulare ale lui Ludwig aveau vedere spre Cour de Marbre si erau
asezate în aceeasi pozitie ca încãperile ocupate odinioarã la Versailles de Ludovic al XV-
lea, compunându-se din: un birou decorat în alb si auriu, o sufragerie ovalã, cu masa
fermecatã, deasupra cãreia atârna cel mai mare candelabru din lume con' fectionat din
portelan de Meissen; apoi, un cabinet de
438
nebun
portelan, o micã Salã a Oglinzilor, iar dedesubt, o baie ovalã si o camerã de toaletã. La
capãtul anfiladei de încãperi, se afla dormitorul lui Ludwig, o camerã impunãtoare,
marcatã de decadentism prin îngrãmãdirea petelor de culoare, a liniilor si volumelor,
decoratã cu piese de lemn sculptate si suflate cu aur, cu draperii de moar albastru brodate
cu scene înfãtisând triumful lui Ludovic al XlV-lea asupra pãcatelor, cu un imens pat
împodobit cu basoreliefuri cu Venus si Adonis. La picioarele patului, se gãsea o coloanã
sculptatã si auritã încununatã cu un glob azuriu care scãlda încãperea într-o luminã difuzã
pe când dormea Ludwig.
El se simtea încântat de noul sãu palat, dar sederea lui acolo avea sã fie de scurtã duratã,
într-o noapte, pe când rãtãcea pe coridoarele acestei iluzii fantastice, însiruite cu glastre
pline de flori si sfesnice cu lumânãri pâlpâitoare, lovi cu bastonul una dintre statui, care
se sfãrâmã în sute de bucãti. Când banii se împutinaserã, ipsosul înlocuise marmura.
"Totul e fals!", strigase el cuprins de furie si porni în aceeasi searã spre una dintre
cabanele de vânãtoare, dupã ce-si petrecuse în total nouã nopti în solitudinea apãsãtoare a
castelului sãu Herrenchiemsee, împodobit în stil rococo. Nu avea sã-si mai revadã
niciodatã ultima creatie.8
Lucrãrile de constructie la Herrenchiemsee înaintau foarte încet, iar Ludwig îsi îndreptã
din nou gândul spre alte proiecte arhitecturale. Plãnuise sã înalte încã trei zidiri: un palat
bizantin, un palat chinezesc si un castel gotic. Comandã sã i se întocmeascã douã variante
de plan pentru structura bizantinã, care urma sã fie construitã Linderhof. Prima variantã,
conceputã de Dollmann 1869, înfãtisa un ansamblu vast de clãdiri cu diferite
439

influente bizantine si maure. De la corpul principal al palatului, se prelungeau

împrejmuind curtea aripi spatioase, care includeau o anexã pentru personalul de serviciu
si o capelã mare particularã. Proiectul elaborat de Julius Hofmann în 1885 era si mai
deconcertant, trãdând înrãutãtirea rapidã a stãrii de sãnãtate mentalã a regelui, o descriere
amenintãtoare, sumbrã si extrem de simbolicã a desprinderii lui Ludwig de realitate,
precum si a izolãrii sale crescânde.
Hofmann proiectã de asemenea si palatul chinezesc, care urma sã fie construit pe malurile
lacului Plansee, între Linderhof si Neuschwanstein. Modelat îndeaproape dupã Palatul de
iarnã din Pekin, se compunea dintr-un corp principal adãpostind Sala tronului si un
dormitor amplasat în centrul unui complex mai întins, înconjurat de anexe. Aici, regele
intentiona sã-si învesmânteze curtenii si servitorii în costume chinezesti si sã trãiascã
conform etichetei complicate de la curtea imperialã chinezã.
Ultimul proiect arhitectonic viza construirea unui castel gotic la Falkenstein, un colt înalt
de stâncã în regiunea Allgau ce mãrginea Alpii bavarezi, între Lindau si câmpia Fiissen.
Christian Jank executã primele schite pentru planul de constructie în 1883, schemele sale
fiind în mod limpede inspirate de un desen fãcut tot de el în urmã cu douãzeci de ani dupã
niste ruine de pe valea Rinului.9 Acuarelele lui Jank pentru Falkenstein profilau un castel
fantastic, cocotat primejdios pe creasta muntelui/ desãvârsit cu un simulacru de ruine
presãrate pe pante si cu turnuri acoperite de iederã. Regele îi încredinta lui Dollmann
executarea detaliilor tehnice, dar arhitectul stia cã Ludwig nu-si putea permite sã
cheltuiascã pen-
440
nebun
tru o nouã constructie si-i propuse un plan de castel mai rnic, mai putin pitoresc, care nu
semãna deloc cu modelul de fantezie romanticã imaginat initial de Jank. Fireste cã
Ludwig îl concedie pe Dollmann de îndatã.
Regele îl angaja pe Max Schultze pentru definitivarea proiectului. Schultze modificã
oarecum schitele originale întocmite de Jank, atenuând detaliile exuberante, dar pãstrând
spiritul dramatic al desenului fantastic. Cu toate acestea, nu rezistã nici el mai mult de un
an înainte sã fie înlocuit, de aceastã datã, cu Hofmann, care aduse si un asistent pe nume
Eugen Drollinger. Acesti doi oameni împreunã se confruntarã cu ideile regelui vesnic
schimbãtor si nehotãrât. Dormitorul de la Falkenstein, menit sã fie cea mai spatioasã
încãpere din castel, suferi numeroase modificãri în machetã, de la stilurile gotice si
bizantin pânã la cel romanesc. Patul urma sã fie asezat într-o absidã sub un baldachin
auriu si mãrginit de o parte si de alta de douã niste semicirculare mai mici, adãpostind un
altar bizantin. Deasupra, o imensã cupolã pictatã în azuriu cu stele aurii, era sustinutã de
arcade decorate cu fresce religioase.10 Pentru Ludwig, aceastã încãpere reprezenta o
combinatie de dormitor si capelã, iar dorinta de a-i conferi un caracter sacru deveni
curând o obsesie; ordonã ca alte camere sã fie eliminate din plan pentru a adãuga si mai
mult spatiu acestei încãperi.
Pânã în 1886, constructia pe steiul Falkenstein nu începuse încã, din pricina lipsei de
fonduri, iar regele era stãpânit de nervozitate. Pentru a-1 linisti, Drollinger se apucã sã
lucreze la o nouã serie de schite consacrate Dormitorului regal. Pretentiile lui Ludwig de
venirã din ^ in ce mai excesive si mai descumpãnitoare: cerea cu arie un dom enorm
împodobit cu mozaic, vitralii înalte
441

cât trei etaje, picturi murale ale apostolilor, un cande-labru suflat cu aur mãsurând în
lungime treizeci de picioare, împãcat pentru un timp, regele comandã alte planuri si
schite pentru imensa-i încãpere, extinsã acum atât de mult încât egala în suprafatã
întregul parter de la Linderhof. Drollinger tocmai lucra la un plan de ansamblu al
dormitorului regal când, pe 13 iunie 1886, i se aduse la cunostintã cã Ludwig a murit.
Sumele de bani cheltuite de Ludwig cu proiectele sale arhitectonice erau imense. Risipise
6.180.047 de mãrci la Neuschwanstein si 8.460.937 de mãrci la Linderhof;
Herrenchiemsee, cel mai luxos si scump proiect, costase 16.579.674 de mãrci. Numai
într-un singur an, 1883, Ludwig cheltuise 5.865.607 de mãrci pentru lucrãrile de
constructie de la Herrenchiemsee - aproape tQt atât de mult cât îl costase
Neuschwanstein. Suma totalã de bani risipitã cu larghete pentru construirea si decorarea
celor trei castele se ridica în momentul mortii sale la 32.220.658 de mãrci.11
'
Dupã decesul sãu, guvernul bavarez deschise larg portile castelelor sale si primii
vizitatori plãtirã ca sã colinde prin splendorile lumii romantice create de Ludwig.
442
33
/\
încurcãturi financiare
în primãvara lui 1884, datoriile personale acumulate de Ludwig se cifrau la 7,5 milioane
de mãrci. Potrivit legilor bavareze, monarhul putea fi dat în judecatã publicã de cãtre
creditorii sãi si întrucât regele continua sã iroseascã bani fãrã socotealã si în mod
usuratic, aceastã posibilitate devenea foarte realã. Diferiti demnitari ai curtii regale
pornirã de-a lungul si de-a latul Europei în cãutare de fonduri. Banca Baring Brothers din
Londra îi oferi un împrumut de 6 milioane de mãrci, dar conditiile furã socotite de rege
cu totul neconvenabile. Ludwig descoperi cã anumite fonduri din averea mobilã a tatãlui
sãu rãmãseserã în pãstrare, fiind administrate prin procurã, si le ceru împuternicitilor sã i
le punã la dispozitie. Dar avocatii care detineau tutela asupra avutului refuzarã sã-i
transfere bunurile prin act de cesiune, "hilipp Pfister, secretarul curtii regale, se deplasã la
Berlin sa obtinã un împrumut de la Bismarck; cancelarul de fier s^ arãtã destul de dispus
sã-1 crediteze pe rege, dar înainte Sa se încheie o întelegere, Emil von Riedel, ministrul
ba-de finante, reusise sã aranjeze un împrumut cu
443

garantie de 7,5 milioane de mãrci de la un grup de bãnci germane din sud, exact suma de
bani datoratã de rege creditorilor sãi. Acest împrumut trebuia sã fie înapoiat în rate de-a
lungul unei perioade de cincisprezece ani si necesita din partea lui Ludwig mari
economii.
Aceste neajunsuri financiare îi împinserã pânã la exasperare pe membrii casei regale;
adeseori, ei izbuteau sã rãmânã fermi pe pozitii doar mintindu-1 pe Ludwig. în 1884,
Hermann Gresser, secretarul curtii regale, se vârî sub pielea regelui asigurându-1 cã nu
existau motive sã se alarmeze în legãturã cu problemele financiare si cã "obiectele de
utilitate sanitarã din toate încãperile Maiestãtii Sale vor fi în perfectã stare de functionare
de acum încolo" - dupã câte s-ar pãrea, Ludwig semnalase starea proastã a instalatiilor de
apã din castelele sale.1 Câteva luni mai târziu, Gresser fu trimis din ordinul regelui la
visteria regalã sã adune toate bijuteriile si sã scoatã diamantele din coroana de stat
bavarezã, probabil ca pietrele pretioase sã poatã fi vândute, iar sumele încasate sã fie
întrebuintate pentru sustinerea proiectelor de constructie întreprinse de Ludwig. însã
functionarul de serviciu refuzã sã îngãduie aceastã delapidare; când Gresser se întoarse cu
mâinile goale, Ludwig : îl destitui pe loc.
Gresser fu înlocuit cu von Klug, un om care nu stia absolut nimic despre dificultãtile
financiare în care se zbãtea regele. Ludwig ajunsese în culmea disperãrii/ astfel încât
porunci chiar sã se depunã stãruinte pe lângã detestatii Hohenzollerni din Prusia; Kaizerul
Wilhelm I se întâlni cu emisarii nepotului sãu si consimti sã-i împrumute regelui suma de
10 milioane de mãrci. Daf; încã o datã, Ludwig gãsi conditiile inacceptabile: bani1
444
•^^J^^
nebun
trebuiau sã fie folositi numai pentru achitarea vechilor datorii si nicidecum pentru
sustinerea altor lucrãri de constructie, în decembrie, Klug îl informã pe rege cã un anume
bancher pe nume Schulein era dispus sã-i împrumute de îndatã 40.000 de mãrci, cu
conditia ca regele sã-1 recompenseze cu acordarea unui titlu de noblete. Desi sovãi la
început sã se angajeze în aceastã afacere dezagreabilã, Ludwig acceptã în ultimã instantã
si Schulein se vãzu înnobilat cu toatã pompa.
Dar aceastã sumã acoperi abia o infimã parte din enormele datorii fãcute de Ludwig; spre
sfârsitul lui 1885, sumele de bani împrumutate de Ludwig aproape se dublaserã, ajungând
de la 7,5 milioane de mãrci la totalul ametitor de 14 milioane de mãrci. Totusi, în pofida
tuturor actelor de extravagantã, Ludwig îsi dãduse pe deplin seama cã lucrurile nu puteau
continua în acelasi fel. Pe 29 august 1885, îi ordonã lui Riedel sã examineze în mod
serios "starea nesatisfãcãtoare" a fondurilor personale si sã ia orice mãsuri socotite
necesare pentru "îmbunãtãtirea situatiei financiare". Riedel se consultã cu ceilalti ministri
si, pe 3 septembrie, îi comunicã regelui cã guvernul sãu îi recomanda sã facã mari
economii si sã opreascã pentru un timp proiectele de constructie. Riedel îi atrase de
asemenea atentia cã presa începuse deja sã strecoare aluzii rãutãcioase la criza financiarã
a regelui si cã toate cheltuielile necumpãtate ar putea avea drept consecintã stirbirea
totalã a prestigiului coroanei Bavareze. Ascultând aceste vorbe, Ludwig se montã pânã la
un punct maxim de frenezie, asa încât îl amenintã pe Riedel cu destituirea, însã pozitia
ministrului fu salvatã Cand si restul cabinetului declarã in corpore cã era gata a~si
prezinte demisia. O asemenea întorsãturã neferi-
445

citã ducea în fapt la cãderea cabinetului bavarez si, prin urmare, regele se vãzu fortat sã-1
pãstreze în functie pe Riedel.
Tocmai aceastã afacere murdarã cu Riedel alertã înainte de toate guvernul bavarez în
legãturã cu criza financiarã a regelui. Problema datoriilor îl privea din punct de vedere
tehnic numai pe rege, dar când Ludwig începu sã-si ameninte ministrii cu demiterea din
pricinã cã nu izbuteau sã-i obtinã împrumuturi, acest lucru zdruncinã din temelii însãsi
institutia guvernamentalã. Supravietuirea coalitiei alcãtuitã cu mare greutate care detinea
puterea în Bavaria depindea asadar de situatia financiarã a regelui, în mod involuntar,
Ludwig transformase datoriile sale personale într-o crizã politicã, îi silise pe proprii sãi
ministri sã i se opunã, nu fiindcã nu-i împãrtãseau în mod necesar planurile arhitecturale,
ci pentru cã actiunile regelui constituiau o primejdie la adresa puterii lor.
Posibilitatea ca Ludwig sã fie dat în judecatã de creditorii sãi era foarte realã si Lutz îi
sugerã regelui sã întocmeascã o listã cu toate datoriile si sã înceteze imediat lucrãrile de
constructie. Gândul cã îsi pierdea într-un fel sau altul pretioasele castele îl tortura pe rege.
îl întrebã pe ministrul de interne dacã îsi putea transfera castelele prin act de donatie
guvernului bavarez, transformân-du-le astfel în proprietãti ale domeniului regal, fapt ce le
proteja statutul prin lege, dar aceastã propunere fu respinsã. Ludwig îsi pierduse
nãdejdea. Pe 28 ianuarie 1886, îi scrise aghiotantului sãu Durckheim:
"Dacã o anumitã sumã de bani nu este obtinutã (cafl1 în patru sãptãmâni), atunci
Linderhof si Herrenchierrvsee/ proprietãtile mele vor fi confiscate în urma dispozitii^0*
446
nebun
- Dacã aceastã situatie nu este curmatã la timp, ori i voi pune imediat capãt zilelor, ori voi
pãrãsi de îndatã si pentru totdeauna acest pãmânt blestemat unde se poate întâmpla un
asemenea lucru abominabil. Te rog, dragul meu, te implor cu stãruintã sã mobilizezi un
grup de oameni care-mi sunt loiali, care nu se vor lãsa intimidati de nimic si care, dacã se
va întâmpla ce e mai rãu si banii necesari nu vor fi gãsiti, îi vor alunga pe agitatorii
rãzvrãtiti si pe trãdãtori. Mã bizui pe tine cã vei proceda cu discretie si în mare tainã,
întrucât ministrii si politia (în care nu mã pot bizui în aceastã problemã) si secretarii
(Klug, Schneider) nu trebuie sã afle nimic. Sunt demnitari care se tem de Camera
inferioarã, de lege si de opinia publicã; ei sunt doar un cârd de femei bãtrâne si nu supusi
credinciosi, cum s-ar cuveni sã fie."2 în culmea disperãrii, îl expedie din nou pe Klug la
Berlin sã-1 implore pe Bismarck sã-i împrumute bani. Secretarul îi prezentã ?un raport lui
Ludwig pe 25 februarie 1886:
"M-am întors chiar acum de la Berlin - cu o zi mai devreme decât mã asteptam deoarece
Bleichroeder a avut prilejul ieri sã discute cu printul Bismarck. Dupã spusele lui
Bleichroeder, el (printul Bismarck) a afirmat: «Este imposibil sã strângi fãrã nici o
garantie un milion de mãrci în Germania. Chiar dacã Maiestatea Sa, Regele Bavariei, mi-
ar fi scris personal, n-as fi fost în stare sã-i dau alt sfat decât acesta: întrerupeti
constructiile si adresati-vã ministrilor.» Bleichroeder adãugã cã, în aseirvenea
împrejurãri, Maiestatea Sa ar face rost de bani ^u dobânzi mai mici în Berlin decât
oriunde altundeva ^ Europa. Toate sperantele mele de a procura sumele ecesare pentru
continuarea lucrãrilor de constructie s-au
447

spulberat de când m-am întors de la Berlin. Sunt mâhnit pânã în adâncul sufletului cã
destinul m-a ales pe mir\e sã împãrtãsesc aceastã veste tristã Maiestãtii Voastre."3
Ludwig stãtea pe un teren politic periculos. Partidul Patriotilor, compus în cea mai mare
parte din fosti iezuiti si adepti din sânul Bisericii romano-catolice care îrrv-pãrtãseau
doctrina suprematiei papale, detinea majoritatea locurilor în Landtag, iar unul dintre
membrii sãi adusese în public discutia despre problemele financiare ale regelui, afirmând
cã, în cazul în care subiectul era supus spre dezbatere în adunarea legislativã, toti colegii
sãi se aliau împotriva monarhului, încã si mai rãu decât atât, fãrã sã-i pese de urmãri,
regele era urmãrit fãrã încetare de ideea obsedantã sã procure suma de 20 de milioane de
mãrci. Diversi curteni furã trimisi de urgentã la regele Suediei, la sahul Persiei si la
sultanul Turciei sã contracteze împrumuturi. Unui alt grup de emisari ai curtii regale i se
porunci chipurile sã meargã la Frank-frut, Paris, Berlin si Londra ca sã stoarcã toate
bãncile de acolo. Fireste cã încercãrile esuarã, desi toti oamenii se strãduirã sã-i cânte în
strunã regelui. Durckheim îsi aminti mai târziu de o întrevedere avutã cu Karl
Hesselschwerdt, seful intendentei regale: "în ianuarie sau februarie 1886, Hesselschwerdt
a venit la mine cu un ordin verbal din partea Regelui sã plec în Anglia si sã obtin zece
milioane de mãrci de la Ducele de Westminster". Diirckheim îsi dãdu seama de
inutilitatea misiunii. Cu toate acestea, îi spuse lui Hesselschwerdt sã-1 informeze pe rege
ca primise ordinul si cã urma sã-i raporteze despre eforturile sale de îndatã ce dispunea de
vreo veste. Dar Hessel' schwerdt îi destãinui lui Durckheim cã nu putea sã'1 transmitã în
persoanã acest mesaj regelui, zicându-i' "Vezi, sunt în Neapole în acest moment."
'-
448
Degete nebun
"Ce vrea sã însemne asta?", îl întrebã aghiotantul nedumerit.
"Exact ce am spus. Regele m-a trimis la Neapole, dar n-avea nici un rost sã plec, asa cã
am rãmas aici. Insã i-am cornunicat cã pornesc la drum si cã mã întorc abia miercuri, prin
urmare nu-mi pot anunta înapoierea înainte de aceastã zi."4
Aflând despre necazurile financiare ale fiului ei, regina Mãrie îi scrise lui Ludwig,
punându-i la dispozitie toti banii din conturile ei personale. Se oferi de asemenea sã-si
vândã bijuteriile. Ludwig îi rãspunse: "Mã simt dator sã-ti transmit cele mai calde
multumiri pentru propunerea ta minunatã, este un gest de mare bunãtate din partea ta; dar
as vrea sã te rog sã-mi dai voie sã refuz. Printr-un soi oarecare de masinatii, seful
secretariatului trebuie sã reuseascã în rezolvarea acestei probleme la timp."5
Situatia atinse punctul critic pe 11 aprilie 1886, când regelui i se trimise în mod oficial o
somatie în numele unei companii care îi alimenta castelele cu gaz si apã. Intre timp,
Ludwig se îndatorase numai la aceastã întreprindere furnizoare cu peste 100.000 de
mãrci. Exista marele pericol ca si alti creditori sã-i urmeze exemplul si ca dezvãluirea
publicã a actiunii civile în instantã pentru plata datoriei sã lezeze cu sigurantã prestigiul
regelui. Pupã ce se consultã din nou cu Bismarck, Ludwig îl ^stiintã pe Lutz despre
intentia lui de a supune problema sPre examinare în fata Landtag-ului.
Lutz comunicã aceastã informatie restului membrilor
lri cabinet, care îl sfãtuirã iarãsi pe rege cã un vot par-
Dentar s-ar solda probabil cu o înfrângere zdrobitoare, r-o scrisoare datatã 5 mai 1886,
primul ministru si
449

membrii guvernului îl încunostintarã pe rege cã nu intentionau câtusi de putin sã

introducã o mãsurã specialã legislativã privind suplimentarea fondurilor si refuzarã sã
mai discute despre aceastã problemã. Ludwig se mânie din cauza acestui refuz. Solutia la
aceastã dilemã era simplã din punctul sãu de vedere: se hotãrî sã demitã întregul guvern.
Fostul secretar al cabinetului, Ziegler, primi sarcina sã supravegheze aceastã operatiune,
în vreme ce lui Hesselschwerdt si frizerului regelui, Hoppe, li se încredinta misiunea
importantã sã-i selecteze pe noii membri ai cabinetului.
Hesselschwerdt îi împãrtãsi degrabã aceastã veste lui Holnstein. Cu toate cã nu mai era
de mult timp în slujba regelui, Holnstein pãstra încã legãturi strânse atât cu casa regalã,
cât si cu membrii guvernului. El îl informã pe Lutz despre planurile regelui; astfel,
guvernul bavarez aflã cã Ludwig uneltea neobosit sã rãstoarne cabinetul.
Aghiotantul regelui, contele Durckheim, evoca mai târziu:
"Era o mare nenorocire pentru Rege cã în toamna lui 1885 nu mersese la Miinchen asa
cum obisnuia în acea perioadã a anului, în seara de 8 noiembrie, se afla deja pe drum,
când dãdu pe neasteptate ordin ca trãsura sã se întoarcã si sã se îndrepte spre Linderhof.
Dupã câteva zile de sedere acolo, porni cãtre Hohenschwangau. •• Acest fapt cã lipsise o
vreme destul de lungã din Miinchen reprezenta punctul de cotiturã hotãrâtor - începutul
sfârsitului. Ca urmare a acestei actiuni, Regele nu-si în primire resedinta mimchenezã nici
în timpul Dacã ar fi venit mãcar atunci, mersul evenimentelor ar n fost poate diferit si
catastrofa din 1886 nu s-ar fi petrecut- -
în cursul iernii si în primãvara lui 1886, se rernar0
450
nebun
lipsa de lealitate si de discretie manifestate pânã atunci când se discuta despre problemele
personale ale Regelui, începurã sã aparã cu regularitate articole tendentioase în ziare pe
aceastã temã - la început numai în strãinãtate, apoi si în presa bavarezã. Se purtau discutii
publice si se auzeau critici fãtise în berãrii, nu doar cu privire la dezastrele financiare
suferite de Trezoreria regalã si la proiectele de constructie ale Regelui, ci mai ales la stilul
de viatã al Maiestãtii Sale, la obiceiurile lui si alte asemenea lucruri. Se fãceau insinuãri
calomnioase despre soldati care serviserã ca lachei pentru câtãva vreme si cele mai
exagerate povesti erau publicate în presã despre cadouri date oamenilor, despre presupusa
maltratare la care-i supunea Maiestatea Sa pe servitori, si asa mai departe.
în mod cu totul uimitor, politia nu interveni niciodatã, desi în localurile publice se auzeau
neîncetat cele mai grosolane ofense aduse Maiestãtii sale, adevãrate crime de «lese
majeste». Ca totdeauna în asemenea cazuri, putini oameni erau instigatori reali. Cei mai
multi ascultau doar, cãdeau de acord sau nu împãrtãseau pãrerea exprimatã, plecau acasã
si repetau ceea ce auziserã. Este foarte usor sã declansezi o crizã când nici un obstacol nu
ti se pune în cale!
Trebuie cã observatorilor impartiali le-a trecut prin minte ideea cã se încerca în mod
deliberat sã se stârneascã un val de ostilitate împotriva persoanei Regelui.
Lucrurile n-ar fi ajuns niciodatã atât de departe dacã ^egele s-ar fi aflat la Palatul de
resedintã din Miinchen Ca de obicei în timpul iernii între lunile februarie si mai!
Maiestatea Sa preferase sã stea deoparte, singur si la Hohenschwangau. Cine ar fi putut
astfel sã
451

confirme sau sã dezmintã genul de clevetiri care se rãspândeau pe seama stãrii sale
mentale?"6
Durckheim era pe deplin constient cã se urzea ceva si întelegea cã Ludwig se expunea
unui pericol. Nu stia cã, în vreme ce regele chibzuia la situatia financiarã si la construirea
castelelor, familia regalã si guvernul bavarez se angrenaserã în mod activ într-un complot
menit sã-1 înlãture pe Ludwig de la domnie.
452
34
\oala regelui
„Nu este îndeajuns de nebun sã fie imobilizat si tinut la loc sigur, într-o camerã închisã cu
cheia, dar prea anormal sã se descurce convenabil în lume cu oameni rezonabili."1
Acestea sunt cuvintele rostite de împãrãteasa Elizabeth despre vãrul ei Ludwig. De-a
lungul vietii, Ludwig dãduse dovadã de o excentricitate pronuntatã. In ultimii zece ani de
domnie, lãsase impresia cã suferã de o degradare nelinistitoare a stãrii de sãnãtate
mentalã, caracterizatã de unul dintre slujitori drept „o prãbusire în întunericul
impenetrabil si fãrã fund", asociatã cu o extravagantã crescândã, care ducea la concluzia
cã era nebun.2 în raportul final, guvernul bavarez folosise istoria familiei Wittlesbach,
boala psihicã a printului Otto si comportamentul bizar al regelui din ultimii ani de viatã
drept dovadã incontestabilã cã Ludwig era un alienat mintal incurabil.
Wittelsbachii aveau o lungã istorie pe linia excentrici-In spita paternã a lui Ludwig,
existase un record ^spãimântãtor de consangvinitate prin cãsãtorii si legã-Ufi amoroase
ilicite între rude de sânge, fapt ce poate sã
453

fi subminat psihicul deja fragil al familiei. Maximiliart avusese douã surori care
suferiserã de boli mintale. Printesa Mãrie se îmbrãca totdeauna în alb, astfel încât sã
depisteze orice patã sau urmã de murdãrie, si îsi schimba hainele de patru, cinci ori pe zi.
Cealaltã sorã, printesa Alexandra, fusese obsedatã în tot cursul vietii de ideea cã înghitise
la un moment dat un întreg pian cu coadã confectionat din sticlã, îsi petrecuse multi ani
sechestratã într-o mãnãstire.
si în neamul reginei Mãrie exista o istorie de comportament bizar. Doi dintre strãmosii ei,
landgraful de Hessen Ludwig al IX-lea si fiica acestuia Caroline, erau predispusi la
accese de paranoia. Familia reginei Mãria se perpetuase de asemenea prin numeroase
cãsãtorii între rude de sânge: pãrintii ei erau veri primari, bunicile erau surori, iar
strãbunicii fuseserã de asemenea veri de gradul întâi.3 Despre unchiul ei, regele Prusiei
Friedrich Wilhelm al IV-lea, se spunea cã manifestase simptome de dementã.
Maximilian si Mãrie îi tinuserã pe fiii lor departe de aceste rude excentrice, dar atât
Ludwig, cât si Otto aflaserã prin intermediul bârfelor ce circulau la curtea regalã despre
acesti unchi si mãtusi cu apucãturi ciudate. Pe mãsurã ce înainta în vârstã, gândul cã ar
putea sã fie si el predispus la o boalã psihicã îl frãmânta fãrã încetare pe Ludwig,
provocându-i chinuri morale. Cele mai sumbre temeri i se adeverirã când maladia se
abãtu asupra fratelui sãu; dementa lui Otto îl îngrozea pe Ludwig, prilejuindu-i sã
întrevadã întunecata mostenii6 ereditarã a familiei.
Otto începu sã manifeste pentru prima datã semne ale unei stãri patologice în timpul
rãzboiului franco-prusac/
454
nebun
pãrea incapabil sã se concentreze, suferind de insomnie sj epuizare nervoasã. Pe 6
ianuarie 1871, Ludwig îi scria baronesei Leonrod:
„Este într-adevãr dureros sã-1 vãd pe Otto într-o asemenea stare de suferintã care pare sã
se agraveze în fiecare zi. în unele privinte, este mai iritabil si mai nervos decât mãtusa
Alexandra - si toate aceste manifestãri grãiesc de la sine. Nu doarme adeseori timp de
patruzeci si opt de ore încheiate; nu si-a scos cizmele din picioare opt sãptãmâni, se
comportã ca un smintit, face grimase înspãimântãtoare, latrã precum câinii si câteodatã
spune cele mai indecente lucruri; apoi este iarãsi normal pentru o perioadã de vreme.
Gietl si Solbrig 1-au examinat si, dacã nu le urmeazã curând sfaturile, va fi prea târziu sã
se mai vindece vreodatã!"4
Comportamentul printului în vârstã de douãzeci si sase de ani deveni în cele din urmã atât
de straniu si dezechilibrat, încât Ludwig ceru unei comisii alcãtuite din patru medici,
condusã de doctorul curtii regale, Gietl, sã-1 consulte pentru a-i pune diagnosticul. Dupã
examinarea preliminarã, Gietl îi trimise regelui un raport:
„Cei patru medici considerã în mod unanim necesar ca gravitatea situatiei, precum si
consecintele serioase ale comportamentului sãu, sã-i fie explicate Altetei Sale Regale.
Numai dacã Maiestatea Voastrã nu dã alte ordine, socot de datoria mea sã-mi asum
aceastã misiune ^trucat îl cunosc pe Alteta Sa Regalã de când s-a nãscut s1 îl observ de
mai mult timp decât oricine altcineva."5
Ludwig primea cu regularitate rapoarte despre starea ^e sãnãtate a fratelui sãu, dar
medicii recunoscurã cu Promptitudine cã nu-1 puteau ajuta prea mult. La început,
tto fu tratat pentru epuizare nervoasã; nici unul dintre
455

medicii desemnati sã-1 îngrijeascã nu era specializat îr\ deficiente mentale si toti sovãirã
sã admitã cã printul putea suferi de vreo boalã ereditarã. Pe 16 iunie, Ludwig îi scrise
mamei sale: „Sunt profund mâhnit de starea foarte proastã a sãnãtãtii lui Otto; ce pãcat cã
avertismentele lui Gietl n-au servit la nimic! Dacã Otto nu-si corijeazã purtãrile acum, va
fi prea târziu sã se mai îndrepte vreodatã; si apoi nimic nu mai poate fi fãcut si se va
îndrepta rapid cãtre propria-i ruinã."6
Ludwig însusi nu cunostea nimic despre boala fratelui; citea cu constiinciozitate de la un
cap la altul diversele rapoarte, dar credea cu naivitate cã Otto se putea vindeca dacã îsi
schimba comportamentul, în acest sens, îi trimise mamei sale o scrisoare: „I-am spus lui
Gietl sã meargã si sã-1 vadã pe Otto la Hohenschwangau deoarece e absolut necesar sã
ducã o viatã ordonatã si sã asculte de recomandãrile medicilor; este deja aproape prea
târziu pentru cã nu vrea pur si simplu sã urmeze sfaturile doctorilor."7 Spre sfârsitul lui
octombrie, comportamentul lui Otto devenise complet imprevizibil, iar Ludwig se vãzu
nevoit sã accepte cã boala fratelui era mai degrabã de naturã mentalã decât fizicã, îi relatã
în acest fel mãtusii sale Amalie, regina Greciei: „Starea lui Otto este deplorabilã. E pe
cale sã ajungã întocmai ca mãtusa Alexandra; suferã de o surescitare morbidã a întregului
sistem nervos care este de-a dreptul înspãimântãtoare."8
Declinul lui Otto surveni cu rapiditate; în 1872, fusese deja pus sub supraveghere strictã.
Desi Ludwig continua sã-si viziteze cu regularitate fratele, aceste prilejuf1 devenirã
curând o caznã cumplitã, îl gãsea adesea stând singur în beznã, refuzând sã-si pãrãseascã
încãperii6-Otto evita sã se spele cu sãptãmânile, pãrul îi atârna &
456
li
nebun
soioase peste fata scofâlcitã si nu putea fi deter-sã se îmbrace. Refuza sã stea de vorbã cu
Ludwig si îsi închipuia deseori cã auzea voci care-1 strigau, plângând si tipând pe când
Ludwig îl privea cuprins de neputintã. Fiecare vizitã fãcutã lui Otto îl zguduia sufleteste,
lãsându-1 înfricosat cã s-ar putea întâmpla ca si el sã cadã victimã acestei maladii.9
Spre sfârsitul lui 1872, situatia se agravase atât de mult, încât Ludwig porunci ca fratele
sãu sã fie tinut sub cheie la Nymphenburg, departe de privirile iscoditoare ale curtenilor
munchenezi. Otto se revoltã cã trebuia sã stea închis în camerele lui, scriindu-i: „Având
în vedere cã n-am fãcut nimic rãu, nimic nu te îndreptãteste sã mã tratezi astfel. Am fost
constrâns sã suport întemnitarea si sunt prizonier; tratamentul meu este degradant/'10
Sfãtuit în permanentã de medici, Ludwig continuã sã-1 priveze pe fratele sãu de libertate.
Vizitele lui se rãrirã simtitor. Dupã un asemenea prilej, îi scrise reginei Mãrie: „Din
fericire, 1-am gãsit pe Otto mai putin irascibil decât mã asteptam. Nu-i place totusi sã
iasã la plimbare si încã pretinde cã are furuncule pe picioare. Pe când ne plimbam cu
trãsura, nu contenea sã-si îngroape capul în palme - nu mã privea drept în fatã si
rãspundea la salut mult prea târziu dupã ce oamenii respectivi trecuserã deja."11
In 1873, doctorul Gietl fu înlocuit cu un psihiatru spe-
Clalizat, medicul Bernhard von Gudden, care conducea
Un sanatoriu pentru alienati situat în apropiere de
yWnchen. în luna august a aceluiasi an, Otto se alãturã
ratelui si mamei sale la Hohenschwangau ca sã par-
icipe la sãrbãtorirea zilei de nastere a lui Ludwig, iar
°ctorul Gudden se dovedi destul de lipsit de tact sã
457

soseascã acolo chiar în toiul festivitãtilor pentru a-i prezenta regelui raportul despre starea
de sãnãtate a printului. Dupã ce-1 citi, Ludwig nu mai avu nici o îndoialã cã fratele sãu
era incurabil; Otto fu expediat în grabã înapoi la Nymphenburg. Dar oricât de mult se
strãduia regele sã tãinuiascã boala fratelui, comportamentul lui Otto îi zãdãrnicea toate
eforturile, în 1875, diplomatul britanic însãrcinat cu afaceri la Miinchen, sir Robert
Morier, întocmi un raport pentru ministerul afacerilor externe din Londra despre motivele
amânãrii unei vizite oficiale ce trebuia sã fie fãcutã reginei Victoria de cãtre printul Otto:
„Starea de sãnãtate i s-a înrãutãtit în decursul ultimei luni si în tot orasul nu se vorbeste
decât despre «escaladã» ... cu prilejul festivitãtilor Corpus Christi* desfãsurate cu trei zile
în urmã. Regele, care s-a supãrat pe Bisericã, a refuzat sã ia parte la sãrbãtoarea religioasã
sau sã-i îngãduie Printului sã asiste. Acest lucru pare sã fi tulburat mintea Printului Otto
(ale cãrui halucinatii au luat în ultimul timp o întorsãturã misticã) si, tocmai când
procesiunea intra în Catedralã, pãtrunse prin mijlocul cordonului de soldati însiruiti pe
stradã, se nãpusti înãuntru (învesmântat într-o jachetã de vânãtoare, treaz de-a binelea) si
se aruncã pe treptele altarului chiar în fata Arhiepiscopului care oficia sfânta liturghie si
începu cu glas tare sã-si mãrturiseascã pãcatele spre a obtine iertarea lor. îl transportarã
cu mare greutate în sacristie si îl aduserã acolo într-o stare de spirit mai linistitã."1
Nymphenburg nu se dovedise a fi destul de îndepãf'
* Corpus Christi - Joia Verde, a noua joi dupã Pastele catolic &;Vi 458
nebun
tat pentru a preveni asemenea manifestãri de surescitare intensã si Ludwig se vãzu fortat
sã ia mãsuri mai drastice. La sfatul doctorului Gudden, printul fu consemnat în
Furstenreid, un castel retras, situat la mare depãrtare de curtea miinchenezã. Pe 15 iunie
1876, Otto fu exclus din armata bavarezã, iar la sfârsitul lui 1878, medicii declararã în
cele din urmã cã suferã de dementã.
Comportamentul lui Otto se degrada cu trecerea anilor. Viata sa de exilat în Fursteinreid
era un cosmar: urlete prelungi si tiuitoare rãzbãteau din încãperile sale la orice orã din zi
si din noapte si pânã la urmã trebui ca peretii sã fie capitonati cu un strat izolator, fiindcã
se pocnise de repetate ori cu capul de ei. în momentele mai linistite, îsi petrecea timpul
amuzându-se cu jucãriile trimise de Ludwig si, mai târziu, de guvernul bavarez. Când
mânca, îsi sfâsia hrana cu degetele, ca un animal sãlbatic, îsi petrecu restul zilelor închis
acolo, zdrobind muste pe geamul ferestrelor si cufundându-se si mai mult în abisurile
nebuniei.13
Ludwig se simtea pustiit de boala fratelui sãu. Desi cei doi nu fuseserã niciodatã în relatii
foarte strânse, dementa galopantã a lui Otto îl îngrozea pe rege. Teama cã si el era expus
aceleiasi alienatii mintale ereditare începu sã-1 tortureze, în rarele împrejurãri când se
înfãtisa la curtea regalã, prezentându-se în fata supusilor sãi, simtea cã toti îl privesc fix,
susotindu-si în ascuns prin colturi, comparându-1 cu fratele nebun.
Regele începu sã manifeste pentru prima datã simp-torne diagnosticate ulterior ca fiind
caracteristice unei Deficiente mintale serioase, curând dupã sãrbãtorirea sale de nastere în
1875, când împlinea treizeci de ani. timpul anchetei guvernamentale pentru stabilirea
459

stãrii de sãnãtate psihicã a regelui, povesti amãnuntite despre excesele si extravagantele

sale, strânse cu grijã si relatate de slujitori si de personalul de serviciu, au alcãtuit treptat-
treptat un dosar aparent irefutabil cu dovezi ale nebuniei lui Ludwig. Istorisirile despre
obiceiurile sale stranii devenirã legendare. Unul dintre servitorii lui declarã cã regele în
ultimii ani de viatã:
„nu îngãduia ca absolut nimeni sã fie de fatã când mânca. Totusi, mesele de prânz si de
searã trebuiau sã fie totdeauna pregãtite pentru trei sau patru persoane, astfel încât, desi
Regele se ospãta mereu singur, sã nu se simtã stingher. Se credea în compania lui
Ludovic al XlV-lea si a lui Ludovic al XV-lea, precum si a favoritelor acestora, Madame
de Maintenan si Madame de Pompa-dour, si din când în când chiar întretinea conversatii
cu ei, ca si cum ar fi fost într-adevãr musafiri la masã."14
Manierele lui Ludwig în timpul mesei lãsau mult de dorit. Servitorii povestirã mai târziu
despre „modul sãu de a mânca neglijent, revoltãtor, dezgustãtor... Maiestatea Sa îsi
împrosca hainele cu sos de fripturã si bucãtele de legume."15
S-ar pãrea cã Ludwig nutrea o dragoste ciudatã si multã milã pentru animale. Odatã, îsi
invitã iapa preferatã, botezatã Cosa Rara, sã i se alãture la o cinã festivã, compusã din
supã, peste, fripturã de porc si vinuri alese, toate felurile de mâncare fiind servite în
portelanurile pretioase ale Wittlesbachilor. în mod firesc, Cosa Rara reactiona rãsturnând
masa si spãrgând toate farfuriile si platourile scumpe, într-o altã împrejurare, un tap alpir1
nãvãli în chioscul maur de la Linderhof si se apucã sa loveascã în oglinzi cu coarnele.
Când slujitorii încercarã sã alunge animalul, Ludwig le strigã: „Lãsati-1 în pace. Cel
putin, el nu mã minte!"16 .,-• ,j-
460
Degete nebun
Cultul sãu obsedant pentru Bourboni cãpãtã forme bizare: în plus fatã de oaspetii
imaginari la masã, Ludwig o idolatriza pe Mãria Antoaneta. La Linderhof, îi ridicã fostei
regine a Frantei o statuie si de fiecare datã când trecea pe lângã ea, îsi scotea pãlãria,
saluta cu o plecãciune si îi dezmierda chipul cioplit în marmurã. O altã coloanã înãltatã la
Linderhof avea o semnificatie specialã întrucât, de câte ori se plimba pe acolo, regele se
oprea în loc fãrã exceptie si acoperea stâlpul de piatrã cu sãrutãri.17
încã si mai grav decât atât era modul confirmat prin declaratiile martorilor de a-si trata
servitorii. Dacã se întâmpla ca unul dintre ei sã se întâlneascã nas în nas cu regele pe
coridoarele vreunui castel, trebuia imediat sã-si abatã privirea în altã directie si sã se
încline pânã la pãmânt. Odatã, Ludwig îl surprinse pe valetul sãu, Mayr, privindu-1 tintã
din gresealã; dupã aceea, valetul fu pedepsit sã-si acopere capul cu o glugã neagrã timp
de peste un an. „Trebuie sã poarte o mascã neagrã, astfel încât sã nu-i vãd fata criminalã",
explicase Ludwig.18 Slujitorii care îl ofensau într-un fel sau altul primeau deseori cele
mai incredibile sanctiuni. Cuprins de mânie, Ludwig poruncea ca servitorul sã fie biciuit,
jupuit de viu sau executat.
Unul dintre exemple, consemnat în investigatiile guvernului, sunã dupã cum urmeazã:
/,Netrebnicul nu meritã sã mai rãmânã în viatã. Pe lângã alte delicte, a avut nerusinarea
(si stia de multã Vrerne cã îi e strict interzis) sã ridice privirea si sã pãrã-Seascã încãperea
mãsurându-mã de sus. Trebuie sã fie tinut sub cãlcâi pentru un timp (n-o sã pãteascã
nimic) si lovit cu putere cu capul de pereti. Trei zile de-acum
461

încolo, ori de câte ori se aflã în Prezenta Mea, trebuie sã îngenuncheze pânã când atinge
cu crestetul podeaua... si sã stea în genunchi pânã când îi dau permisiunea sã se ridice;
trebuie sã i se vâre acest lucru în cap prin exercitii repetate si severe. Timp de trei ore în
fiecare dintre aceste trei zile, când este întemnitat, mâinile trebuie sa-i fie legate pentru a
se supune cu umilintã, altminteri s-a isprãvit cu el si viata i se va transforma într-o
continuã suferintã."19
Totusi, lãsând la o parte ciudãtenia lor, ordinele excentrice date de Ludwig cu privire la
servitorii sãi si la altii din jur par sã-i trãdeze mai degrabã natura autocraticã si nevoia
presantã de a-si exercita controlul absolut asupra celorlalti, decât manifestãrile de
adevãratã nebunie. Ludwig era înclinat sã exagereze mai ales atunci când se înfuria. Firea
sa impetuoasã se exprima din ce în ce mai des prin astfel de declaratii furibunde.
Diferitele sale ordine ca slujitorii sã fie închisi în temnitã sau jupuiti de vii nu pot fi luate
cu sigurantã ad litteram deoarece Ludwig însusi nu se asteptase niciodatã sã-i fie
îndeplinite în sens, strict si, în orice caz, nu pãruse nicicând deranjat sã descopere cã
valetul sau lacheul ofensator îsi vedea în liniste de treburile obisnuite chiar a doua zi dupã
ce primise o atare pedeapsã exageratã.
Cu toate acestea, s-ar fi putut întâmpla uneori ca Ludwig sã fi abuzat din punct de vedere
fizic de servitorii sãi. în cea mai mare parte, aceste acte de maltratare s-au rezumat la
lovituri de picior si plesnituri peste fatã, însã existã de fapt dovezi într-un singur caz cã
regele a depãsit orice mãsurã. Un cãlãret tânãr care însotea caleasca regalã, pe nume
Rothenanger, comise o indiscreti6 minorã, iar Ludwig îl bãtu si-1 izbi cu piciorul atât de
462
™:
nebun
tare, încât unul dintre colegii sãi trebui sã-i sarã în ajutor, în decurs de un an, Rothenanger
se stinse din viatã gi se bãnui cã numeroasele leziuni interne cãpãtate ca urmare a
loviturilor aplicate de rege contribuiserã la decesul sãu prematur.20
Ludwig suferea adesea de halucinatii. Servitorii, intrând într-o încãpere, îl gãseau în
repetate rânduri întretinând o conversatie cu nimeni altcineva decât cu sine însusi. Credea
de multe ori cã aude un zgomot sau glasuri în camerele învecinate, când de fapt acolo nu
se gãsea nimeni, în timpul unei cine, Ludwig îi porunci lui Mayr sã punã deoparte un
cutit. Dar valetul obiectã, spunându-i cã nu existã nici un astfel de cutit pe masã. „Pãi,
trebuie sã fie unul acolo!", protestã Ludwig. „Unde 1-ai pus? De ce 1-ai luat? Pune-1
imediat la loc!"21
Mayr depuse mãrturie mai târziu despre agravarea stãrii de sãnãtate mentalã a regelui. El
afirmã sub prestare de jurãmânt:
„Maiestatea Sa îsi pierdea câteodatã controlul asupra membrelor inferioare, fiind capabil
la mânie sã execute un soi de dans demonic, dezmãtat, înspãimântãtor, zgâl-tâindu-si
bratele prin aer ca un sãlbatic. Neavând altceva mai bun de fãcut, stãtea câteodatã ore în
sir învârtin-du-si pe degete o suvitã de pãr sau netezind-o cu pieptenele."22
In afarã de tratamentul aspru la care-si supunea servitorii, Ludwig îsi concentra gândurile
si asupra înlãturãrii celor pe care-i considera inamici. Odatã, îi porunci hu
Hesselschwerdt, intendentul general al grajdurilor regale, sã cãlãtoreascã spre Italia si sã
recruteze de acolo Cativa asasini, care urmau sã-1 rãpeascã pe printul mostenitor prusac.
Dupã cum declarã Ludwig, prizonierul
463

trebuia apoi sã fie tintuit în lanturi si tinut într-o pesterã, hrãnit doar cu pâine si apã,
torturat, „dar nu ucis de-a binelea".23
Migrenele violente si durerile de dinti suferite de Ludwig îl smulgeau din pat, iar când
izbutea în cele din urmã sã atipeascã, cãdea într-o stare de amortealã trecãtoare dupã ce se
îndopa cu narcotice. Avea cosmaruri cumplite, într-o anume împrejurare, îi mãrturisi lui
Hornig: „Am visat cã spãrgeam o canã mare plinã cu apã în capul Reginei, târând-o de
pãr pe pãmânt si tropãind pe pieptul ei." Iar lui Ziegler îi relatã: „Am visat cã eram în
cripta de la Theatinerkirche si cã îl scoteam pe Regele Max din sicriu si-i trãgeam palme
peste fatã."24
Se însirau povesti fantastice despre faimoasele plimbãri fãcute de Ludwig la miezul
noptii. Slujitorii sustinurã ulterior cã insista deseori sã se opreascã si sã mãnânce în toiul
unui viscol, spunându-le cã se gãseau de fapt într-o statiune de varã asezatã pe tãrmul
oceanului sub razele fierbinti de soare, în aceste plimbãri nocturne, se învesmânta uneori
ca Ludovic al XlV-lea si purta, pe când strãbãtea pãdurile întunecate, coroana si sceptrul,
însemne ale autoritãtii supreme, care i se aduseserã la ordin din trezoreria miinchenezã. în
vreme ce guvernul bavarez tindea sã priveascã aceste incidente ca semne evidente ale
pretinsei nebunii care-1 atinsese pe rege, ele par mai degrabã sã vãdeascã încercãrile
disperate de a trãi numai potrivit propriei viziuni despre realitate; la fel ca si cursele
cãlare desfãsurate pânã-n zori în jurul manejului de la scoala regalã de cãlãrie din
Miinchen, aceste manifestãri nu demonstreazã dementa regelui, ci imaginatia lui
debordantã. Este foarte putin probabil ca j Ludwig sã fi crezut vreodatã în ceea ce spunea,
asa cur
464
îWefe nebun
ar sugera o interpretare literalã. Deplina sa desfãtare sã scruteze chipurile buimãcite si
perplexe ale curtenilor, când se confruntau cu astfel de afirmatii, n-ar trebui sã fie
subestimatã când analizãm un asemenea comportament, e adevãrat, iesit din comun.
Cea mai mare parte a acestor acuzatii proveneau de la servitori ale cãror veracitate si
probitate mai ales sunt puse sub semnul îndoielii. Cei mai multi dintre ei erau mituiti sau
corupti de agenti care actionau în numele regimului Lutz, depozitiile lor umplute cu cele
mai monstruoase elucubratii sustinând o sentintã predeterminatã de alienatie mintalã. Ca
atare, trebuie sã fie tratati cu scepticism, desi câtiva au fost chestionati de biografii
regelui.
în contrapondere la aceste alegatii, se cuvine sã luãm de asemenea în considerare si
mãrturiile altor slujitori, nu putini la numãr, care n-au remarcat nimic neobisnuit.
Alfonso Welcker, care a servit ca valet în casa regalã timp de multi ani, a declarat
ulterior: „N-am putut observa nici un semn al pretinsei boli psihice de care suferea
Regele. Nici n-am putut sã percep vreo schimbare anormalã. Am stat mereu în preajma
Regelui. L-am ajutat sã se îmbrace si 1-am servit la masã. Vorbea cu mine adeseori.
Regele n-a manifestat niciodatã vreun semn de alienatie mintalã."25 Iar Fritz Schwegler,
alt servitor si cãlãret care însotea caleasca regalã, depuse urmãtoarea mãrturie:
«în ultimele sale zile de viatã, mi s-au repartizat ade-Seori sarcini în slujba personalã a
Regelui si nu pot sã spun decât cã era un stãpân bun si drept. Desi câteodatã Se enerva si
ne mustra când cineva fãcea vreo gresealã, îi trecea de obicei repede dupã ce-si vãrsa
nãdu-
l. Eu însumi n-am auzit niciodatã sau n-am vãzut sã se
465
fi dat vreun ordin nebunesc, cum ar fi de pildã bãtãi puternice în usã pentru permisiunea
de a intra, plecãciuni pânã la pãmânt si târâri pe podea, purtarea mãstilor negre si asa mai
departe. Colegul meu Mayr, care a însirat mai târziu atâtea vorbe rele despre Rege, îmi
povestea pe atunci deseori despre Suveran. Dacã lucrurile declarate de el s-ar fi întâmplat
cu adevãrat, mi-ar fi spus cu sigurantã mult mai devreme. Din contrã! Am rãmas adesea
surprins cât de calm si de potolit era Regele în ultimele zile de viatã, când trebuie sã fi
înteles imensitatea trãdãrii sale si a uneltirilor potrivnice."26
De bunã seamã, Ludwig afisa o excentricitate latentã, care pãrea sã fie o trãsãturã
caracteristicã anumitor membri ai familiei Wittelsbach grevatã de perpetuarea prin
cãsãtorii între rude de sânge. Dar extravaganta nu echivaleazã cu dementa. Nu încape
însã îndoialã cã Ludwig avea gusturi fistichii, iesind din limitele obisnuitului; totusi,
gradele în care se manifesta se diferentiau în mare mãsurã în decursul ultimilor zece ani
de domnie. De pildã, chiar si în zilele cele mai întunecate ale puciului întreprins de
guvern împotriva lui, când Ludwig se lãsase efectiv pradã fanteziilor sale si universului
plãsmuit unde putea porunci ca servitorii sã fie biciuiti sau jupuiti de vii, era totusi în
stare sã poarte o conversatie extrem de lucidã si sã compunã scrisori uzuale în apãrarea
pozitiei sale.
Cu toate cã grupul de medici autorizati de guvern îl declararã ulterior pe rege nebun,
acestia nu-1 examinarã niciodatã personal. Numai un singur psihiatru specializat îl
consultase pe Ludwig. în 1884, familia regalã/ preocupatã de zvonurile alarmiste despre
comportamef1" tul bizar al regelui, îl trimise de urgentã pe Franz Kan/
nebun
medic specialist în boli psihice, sã-1 cerceteze amãnuntit pe Ludwig si sã-i punã
diagnosticul. Karl se dãdu drept doctor obisnuit si-si petrecu câteva ore cu regele; îl gãsi
perfect normal si în deplinãtatea facultãtilor mintale.27 S-ar putea ca Ludwig, predispus
la maladii ereditare, sã fi fost înrâurit de mostenirea geneticã a familiei, dar rãmase pânã
la sfârsitul vietii în stare sã actioneze normal în conditii de presiune. Prin urmare,
problema pretinsei nebunii ar trebui sã fie pusã mai degrabã în termenii gradelor de
excentricitate decât în cei ai alienatiei mintale complete.
Unele dintre simptomele lui Ludwig au fost descrise ca manifestãri ale consumului de
narcotice. Ludwig a suferit aproape toatã viata de migrene si dureri de dinti, iar medicii
curtii regale tratau în mod obisnuit asemenea indispozitii cu doze de cloroform, în pozitia
sa, regele avea fãrã îndoialã acces si la alte droguri, ca de pildã opiu si laudanum, si nu
este lipsit de temei sã presupunem cã le-ar fi putut folosi ca sã-si aline suferinta.
Utilizarea frecventã a acestor substante toxice produce halucinatii, stãri bruste de euforie
si accese de furie inexplicabile, exact simptomele prezentate ulterior drept semnificative
pentru dementã.28
Comisia de medici si psihiatri desemnatã de guvernul bavarez sã diagnosticheze boala lui
Ludwig afirmã cã acesta suferea de dementã mostenitã ereditar. Dar era oare corect? La
nouãzeci de ani dupã moartea regelui, 1111 doctor german pe nume Christoph Biermann,
propuse 0 nouã teorie senzationalã, într-un articol publicat în revista medicalã „Deutsches
Arzteblatt", Biermann , rgurnenta cã „toate constatãrile post-mortem indicã fãrã
loialã existenta unei boli organice a creierului" si con-
467

chise cã aceasta fusese provocatã de sifilis.29 în momentul când Ludwig se stinse din
viatã, sifilisul era cunoscut ca o boalã a sistemului nervos si se trata de obicei cu doze de
mercur si potasiu. Chiar si asa, maladia reprezenta un stigmat care, în epoca victorianã de
o moralitate excesivã, împiedica orice discutie deschisã si sincerã. Nu existã nici o
mentiune despre lues în raportul întocmit la autopsia regelui, dar aceastã omisiune nu este
câtusi de putin surprinzãtoare. Dacã Ludwig ar fi suferit într-adevãr de sifilis, însãsi
natura acestei boli ar justifica de ce a rãmas un secret medical. Existã totusi o oarecare
dovadã într-o declaratie datã de Bohm, care relata:
„Lucruri tinute în secret de multã vreme au fost într-o zi divulgate la timp de Secretarul
Curtii regale Klug la o partidã de vânãtoare organizatã de Baronul K. Nu mã simt obligat
sã repet aici detaliile care apartin cu adevãrat antecedentelor medicale ale Regelui. Ele
formeazã totusi temeiul istoric pentru glumele malitioase care puteau fi auzite despre
acest subiect si par sã justifice solicitarea adresatã de Intendentul general al grajdurilor
regale ca investigatiile asupra bolii Regelui sã nu includã relatiile sale sexuale."30
Aceste rânduri par sã indice cã natura bolii regelui era strâns legatã de trecutul sãu sexual.
Prin urmare, concluzia inevitabilã este cã Ludwig trebuie sã fi suferit de o anumitã boalã
venericã infectioasã care i-a atacat sis-, temui nervos, cel mai probabil de sifilis.
Dacã Ludwig s-a îmbolnãvit de lues, e mai mult decât probabil sã fi contractat infectia
venericã la un anuffii* moment înainte de a împlinirea vârstei de treizeci &e ani, în 1875.
Contaminarea s-a produs dupã toate presu-
468
nebun
punerile prin contact homosexual. Majoritatea faptelor demonstreazã cã Ludwig a început
sã întretinã relatii intime abia dupã esecul logodnei sale cu verisoara Sophie, în 1867.
Aceste dovezi sunt sustinute de însemnãrile din jurnalul sãu secret, început cu doi ani mai
târziu, în decembrie 1869. Presupunând cã a contractat infectia venericã la scurt timp
dupã aceea, boala ar fi rãmas în stare latentã pentru o anumitã perioadã dupã aparitia
primelor simptome. Dar trecerea timpului îngãduie ca boala sã se manifeste în toatã
amploarea mãcinând treptat organismul uman, de la infectia initialã pânã la începuturile
fazei tertiare, când se instaleazã tabesul si paralizia generalã progresivã.
Teoria referitoare la sifilis, sprijinitã de unele dovezi existente în raportul despre autopsia
regelui si de probe secundare, inclusiv mãrturisirile din jurnalul lui Ludwig, rãspunde la
multe dintre întrebãrile tulburãtoare ce învãluie ultimii sãi ani de viatã, înainte de toate,
aceastã teorie explicã motivele izolãrii lui Ludwig de societate si ale repulsiei fatã de
viata de la curtea regalã. Stigmatul social îngrozitor aplicat de aceastã boalã, cuplat cu
rusinea care trebuie sã-1 fi împovãrat pe rege, îl apãsa în mod firesc, îmbinându-se cu
binecunoscuta predispozitie spre solitudine si determinându-1 sã se închisteze în sine din
ce în ce mai mult. Acesti factori deslusesc de asemenea marea tainã ce înconjoarã ultimii
sãi ani de viatã si ^ai ales sfera sexualitãtii sale. Prejudiciul pe care o atare dezvãluire 1-ar
fi adus prestigiului familiei Wittelsbach si implicit tronului într-o Bavarie conservatoare
si catolicã, ne el real sau închipuit, ar fi putut prea bine sã aibã urept rezultat o
musamalizare de proportii, menitã atât sa apere amintirea regelui dupã moarte, cât si sã
asigure
469

stabilitatea coroanei. Asociate cu excentricitatea sa pronuntatã si cu posibilul consum de

narcotice, asemenea simptome ar fi putut prea les"ne sã treacã drept dementã. La urma
urmelor, se poate întâmpla pur si simplu ca scandalosul Rege Nebun sã fi cãzut victimã
unei serii de coincidente nefericite împotriva cãrora era prea neputincios sã lupte.
în 1886, cu putin timp înaintea mortii sale, Ludwig îl primi pe un autor american, Lew
Vanderpoole, si rãspunse la acuzatiile îndreptate împotriva lui, vorbe bântuitoare care
servesc în mod admirabil drept cuvânt de încheiere cu privire la subiectul dementei
regelui.
„Insultele mã rãnesc atât de adânc încât mã dezarmeazã, mã doboarã la pãmânt si sunt
convins cã mã vor distruge într-o bunã zi... Dacã tot ce am citit si am vãzut cu proprii mei
ochi m-a amãgit, atunci o mare parte din ceea ce trece drept alienatie este de fapt
hipersensibilitate. S-a insinuat deseori în mod malitios si s-a afirmat fãtis cã sunt nebun.
Poate cã sunt, dar mã îndoiesc... Un nebun adevãrat este, ca regulã generalã, singurul care
nu-si recunoaste nebunia... Dacã as fi poet, as putea sã culeg laurii gloriei transpunând
aceste lucruri în versuri. Dar natura nu m-a înzestrat cu har poetic, asa încât trebuie sã
suport batjocura, dispretul si calomniile. Sunt numit nebun. Oare si Dumnezeu mã va
considera la fel când mã va chema la judecatã înaintea Lui?"31
470
p
35
Complotul
s*
In 1885, într-o zi de varã înãbusitoare, printul Luitpold al Bavariei îl convocã de urgentã
pe prim-ministrul Johann von Lutz, rugându-1 stãruitor sã se prezinte de îndatã la palatul
sãu munchenez pentru a discuta despre nepotul sãu, regele. Om timid si retras, Luitpold
nu-si exprimase niciodatã interesul fatã de problemele politice ale zilei, desi convingerile
sale conservatoare se bucurau de popularitate în rândurile membrilor influentului Partid
al Patriotilor. Dar Luitpold ocupa o pozitie puternicã: vârstnicul print se situa, prin
dementa lui Otto, pe locul al doilea în ordinea succesiunii la tronul bavarez, iar membrii
familiei Wittelsbach se bizuiau pe el sã restabileascã un anumit grad de ordine în domnia
tumultuoasã si imprevizibilã a lui Ludwig al II-lea.
Trãsura îl transportã pe Lutz pânã în dreptul intrãrii Principale, unde astepta un lacheu
îmbrãcat în livrea ca Sa-i anunte sosirea si sã-1 însoteascã pânã în biroul prin--Ului. De
îndatã ce primul ministru pãtrunse în încãpere, ^uitpold nu-si irosi timpul. Pe când Lutz îl
asculta în ãcere, printul îi repetã povestile scandaloase despre
471

rege care-i ajunserã la ureche: excesele sale financiare, personalitatea flusturaticã,

instabilã si viata particularã dubioasã. De ce, îl întrebã Luitpold, continua guvernul
bavarez sã tolereze un asemenea comportament periculos? Prosperitatea tãrii si prestigiul
casei de Wittelsbach sufereau din ce în ce mai mult de pe urma nesãbuintelor regelui,
declarã printul. In interesul dinastiei regale, printul Luitpold îl implorã pe Lutz sã ia în
cele din urmã mãsuri oficiale împotriva monarhului.1
Premierul asteptase de mult o asemenea convocare urgentã; îsi petrecuse deja timp
berechet reflectând la pozitia regelui si chibzuind în momentele critice, dacã la nevoie,
guvernul bavarez putea întreprinde ceva pentru a pune capãt acestui comportament
excentric si inconstant. Cabinetul bavarez nu ducea lipsã de munitii în caz de necesitate,
întrucât Ludwig era vulnerabil dacã se pornea atacul în trei directii: finantele sale
particulare, starea personalã de sãnãtate si nesocotirea îndatoririlor publice. Lutz
considera cã fiecare dintre aceste trei aspecte îi aducea dovezi suficiente pe baza cãrora
guvernul bavarez putea trece la actiune.
Afacerile financiare ale lui Ludwig aflate într-o completã încurcãturã îl interesau pe el
personal, dar ordonând demnitarilor guvernamentali sã-i obtinã împrumuturi extravagante
si amenintându-i cu demiterea daca dãdeau gres, primejduia în fapt activitatea
neîntreruptã a statului. Spectacolul întristãtor al unui monarh ce detinea puterea supremã
dat în judecatã publicã de creditorii sãi expunea familia regalã dispretului si batjocurii, iar
dacã Lutz ajuta la adoptarea de cãtre Landtag a unui proiect de lege special menit sã
asigure regeH11 fonduri suplimentare, se temea cã stabilea astfel un
472

cedent periculos. Primul ministru nu putea garanta cã Ludwig nu avea sã toace pur si
simplu sumele de bani pentru alte proiecte de constructie, ajungând în aceeasi situatie
financiarã în decurs de un an sau cel mult doi. Si Lutz cu atât mai putin nu dorea sã joace
rolul de rãufãcãtor în chestiunea fondurilor regelui; dacã lui Ludwig i se intenta proces de
cãtre creditori, urma aproape cu sigurantã sã se ridice întrebãri despre motivele pentru
care guvernul bavarez nu întreprinsese absolut nimic pentru a evita scandalul. Unicul
mod în care Lutz putea preveni orice complicatie era sã-1 înlãture pe rege de la domnie
înainte de izbucnirea scandalului.
Conform constitutiei bavareze din 1818, regenta putea fi instituitã numai dacã monarhul
ce-si exercita prerogativele era declarat instabil din punct de vedere mental. Pe baza
informatiilor furnizate primului ministru, strecurate în biroul sãu prin intermediul unei
retele de spioni infiltrati în casa regalã, Lutz socotea cã putea fi întocmit un dosar
concludent cu probe adiacente în favoarea faptului cã regele nu mai era considerat apt sã
conducã. Nu conta câtusi de putin pentru primul ministru dacã Ludwig era cu adevãrat
nebun sau nu; pentru a actiona împotriva regelui, lui Lutz nu-i trebuiau decât aparenta de
alienatie mintalã si un certificat medical care sã-i serveascã drept sprijin.
Cea mai puternicã munitie de care dispunea premierul în lupta împotriva regelui punea în
joc statutul constitutional al lui Ludwig. Regele sãvârsise culpa de a h ignorat îndatoririle
regale ani de-a rândul; dupã rãz-
°iul franco-prusac, îsi abandonase aproape cu totul Prerogativele politice în favoarea
izolãrii. Nu-si mai obligatiile de monarh constitutional, refuzân-
473

du-i primului ministru dreptul de a se consulta periodic si tete-â-tete asupra problemelor

importante la ordinea zilei. Documentele oficiale, trimise prin curieri la castelele regale,
erau lãsate sã se îngrãmãdeascã pe biroul lui Ludwig si sã zacã sãptãmâni în sir. Cu
aceste dovezi, guvernul bavarez considera cã avea la îndemânã suficiente temeiuri pentru
a transpune în realitate îndepãrtarea regelui.
întrevederea urgentã a printului Luitpold cu primul ministru îl convinse pe acesta din
urmã cã nu întâmpina nici o împotrivire din partea familiei Wittelsbach dacã scãpa tara de
regele stingheritor. Membrii familiei regale pãreau sã fie mai putin preocupati de
practicile politice îndoielnice ale lui Ludwig decât de prejudiciile perceptibile pe care
prezenta sa continuã pe tronul bavarez le aducea prestigiului monarhiei. Prin pãrãsirea
capitalei si neglijarea îndatoririlor ceremoniale de suveran, Ludwig reusise sã si-i
înstrãineze pe multi membri influenti ai curtii si ai societãtii mondene miin cheneze. Nu
încerca sã-si ascundã dispretul pentru aristocrati, iar acestia, la rândul lor, nu se simteau
loiali fãt de rege. Astfel de resentimente dãunau în mod limpede dinastiei si, atâta vreme
cât Ludwig continua sã domneascã, existau prea putine sanse ca aceastã animozitate sã
disparã. Desi majoritatea populatiei bavareze, inclusiv tãranii si locuitorii micilor orase, îl
stimau în mod deosebit pe rege, un atare sprijin provincial nu conta prea -mult în
Miinchen, mai ales într-un moment când tara însãsi se confrunta cu un viitor nesigur în
reiati»6 cu noul imperiu german.»
Cheltuielile exorbitante fãcute de Ludwig îi nelinistea11 familia. Cu toate cã regele nu
întrebuinta veniturile sta"
474
fygele nebun
pentru construirea castelelor sale, împrumutã totusi în repetate rânduri bani în contul
listei civile personale, pânã când datoriile lui se cifrarã la 14 milioane de mãrci. Nefiind
în stare sã obtinã subventii suplimentare din partea guvernului bavarez, Ludwig apelase
la alti monarhi pentru a contracta împrumuturi personale; posibilitatea ca succesorul sãu
la tron sã-si petreacã toti anii de domnie achitând datoriile, fie cãtre detestatul Kaizer, fie
cãtre sultanul Turciei, era foarte realã. Nici unul dintre membrii familiei regale nu dorea
câtusi de putin sã vadã monarhia împinsã la ruinã si faliment de extravaganta
necontrolatã a suveranului.
Lutz si Luitpold formau o pereche bizara; printul cu vederi conservatoare nu fãcea un
secret din aversiunea pentru întãrirea legãturilor cu Prusia, problemã care constituia
punctul central al politicii duse de regimul Lutz. si totusi Lutz era cel care detinea puteri
depline în guvernul bavarez; Luitpold intrase în complot ca sã salveze dinastia de la ruinã
financiarã si de la oprobriu public, si nu înarmat cu o ordine de zi politicã. Printul si
primul ministru purtarã lungi discutii în cursul cãrora cei doi cãzurã de acord asupra
scopurilor finale: Luitpold urma sã-si asume regenta si sã restabileascã prestigiul casei de
Wittelsbach; drept rãsplatã, îi garanta lui Lutz pãstrarea functiei de premier si
supravietuirea durabilã a guvernului sãu. Consolidându-si astfel puterea, Lutz îl asigurã
pe Luitpold cã guvernul bavarez avea sã plãteascã datoriile contractate de Ludwig si sã
reîntroneze ordinea în lista civilã.
Planurile pentru lovitura de stat progresau foarte ^cet. Discretia era vitalã; pericolele
pândeau la tot pasul sJ exista posibilitatea realã sã izbucneascã un rãzboi civil
475

dacã afacerea nu se termina rapid si în mod satisfãcãtor, în pofida dificultãtilor financiare

si a vietii personale stranii, Ludwig rãmãsese extrem de popular printre oamenii de rând.
Membrii guvernului si ai curtii miin-cheneze nu manifestau devotament fatã de monarh,
dar nici nu-si puteau permite sã înstrãineze milioanele de bavarezi care erau încã loiali
regelui.
si totusi, cei doi conspiratori trebuirã sã-i destãinuie uneltirea secretã unui om care nu era
de origine bavarezã, si anume Bismarck. în ciuda pozitiei preeminente detinute de
Bavaria în cadrul celui de-al doilea Reich, tara nu era destul de independentã spre a-1
înlãtura pe rege fãrã sã se consulte mai întâi cu Prusia, în acest scop, Lutz îl instrui pe
contele Lerchenfeld, ambasadorul bavarez la Berlin, sã-i cearã o audientã cancelarului
Bismarck si sã-1 informeze despre decizia cabinetului. Lerchenfeld trimise un raport
oficial la Miinchen:
"I-am explicat pe scurt cancelarului imperial cã starea de sãnãtate mentalã a Regelui nu
îngãduie ca guvernarea tãrii sã fie lãsatã mai departe în mâinile sale. I-am semnalat cã,
desi problema financiarã impulsionase asumarea unei solutii rapide, aceasta constituia în
sine un considerent secundar în comparatie cu alte motive mai triste. I-am descris starea
de spirit din tarã si i-am argumentat imposibilitatea unui regim solid orânduit sub
cârmuirea Regelui. I-am spus Printului cã persoana urmãtoare în ordinea succesiunii la
tron, în întelegere cu ministrii guvernului, hotãrâse ca tara sã nu mai fie expusã
pericolelor incalculabile. Lucrurile depãsiserã orice limitã în Bavaria."2
Bismarck ascultã în tãcere în timp ce Lerchenfeld u schita plãnuita loviturã de stat.
Cancelarul declarã ca
l
l

detronarea fortatã a regelui reprezenta o problemã de politicã internã bavarezã si, ca

atare, Prusia nu intentiona sã intervinã în nici un fel de îndatã ce actiunea începea. Astfel
reasigurat, Lutz îsi înteti eforturile pentru a-1 rãsturna de la putere pe Ludwig al II-lea.
Pe 23 martie 1886, primul ministru se întâlni cu doctorul Bernhard von Gudden, în vârstã
de saizeci si unu de ani, profesor de psihiatrie la Universitatea din Miinchen si distins
specialist în boli psihice. Acesta fusese membru al comisiei de medici însãrcinati cu
îngrijirea lui Otto, fratele lui Ludwig, si în aceastã calitate se consultase mai înainte cu
regele prin rapoarte si întrevederi personale. Primul ministru Lutz îi ceru în mod oficial
lui Gudden sã cântãreascã toate probele referitoare la alie-natia mintalã a regelui - dovezi
pe care Lutz urma sã i le furnizeze.
Problema stãrii de spirit a regelui deveni astfel raison d'etre* oficialã pentru detronarea
sa, modalitatea cea mai simplã si mai convenabilã prin care Ludwig putea fi înlãturat de
la domnie. Cãci, în ciuda nepãsãrii fatã de îndatoririle regale si a necazurilor financiare,
nici unul dintre acesti doi factori nu reprezenta o conditie permanentã. Amenintat cu
alungarea de pe tron din aceste motive, era totdeauna posibil ca regele sã-si corecteze
comportamentul care devia de la normele stabilite. Guvernul bavareze si familia
Wittelsbach nu vroiau sã riste; de îndatã ce planul pentru lovitura de stat se punea în
Practicã, era imperios necesar atât pentru Lutz, cât si Pentru Luitpold ca acesta sã ajungã
la un deznodãmânt
d'etre (Ib. Fr.) - ratiunea de a fi
477

fericit. Prin urmare, un certificat de alienatie mintalã rezolva în mod categoric dilema:
regelui nu-i mai rãmânea nici un drept de apel o datã ce se emitea un asemenea act
oficial.
Gudden urma sã redacteze un raport de evaluare asupra sãnãtãtii mentale a lui Ludwig al
II-lea, pe baza cãruia guvernul bavarez putea sã actioneze în mod legal pentru detronarea
regelui. Acest document, denumit "Ãrztliches Gutachten"*, continea toate dovezile
strânse de Lutz si de oamenii sãi. însãsi natura acestui document, precum si concluziile
trase, erau în mod inerent viciate si deci nevalabile, fiind elaborate numai pentru a
satisface o idee preconceputã despre starea de sãnãtate mentalã a regelui. Orice probã
care sã sprijine clar aceastã judecatã finalã era pur si simplu ignoratã. Gudden fusese
angajat anume de primul ministru ca sã întocmeascã un act medical prin care sã se
declare în mod public dementa regelui; nu se asteptase câtusi de putin din partea
doctorului sã includã alte constatãri contrare acestei pãreri admise înainte, fãrã nici o
cercetare, sau sã formuleze o concluzie diferitã.
Cel mai serios viciu de formã al acestui document, atrãgând dupã sine nulitatea lui, era cã
reprezenta o evaluare medicalã a deficientei mintale a regelui fãrã ca Gudden si colegii
lui sã-1 fi examinat vreodatã pe pacient în persoanã. Ludwig fu declarat nebun fãrã sa
beneficieze de un diagnostic exact. Astfel de tactici machiavelice erau în mod limpede
neapãrat necesare guvernului bavarez pentru obtinerea acestei declaratii/
* Ãrztliches Gutachten (Ib. Germ.) - expertizã medicalã 478
nebun
era foarte putin probabil ca Ludwig sã coopereze CU o comisie împuternicitã exclusiv sã-
1 gãseascã dement. Lipsa de standarde etice, neuzitate nici de guvern, nici de Gudden si
ceilalti medici, discrediteazã orice grãunte de adevãr pe care Ãrztliches Gutachten 1-ar fi
putut contine. Documentul se baza în mare mãsurã pe depozitiile verbale fãcute de fostii
servitori si grãjdari care atestaserã ca martori, în temeiul propriei experiente,
comportamentul regelui de-a lungul unei întinse perioade de timp. în momentul în care
Gutachten era ticluit, Ludwig al Il-lea se împresura fãrã sã-si dea seama de spioni
angajati si plãtiti de guvernul bavarez si probabil de Prusia; multi dintre acesti slujitori
sterpeleau cu îndemânare din cosurile de hârtii ale regelui notite incrimi-nante sau
frânturi de scrisori pe care apoi le furisau prin contrabandã în biroul lui Lutz din
Mtinchen. Se poate întâmpla ca unele dintre mãrturii sã fi fost obtinute prin mijloace de
coercitie; cu sigurantã cã o mare parte dintre ele fuseserã depuse abia dupã ce contele
Maximilian von Holnstein, actionând în numele primului ministru, le oferise membrilor
casei regale substantiale sume de bani pentru depozitiile sub jurãmânt care contribuiserã
la instrumentarea cazului. Astfel, mãrturie dupã mãrturie, alegatiile cu privire la nebunia
regelui rãsuflau pânã la Lutz: povesti despre plimbãrile cu sania fãcute de Ludwig în
miez de noapte, extravagante financiare, viata nocturnã, obiceiurile stranii în timpul
meselor, conversatiile imaginare, precum si relatãri despre tratamentul aspru la care-si
supunea servitorii si ordinele autocratice date pentru pedepsirea lor. Fãrã îndoialã cã
unele dintre a°este istorisiri erau adevãrate sau cel putin contineau Un sâmbure de adevãr.
Dar grosul dovezilor, obtinute
479
prin mituire si prin alte metode ilicite de la oameni cu un caracter îndoielnic, pare sã fi
fost fie nãscocit în mod deliberat, fie exagerate peste mãsurã pentru a sustine cauza
guvernului.
Nu se încercã nici sã fie chestionati acei membri ai casei regale care contestau concluzia
cã regele suferea de o boalã psihicã. Aghiotantii sãi, contele Durckheim si Ludwig von
Burkel refuzarã sã colaboreze cu comisia pe motivul cã regele era perfect sãnãtos si cã
guvernul actiona într-o manierã duplicitarã si perfidã. Ultimul secretar de cabinet al lui
Ludwig, N. Schneider, întocmise un dosar continând aproape trei sute de note si scrisori
redactate de rege, dintre care nici una nu demonstra simp-tomele bolii sale. Schneider îi
contactã atât pe Holnstein, cât si pe Lutz de îndatã ce aflã cã se strâng probe si asteptã sã-
si expunã argumentele, dar n-a fost niciodatã chemat sã depunã mãrturie în favoarea
regelui3. Baronul von und zu Franckenstein avu de asemenea întrevederi cu câtiva
membri ai cabinetului, prilej cu care protestã împotriva deciziei luate de primul ministru.
Ludwig al II-lea, declarã el, nu era nebun, ci mai degrabã poseda o imaginatie descrisã ca
fiind nelimitat de impresionabilã. Fireste cã nici Franckenstein nu fu chemat ca martor.4
Pe l iunie, printul Luitpold îi trimise urmãtoarea scrisoare lui Ziegler:
"Dupã cum stiti, boala evidentã a Maiestãtii Sale Regele a adus tara într-o situatie foarte
tristã si primejdioasã, asa încât cred cã e de datoria mea sã chibzuiesc la luarea unor
mãsuri, în conformitate cu Constitutia/ care sã garanteze continuitatea Guvernului, în
acest scop, este absolut necesar sã se contureze pe cât posibil o imagine exactã a stãrii
mentale a Maiestãtii Sale Rege*6'
480
[eeele nebun
întrucât ati fost multã vreme în anturajul Maiestãtii Sale, ar trebui sã fiti în situatia de a
dezvãlui fapte demne de încredere care sã fie apreciate ca dovezi psihologice si prin
urmare vã cer sã-mi înaintati un memorandum cu observatiile pe care le aveti de fãcut în
aceastã privintã."5
Cu un asemenea îndemn regesc, se accelera ritmul de lucru la fabricarea documentului.
Luni, pe 7 iunie, Gudden îi examina pe Welcker si pe Hesselschwerdt. în dimineata
urmãtoare, cei patru medici din comisie -Gudden, ginerele sãu, Hubert Grashey, si
doctorii I. Hagen si J. Hubrich - se întâlnirã si revizuirã toate dovezile strânse. Ei cãzurã
de acord cã pe baza acestor probe nu era necesar sã-1 supunã unui examen medical pe
pacientul lor. Concluziile acestora furã consemnate în Gutachten.
"Facultãtile intelectuale ale Maiestãtii Sale sunt subminate într-o mãsurã atât de mare
încât îi lipseste puterea de judecatã sãnãtoasã, iar gândirea sa este în contradictie totalã cu
realitatea... Stãpânit de iluzia cã detine prisos de puteri absolute si îndepãrtat de mediul
social prin autoizolare, bâjbâie ca un orb fãrã cãlãuzã pe marginea unei prãpãstii."6
Dupã aceastã formulare extrem de melodramaticã, Gutachten se sfârsea cu urmãtoarele
trei puncte de vedere:
1. Maiestatea Sa se aflã într-o stare foarte avansatã de tulburare mentalã, suferind de o
boalã psihicã binecunoscutã medicilor alienisti sub numele de paranoia.
2. Datoritã acestei forme de maladie, care s-a dez-voltat treptat si continuu de-a lungul
unui numãr de ani/ Maiestatea Sa trebuie sã fie declarat incurabil, dete-ri°rarea
neîntreruptã a facultãtilor sale mentale fiind aProape sigurã.
481
3. Din pricina naturii acestei boli, actele de liberã vointã din partea Maiestãtii Sale devin
imposibile, în consecintã, Maiestea Sa trebuie sã fie considerat ca incapabil sã-si mai
exercite prerogativele de guvernare; iar aceastã incapacitate va dura nu numai un an de
acum încolo, ci pentru tot restul vietii sale."7
Acest ultim punct referitor la perioada de timp în care se putea presupune cã regele urma
sã fie suferind rãspundea direct unui articol precis din constitutia bavarezã care stipula
conditiile înlãturãrii monarhului în eventualitatea unei incapacitãti de a domni pe o duratã
mai mare de un an. Fãrã sã fi beneficiat de o examinare medicalã si de un diagnostic clar,
este greu de spus cum au ajuns Gudden si asociatii sãi la o concluzie atât de anti-cipativã
si de zdrobitoare. Documentul nu lãsa nici umbrã de îndoialã cã, dupã pãrerea guvernului
bavarez, regele nu avea cum sã-si mai redobândeascã sãnãtatea niciodatã. Cu acest act
oficial la îndemânã, regimul Lutz si printul Luitpold detineau dovada necesarã detronãrii
lui Ludwig al 11-lea.
482
36
de stat
Spre sfârsitul diminetii de luni, 7 iunie 1886, printul Luitpold prezida o sedintã de urgentã
a guvernului bavarez. El si primul ministru Lutz îi convocaserã pe membrii cabinetului
pentru a discuta despre detronarea regelui. Nimic nu era lãsat la voia întâmplãrii; înainte
de întrunire, Lutz se consultase personal cu toti ministrii, asigurându-se de cooperarea lor.
Nici mãcar un glas disident nu ameninta întâlnirea secretã. Dupã dezbaterea prealabilã a
situatiei împreunã cu Lutz, ministrii cabinetului, declarând cã nu se mai simteau în stare
sã guverneze în continuare, îsi exprimarã acum intentia sã-si prezinte in corpore demisia
dacã Ludwig rãmânea la domnie. Totusi, dacã guvernul bavarez ar socoti potrivit sã-1
alunge pe rege de pe tron pe motivul stãrii sale mentale, demnitarii ar considera de
datoria lor sã-si pãstreze pozitiile de putere. Aceastã conjuncturã nu-i luã prin surprindere
nici pe Luitpold, nici pe Lutz, care uneltiserã timp de sase luni pânã a ajunge la acest
moment fatal. Totusi, arnenintarea melodramaticã a ministrilor constituia în-treaga
munitie oficialã de care avea nevoie primul mi-
483

nistru, împreunã cu printul Luitpold, Lutz ordonã sã înceapã imediat procesul

constitutional de instituire a regentei.1
In ciuda mãsurilor de prevedere luate pentru a asigura ca opinia medicalã privind starea
de sãnãtate a regelui sã parã devastatoare, nici unul dintre conspiratori nu nutrea iluzia cã,
în realitate, lovitura de stat nu i-ar expune la pericole. Se întreprinserã asadar mãsuri de
precautie speciale pentru a preîntâmpina orice rãzvrãtire popularã în favoarea lui Ludwig
al II-lea. Detronarea regelui din motive de sãnãtate trebuia sã fie urmatã îndeaproape de
anuntul preluãrii regentei de cãtre printul Luitpold. Ministrul de rãzboi propuse ca fortele
armate sã primeascã un ordin special în ziua desfãsurãrii puciului pentru a se garanta
loialitatea lor continuã fatã de regimul Lutz. în cele din urmã, se convocã o sesiune
extraordinarã a Landtag-ului pe 15 iunie ca sã se contracareze orice tulburãri civile, dacã
ar fi izbucnit.
Potrivit planului pus la cale de complotisti, Ludwig urma sã fie informat de decizia
guvernamentalã prin-tr-o scrisoare redactatã de unchiul sãu, Luitpold. Misiva printului
întocmitã în urma unei atente chibzuiri sublinia cã starea de sãnãtate „actualã" a regelui
leza continuarea unei guvernãri stabile în Ba varia. tinând seama de aceastã boalã si de
starea printului Otto, fratele regelui, Luitpold declara cã socotise de datoria lui sã
instaureze regenta. Luitpold îsi informa de asemenea nepotul cã afacerile sale erau acum
controlate de o comisie specialã, stabilitã de guvern, care avea sã se îngrijeascã de
nevoile sale si de finantele personale. „Cu tot respectul cuvenit si cu supusenie", asa îi
aducea noul print-regent la cunostintã regelui aceastã tristã împrejurare. Se ruga
484
[egele nebun
ca regele sã suporte vestea dureroasã si detronarea fortatã cu demnitate regeascã si sã
accepte consecintele bolii pe care Dumnezeu socotise cu cale sã o abatã asupra lui ca o
pedeapsã. Luitpold scria cã nãdãjduia ca „Dumnezeu în întelepciunea Sa nemãrginitã" sã
se milostiveascã si sã-1 binecuvânteze cu „o însãnãtosire grabnicã drept conditie necesarã
pentru anularea" hotãrârii guvernamentale. Luitpold sfârsea prin a afirma cã rãmânea „cu
afectiune nestirbitã si devotament fatã de Regeasca si Augusta Voastrã Persoanã, smerit si
obedient supus si unchi al Preamãritei Voastre Maiestãti, printul Luitpold."2
Scrisoarea lui Luitpold reprezenta o capodoperã a disimulãrii. Desi îsi dãduse toatã silinta
sã sugereze posibilitatea unei vindecãri, se strãduise el însusi din rãsputeri sã împiedice o
astfel de reabilitare. Chiar a doua zi dupã ce asternuse pe hârtie aceastã misivã, Luitpold
îi constrânse pe ministrii cabinetului sã accepte concluziile consemnate în Gutachten,
care sustineau cã regele era incurabil, si sã se exprime în mod hotãrât cu privire la o
regentã permanentã în conformitate cu constitutia bavarezã. Ministrii încuviintarã în mod
formal, iar planul, odatã aprobat oficial, fu pus în aplicare. Pe 10 iunie, se proclamã
instaurarea regentei la Miinchen. în decurs de numai o sãptãmânã, Ludwig al II-lea avea
sã se stingã din viatã.
Dimineata de 8 iunie 1886 miji rece si înnoratã în Alpii bavarezi. Vãzduhul cenusiu mai
sus de Neuschwanstein vãrsa torente vijelioase de ploaie peste castelul încã neterminat,
turnurile lui de culoarea fildesului erau învãluite tfttr-o pâclã deasã. Prin negura
mohorâtã, pâlpâiau 'umini la ferestrele boltite însiruite de-a lungul celui de-al freilea etaj,
semn cã regele îsi luase în primire resedinta, ^obisnuit de agitat, Ludwig se trezi din
somn la ora
485

douã dupã-amiaza, un început prea timpuriu pentru viata sa nocturnã. Se îmbãie potrivit
obiceiului, luã gustarea de dimineatã si-si petrecu dupã-amiaza citind în biroul sãu de
lucru. La miezul noptii, mancã de prânz si dupã aceea .se pregãti pentru uzuala plimbare
cu trãsura fixatã la ora unu. Nu aflase absolut nimic despre evenimentele din Munchen.
în acea dupã-amiaza, o delegatie trimisã de la Munchen sosise la Hohenschwangau spre
a-1 lua sub pazã legalã pe rege. Delegatia era condusã de ministrul casei regale si al
afacerilor externe, baronul Krafft von Crailsheim si se compunea din contele Maximilian
von Holnstein, baronul R. von Malsen, intendentul curtii regale, contele Clemens von
Toerring-Jettenbach, care, împreunã cu Holnstein, fusese numit supraveghetor legal al
regelui, baronul von Washington, aghiotant cu gradul de locote-nent-colonel, Karl von
Rumpler, care îndeplinea functia de secretar al delegatiei, si doctorul Bernhard von
Gudden. Pe când urcau pe drumul abrupt de acces ce serpuia din sat pânã în dreptul
micului castel gãlbui, membrii comisiei credeau cã regele îsi stabilise resedinta acolo.
Rãmaserã surprinsi sã descopere cã Ludwig se mutase pe neasteptate în noul sãu castel
Neuschwanstein, cu o zi mai înainte, în loc sã purceadã imediat într-acolo, comisia îsi
petrecu seara odihnindu-se si discutând în contradictoriu despre urmãtoarea actiune.
La miezul noptii, grupul se asezã la masã înfruptân-du-se din felurile de mâncare
pregãtite pentru rege înainte de plecarea lui spre Neuschwanstein. Meniul purta titlul
ironic de „Souper de Sa Majeste le Roi" s1
* Souper de Sa Majeste le Roi (Ib. fr.) - Supeul Maiestãtii Sale Regele 48fa
nebun
consta din sapte feluri de mâncare, pe care membrii co-rnisiei le stropirã din belsug ca sã
alunece mai usor pe gât cu peste patruzeci de sticle de un sfert de galon de bere si zece
sticle de sampanie comandate din pivnitele regelui. De îndatã ce se sfârsi acest ospãt
oarecum lipsit de bun simt, Holnstein se îndreptã coborând dealul cãtre malurile lacului
Alpsee, unde se gãseau grajdurile regale. Pornise cu speranta sã aranjeze vreun mijloc de
transport pentru membrii comisiei pânã la Neuschwanstein, în schimb, îl-gãsi pe vizitiul-
sef al lui Ludwig, Franz Osterholzer, înhãmând caii la caleasca pentru plimbarea regelui
de la ora unu noaptea. Holnstein îl întrebã pentru ce se pregãtea, iar Osterholzer îi
explicã. Apoi, contele îl informã pe vizitiul uimit cã o comisie tocmai venise la Miinchen
ca sã-1 tinã sub pazã pe rege si cã vizitiul-sef trebuia sã-i punã la dispozitie un mijloc de
transport corespunzãtor. Osterholzer refuzã, spunând cã nu primea ordine decât de la
monarh. Rãmase surprins sã-1 audã pe conte exclamând: „Regele nu mai domneste!
Alteta Sa Regalã Printul Luitpold este stãpânul!"3 Osterholzer pricepu imediat
implicatiile acestor cuvinte si-1 pãrãsi pe Holnstein în grajd. Vizitiul se întoarse în grabã
la Neuschwanstein, apucând pe o potecã povârnitã si lãturalnicã.
Ludwig îsi isprãvise prânzul si tocmai se înfãsurã în mantaua sa când Osterholzer nãvãli
pe neasteptate în încãpere. Ascultã cu neîncredere în timpul ce vizitiul îi relata
conversatia plinã de rele prevestiri purtatã cu Holnstein. La început, Ludwig rãmase uluit,
spunând: "Nu se poate; Hesselschwerdt m-ar fi avertizat."4 Ludwig nu stia însã cã
Hesselschwerdt dezertase deja de la datoria de onoare fatã de suveran, trecând în cealaltã
tabãrã.
487

Totusi, în cele din urmã, consimti ca portile de acces în curtea principalã a castelului sã
fie zãvorâte. Trimise totodatã de urgentã o santinelã pe nume Bruckner sã strãbatã cãlare
distanta de douã mile pânã în orãselul apropiat Fiissen pentru a informa oficialitãtile
locale cã se punea la cale o loviturã de stat. Bruckner se reîntoarse la Neusch-wanstein cu
sergentul de politie Boppeler, care aduse cu sine o întreagã unitate de gardã pentru a
suplimenta strãjile care fãceau serviciul de pazã la castel.
între timp, mai jos de povârnisurile acoperite cu brazi si pini de sub coltul de stâncã pe
care se cocota Neusch-wanstein, contele Holnstein astepta în fata grajdurilor regale
reîntoarcerea lui Osterholzer. Vizitiul întârziind sã vinã, Holnstein îsi dãdu seama în
ultimã instantã cã grupul de complotisti fusese deconspirat. Urcã în goanã panta dealului
pânã la Hohenschwangau si-i îndemnã pe confratii de conspiratie sã treacã imediat la
actiune. Curând dupã ora trei noaptea, grupul îsi schimbã hainele si se sui în câteva
trãsuri pe care Holnstein reusise în cele din urmã sã le procure. Cu putin înainte de
revãrsatul zorilor, conjuratii pornirã la drum prin ploaie si ceatã cãtre umbra îndepãrtatã a
castelului Neuschwanstein.
Se crãpase de ziuã când sirul de trãsuri coteau pe noua alee de acces spre Neuschwanstein
si trãgeau chiar în fata gheretei portarului, clãditã din cãrãmidã rosie. Descoperirã cu
uimire cã drumul le era blocat, portile masive de lemn fiind închise si pãzite. Unul câte
unul, membrii comisiei coborârã din trãsuri. Alcãtuiau un grup ciudat: Crailsheim,
Toerring si Holnstein purtau tricornuri si uniforme de galã, cu epoleti tiviti cu galoane
aurii si împodobite cu siruri de medalii; Rumpler etala un frac cu douã cozi lungi si
înguste, iar Gudden si
488
nebun
colegii sãi se îmbrãcaserã în redingote si-si puseserã pe cap jobenuri. Una dintre trãsurile
care-i transportaserã fusese fabricatã astfel încât portierele nu putea fi deschise decât din
exterior si se prevãzuserã si alte înlesniri ca pasagerul sã fie prins de banchetã în chingi.5
îngropatã adânc în buzunarul uniformei, Crailsheim purta cu sine scrisoarea printului
Luitpold cãtre rege, prin care i se aducea la cunostintã decizia guvernului. Dar,
deocamdatã Crailsheim nu avusese sansa sã-i remitã misiva. De îndatã ce membrii
comisiei coborârã din-trãsuri, se pomenirã înconjurati de o brigadã de soldati care se
postarã în defensivã, cu ordin din partea regelui de a trage în oricine ar încerca sã
pãtrundã înãuntru. Crailsheim începu sã le explice cã printul Luitpold poruncise ca regele
sã fie arestat, dar comandantul, sergentul Heinz, refuzã sã se supunã. Santinelele care
apãrau ghereta portarului încercarã sã-i împingã înapoi în trãsuri pe membrii delegatiei,
fãcându-1 însã pe unul dintre soldati sã scape o sticlutã de cloroform pe care o ascunsese
în buzunarul tunicii, în mijlocul acestui conflict, o femeie în vârstã se nãpusti cãtre grupul
de comisari speciali cu umbrela în mânã, în tentativa de a-i îmbrânci în trãsuri. Aceasta
era baroneasa Spera von Truchess, membrã marcantã a societãtii mondene miincheneze,
care fusese atestatã în fapt ca nebunã de cãtre însusi Gudden. Mare admiratoare a regelui,
baroneasa îl urma adesea °ând se muta dintr-o resedintã în alta, sperând sã-1 zã-reascã
mãcar în fugã. îi coplesi pe membrii comisiei cu Uri potop de vorbe de ocarã: „Conte
Toerring, copiilor tâi le va fi rusine de asa pãrinte!" si „Nu vã e rusine ^razului sã-1
trãdati pe Regele vostru? Grozavã mos-eriire o sã lãsati copiilor vostri!"6 Dupã ce-i
ocãrâse pe
489

membrii comisiei, baroneasa izbuti acolo unde acestia dãdurã gres: îsi fortã intrarea prin
mijlocul cordonului de soldati ce blocau cãsuta paznicului si reusi sã pãtrundã în castel,
spunând: „Nu-1 voi lãsa pe Regele meu pradã acestor trãdãtori!"7
Ludwig de-abia se îmbrãcase dupã ce trãsese un pui de somn, când un servitor ciocãni la
usã si i-o prezentã pe baroneasã. Aceasta îl implorã sã pãrãseascã de îndatã castelul, sã
plece la Miinchen si, odatã ajuns acolo, sã-si cheme poporul în ajutor. Ludwig refuza încã
sã creadã cã se urzise un complot si-i trebuirã câteva ore s-o convingã pe baroneasã cã
nu-1 pândea nici un pericol, în cele din urmã, Spera von Truchess fu escortatã pânã afarã.
La început, Ludwig gãsi incidentul amuzant. Dar de la ferestrele noului sãu castel, putea
privi în jos spre membrii comisiei adunati lângã ghereta portarului si spre multimea
mânioasã de tãrani de prin partea locului care, auzind despre cele ce se întâmplau, se
strânserã la Neuschwanstein sã-si apere regele.
Ceata de oameni îmbulziti în jurul cãsutei paznicului veniserã cu topoare, securi, cutite,
pusti si sãbii. Prezenta lor îi tulburã într-atât pe comisarii guvernamentali încât îsi
pierdurã în cele din urmã curajul si, condusi de Gudden, se suirã în trãsuri si se
reîntoarserã la Hohen-schwangau. Dar curând dupã ce ajunserã acolo, un grup de politisti
locali dãdurã buzna în castel si-i arestarã din ordinul regelui. Singurul conjurat care scãpã
fu Rumpler/ izbutind nu se stie cum sã se refugieze în Miinchen, unde îl alertã pe Lutz.
Ceilalti nu se dovedirã a fi favorizati de soartã; încercuiti de un corp de gardã, membri1
comisiei se vãzurã siliti sã urce pe drumul abrupt de munte cãtre Neuschwanstein.
însiruite pe margine3
490
le nebun
drumului, grupuri de tãrani furiosi îi batjocoreau pe membrii comisiei, iar o femeie fu
auzitã spunându-le copiilor ei: „Priviti-i bine si, când o sã cresteti, o sã puteti zice cã ati
vãzut trãdãtori în carne si oase."8
La Neuschwanstein, prizonierii furã încuiati în câteva camere mobilate existente în cãsuta
portarului. Ludwig poruncise sã fie legati cu lanturi, dar sergentul Heinz nu reusi sã
gãseascã nici unul. In schimb, furã dezbrãcati de uniforme si tinuti sub supraveghere
permanentã. Pe mãsurã ce ziua se scurgea, furia lui Ludwig ajunse la culme si dãdu o altã
serie de ordine bizare: membrii comisiei sã fie biciuiti pânã la sânge, fiecãruia sã i se
scoatã cu sulita un ochi, sã fie jupuiti de vii, sã piarã prin înfometare si sã fie lãsati „sã
putrezeascã în propriile excremente!"9 în împrejurãri normale, aceste porunci stranii ar fi
fost pur si simplu ignorate de servitorii regelui; acum, dispozitiile sale furã luate drept
dovezi ale nebuniei. Nu se puse nici o clipã problema îndeplinirii acestor ordine, iar
regele îsi dãdea pe deplin seama de acest lucru întrucât, spre sfârsitul dupã-amiezii, hotãrî
ca membrii comisiei sã fie eliberati, înspãimântati, oamenii se refugiarã în relativã
sigurantã la castelul Hohenschwangau.
Regenta fusese anuntatã în mod oficial în acea dimineatã la Miinchen. Când Ludwig auzi
vestea, se îngrijorã pânã la urmã si ordonã sã fie înhãmati caii la trãsurã asa încât sã se
poatã reîntoarce degrabã în capitalã. Dar contele Durckheim, aghiotantul sãu, care de-
abia sosise la Neuschwanstein dupã un drum fãcut în ^unchen, îl sfãtui sã nu procedeze
astfel; aghiotantul se temea cã Ludwig ar putea fi arestat pe stradã dacã încerca sã se
îndrepte spre Residenz. Atât Diirckheim,
491

cât si sergentul Boppeler, îi sugerarã regelui sã scape cu viatã prin fugã trecând granita în
Austria si acolo sã cearã protectia împãratului Franz Joseph. însã Ludwig refuzã,
motivând cã se simtea prea ostenit si cã nu-si imagina ce ar putea sã caute în Austria. Nu
dorea în nici un chip sã fugã din fata pericolului si onoarea nu-i permitea sã se lase
alungat din propria-i tarã, doar ca sã cerseascã adãpost si ocrotire vãrului sãu încoronat.
„Nu trãim în epoca fortei si a dreptului celui mai tare", afirmã regele cu sânge rece. „Nu
voi profita de prerogativele mele si nu voi da bir cu fugitii. Supusii mei vor judeca dacã
sunt nebun sau nu."10 Consimti totusi sã trimitã câteva telegrame acelora care i-ar putea
sãri în ajutor. Depesele destinate împãratilor german si austriac furã interceptate de
autoritãti la ministerul postelor si comunicatiilor din Miinchen, care le aruncarã direct în
cosul de hârtii.11 Dar Diirckheim expedie cu întelepciune câteva telegrame din Reutte,
localitate situatã de cealaltã parte a granitei austriece, si evitã astfel interceptarea lor de
cãtre oficialitãtile bavareze. Una dintre depese ajunse în mâinile lui Bismarck, care-i
rãspunse regelui cã ar trebui sã porneascã imediat spre Miinchen si sã se înfãtiseze
supusilor sãi. O alta îi fu trimisã baronului von Francken-stein, cãruia regele îi cerea sã
formeze un nou guvern care sã înlocuiascã regimul Lutz existent.
Durckheim îl îndemnã totodatã pe Ludwig sã redacteze un apel cãtre supusii sãi în care sã
pledeze cu putere de convingere în favoarea cauzei lui. Apelul suna dupã cum urmeazã:
„Eu, Ludwig al II-lea, Regele Bavariei, sunt nevoit prin forta împrejurãrilor sã adresez
acest apel poporului meu iubit si loial, precum si întregii Natiuni germane.
492
le nebun
Unchiul meu, Printul Luitpold, si-a propus, fãrã consimtãmântul Meu, sã se proclame
Regent si sã guverneze Regatul Meu, iar fostul meu Cabinet de Ministri mi-a indus în
eroare Iubitul Popor prin rapoarte false despre starea Mea de sãnãtate si astfel s-a fãcut
vinovat de înaltã Trãdare. Mã bucur de o sãnãtate perfectã si sunt în deplinãtatea
facultãtilor Mele mintale ca orice alt Monarh, dar Trãdarea de tarã premeditatã este atât
de neasteptatã si de uluitoare încât nu mi-a lãsat timpul cuvenit s-o preîntâmpin sau sã
dejoc uneltirile criminale ale fostului Meu Guvern.
Dacã aceastã conspiratie împotriva Persoanei mele reuseste si printul Luitpold îsi asumã,
contra Vointei Mele, guvernarea acestei tãri, îi conjur pe Prietenii si pe Supusii Mei
credinciosi sã încerce prin toate mijloacele cu putintã sã-mi apere Drepturile, îi rog
stãruitor pe toti înaltii functionari de stat si mai ales pe Soldatii bavarezi onorabili sã-si
aminteascã de jurãmântul de credintã prestat fatã de Mine si sã-i rãmânã loiali în acest
moment greu de cumpãnã, când trebuie sã lupt cu un uzurpator lipsit de scrupule.
îi cer cu insistentã fiecãrui Cetãtean bavarez, fidel Regelui Sãu, sã lupte împotriva
Printului Luitpold si a Cabinetului de Ministri aflat pânã acum la putere, socotindu-i drept
trãdãtori periculosi. Am deplinã încredere în poporul Meu si sunt convins cã nu mã va
pãrãsi în aceste vremuri de restriste.
Mã adresez întregii Natiuni germane si tuturor Printilor germani aliati cu rugãmintea sã
Mã sprijine. Atât cât mi-a stat în putere, am actionat spre binele Imperiului german si
nãdãjduiesc sã nu se îngãduie ca un Print german sã cadã victimã înaltei Trãdãri.
493

Dacã nu mi se înlesneste prilejul sã apelez direct la Maiestatea Sa împãratul Germaniei,

atunci las dreptatea cauzei Mele în seama opiniei publice. Bravii si credinciosii Mei
bavarezi cu sigurantã nu Mã vor abandona si în cazul în care sunt împiedicat prin violentã
sã-mi apãr Drepturile legitime, atunci fie ca acest apel sã serveascã drept temei Poporului
Meu sã Mã ajute sã zãdãrnicesc prin forta armelor planurile trãdãtorilor."12
Era o chemare convingãtoare adresatã maselor de un om cu mintea echilibratã, care
rationa sãnãtos, înainte de orice, ea demonstra limpede cã regele, mobilizat sã-si
concentreze energia si eforturile într-o directie, a rãmas clarvãzãtor, cu mintea agerã si
pãtrunzãtoare. Cu aceastã declaratie, Ludwig trecuse peste o linie de demarcatie
periculoasã: dacã guvernul bavarez se asteptase ca regele sã se retragã fãrã zgomot, se
pomeni acum provocat la luptã. Ludwig al II-lea îndemnase la rebeliune fãtisã împotriva
prim-ministrului la putere; aceastã hotãrâre fermã de a se crampona de domnie avea sã se
dovedeascã însã fatalã pentru soarta regelui.
Contele Durckheim luã apelul regelui si-1 tipãri în zece mii de exemplare; totusi, foarte
putin ajunserã în mâinile marelui public. Guvernul bavarez aflã curând de existenta lor si
izbuti sã confiste aproape toate copiile cunoscute, însã scrisoarea fu publicatã în
întregime într-un ziar din Bamberg. Nici Lutz, nici Luitpold nu se puteau expune riscului
de a se confrunta cu o revoltã populara în sprijinirea regelui. Declaratia lui Ludwig
echivala cu o instigare la rãzboi civil dacã regele ar fi înlãturat cu forta; acum, însãsi
supravietuirea regimului Lutz era amenintatã.
Ludwig rãmase derutat de desfãsurarea rapidã a
494
nebun
nimeritelor. Stând în biroul sãu verde din Neuschwanstein, ji compuse o scrisoare vãrului
sãu, printul Ludwig perdinand. îi relata cã se petreceau lucruri de necrezut. Regele îi
povestea despre conversatia lui Osterholzer cu Holnstein si despre complotul urzit de
guvern cu scopul de a-1 detrona pe motivul cã nu mai era capabil sã-si exercite puterea
suveranã. „Nu-mi pot închipui cine u-nelteste în ascuns. Cineva trebuie sã fie. Poti sã
descoperi? stiu de câteva vreme cã au fost plãtiti oameni ca sã umble cu vorba cã sunt
bolnav si inapt sã guvernez. Ce infamie!", scria Ludwig.13 Cu toate acestea, pânã când
scrisoarea ajunse la destinatie, regele fusese deja rãsturnat de la putere.
Tergiversarea lui Ludwig de a pãrãsi Neuschwanstein se dovedi a fi fatalã, în acea dupã-
amiazã, un detasament de soldati înarmati din crestet pânã-n tãlpi sosirã de la Miinchen si
blocarã toate intrãrile în castel. Ludwig era acum prins în capcanã. „latã-mã si prizonier,
fãrã sã fi sãvârsit nici o crimã!", îi spuse el lui Boppeler. „Ce rãu le-am fãcut oare
supusilor mei ca sã fiu pãrãsit de toti? Ticãlos Rege mai sunt, de vreme ce n-am nici un
prieten sã mã ajute!" Continua sã creadã cu naivitate cã situatia avea sã se rezolve în
favoarea lui; era prea istovit, prea descurajat sã lupte contra fortelor mobilizate împotriva
sa. îngrozit la gândul cã s-ar putea într-un fel oarecare ca bunurile sale personale sã cadã
în mâinile inamicilor si apoi sã fie folosite împotriva lui, Ludwig îsi petrecu mtreaga
dupã-amiazã triindu-si hârtiile. Diirckheim arse câteva scrisori de la unii dintre favoritii
regelui, sperând sã pãstreze astfel secretul acestor relatii intime.14
Joi, 10 iunie, contele Durkheim primi un ordin din partea Ministerului de rãzboi prin care
i se cerea sã se prezinte
495

de îndatã în fata superiorilor din Miinchen. Nesigur ce atitudine sã adopte, aghiotantul

cãutã sprijin la rege. Ludwig îl rugã sã rãmânã la Neuschwanstein. Contele telegrafie
aceastã informatie în capitalã, dar i se trimise curând o depesã în numele printului
Luitpold, amenintând cu acuzatia de înaltã trãdare dacã militarul nu se întorcea imediat la
Miinchen. „stii cât de mult mi-as dori sã te tin lângã mine", îi spuse Ludwig lui
Durckheim. „De ce nu-i trimiti o telegramã unchiului meu prin care sã-1 întrebi dacã îti
dã permisiunea sã rãmâi aici?"15 Aceastã recunoastere din partea lui Ludwig a
suprematiei unchiului sãu era primul indiciu clar cã îsi dãdea limpede seama de situatia sa
lipsitã de sperantã si fãrã iesire. Durckheim procedã cum îi recomandase regele, dar
destul de curând sosi rãspunsul: „Contele Durckheim trebuie sã se supunã ordinelor date
de Ministerul de Rãzboi."16
Aghiotantul consemna mai târziu:
„Trebuia sã-1 informez pe Rege despre continutul telegramei si rugãmintile sale de a nu-1
abandona îmi frânserã inima. Dar îmi spuse în cele din urmã: «înteleg cã trebuie sã pleci,
altminteri îti vei distruge cariera si viitorul.» Apoi îmi ceru sã-i procur niste otravã si cu
cât îl refuzam mai mult, cu atât mai tare mã implora. Cum as putea sã fac rost de niste
otravã, 1-am întrebat — chiar presupunând cã as consimti sã sãvârsesc o faptã atât de
criminalã? Regele îmi rãspunse: «De la cel mai apropiat farmacist; poti obtine otravã de
oriunde. Nu mai pot continua sã trãiesc asa."17
Durckheim pãrãsi castelul Neuschwanstein în aceeasi zi. La sosirea în Miinchen,
aghiotantul se pomeni pus sub arest chiar de la garã. Din fericire pentru conte, nu i
496
nebun
se aduse pânã la urmã nici o acuzatie si deveni mai târziu general în armata bavarezã.
Doar câtiva servitori mai rãmãseserã cu Ludwig la Neuschwanstein. Cei mai multi dintre
slujitori plecaserã din castel, abandonându-1 pe rege; loialitatea lor se evaporase pur si
simplu o datã cu întorsãtura nefericitã a evenimentelor. Ludwig nu mai avea pe nimeni
apropiat în preajmã cu care sã se sfãtuiascã, îl pãrãsise si vointa de a se mai lupta cu
guvernul; odinioarã, se închipuise în rolul strãmosilor ilustri si eroici, de pildã Carol cel
Mare si Ludwig Bavarezul, dirijând destinul tãrii sale prin simpla fortã moralã. Totusi,
acum, îsi pierduse credinta chiar si în aceastã fantezie îndepãrtatã. Se simtea înconjurat
de trãdãtori si lasi. Trecuse multã vreme de când Ludwig nu mai dormise adânc fãrã sã se
trezeascã tulburat; cutreiera în lung si-n lat prin castelul sãu, înecându-si grijile în bãuturã
când seara se scurgea anevoios. Lâncezea în Sala tronului încã neterminatã, strãbãtând de
la un capãt la celãlalt pardoseala de marmurã pustie. Castelul era complet izolat de restul
lumii; guvernul bavarez întrerupsese liniile telefonice si livrarea de energie de la grupul
turbogenerator.
în zorii acelei zile, Ludwig îl chemase de urgentã pe medicul districtual, B. Popf. Când
doctorul ajunse la castel, Ludwig îl întâmpinã cu rãcealã, întrebându-1, potrivit relatãrilor
lui Boppeler, „dacã îl considera nebun, asa cum îl socoteau altii". Popf pãru întâi lipsit de
cuvinte potrivite pentru a se exprima, apoi declarã: „în cazul acesta, suntem cu totii
nebuni. Exercit profesiunea de medic de multi ani si am întâlnit rareori pe cineva care sa
fie pe deplin normal." Aceste vorbe lãsarã impresia cã-l satisfãcurã pe rege. „S-ar zice cã
nu sunt mai nebun
497

decât alti oameni", sopti Ludwig înainte sã-1 concedieze pe doctor.18 Prins în capcanã în
castelul sãu, asteptân-du-si sfârsitul inevitabil, Ludwig îsi îndreptã gândul spre
sinucidere, îi declarã lui Welcker: „Spune-i lui Hoppe când va veni mâine sã-mi aranjeze
pãrul cã îmi va gãsi teasta în defileul Pollat. Sper cã Dumnezeu mã va absolvi pentru
acest pas."19
în acea searã, Ludwig purtã o lungã conversatie cu Mayr. îl întrebã dacã credea în
nemurirea sufletului, iar valetul îi rãspunse afirmativ. Ludwig încuviintã, spunând:
„si eu cred în nemurirea sufletului si în judecata lui Dumnezeu. Am citit foarte mult
despre materialism si despre doctrinele lui, dar asemenea argumente nu m-au convins. E
o conceptie care plaseazã oamenii pe acelasi nivel cu animalele si acest lucru nu-i
compatibil cu demnitatea umanã... Sunt pe punctul sã mã prãbusesc de pe cea mai înaltã
pozitie pe care o poate ocupa o fiintã omeneascã în aceastã lume, pânã în abisul cel mai
adânc. Nu voi suporta aceastã cãdere dramaticã; viata ar fi dupã aceea lipsitã de valoare...
As putea îndura sã fiu deposedat de coroana regalã, dar n-as supravietui niciodatã dupã ce
as fi declarat nebun. N-as rezista sã fiu redus la conditia fratelui meu Otto, cãruia orice
supraveghetor îi dã ordine si-1 amenintã cu pumnii când nu vrea sã-1 asculte."20
Pe când noaptea începu sã coboare linistitã, regele porunci ca întregul castel sã fie
iluminat, îi cerea încontinuu lui Mayr cheia de la turnul principal, însã valetul, temându-
se cã Ludwig intentiona sã se arunce în gol de pe balcon, punându-si astfel capãt zilelor,
pretextã cã se pierduse. Oricare ar fi fost intentiile sale, Ludwig se exprimase fãrã doar si
poate în termenii suicidului. „M-
498
nebun
nãscut la ora douãsprezece si jumãtate si voi muri la douãsprezece si jumãtate", afirmase
el.21 De asemenea, declarã mai târziu: „Nu se va vãrsa nici o picãturã de sânge în
interesul cauzei mele. îmi voi încheia socotelile cu Pronia cereascã/'22 si în cele din
urmã: „Nãdãjduiesc cã Dumnezeu mã va ierta pentru acest pãcat."23
Cu putin înainte de miezul noptii, Ludwig îl chemã pe Welcker în biroul sãu de lucru,
unde-i dãrui valetului suma de l 200 de mãrci. „Acestia sunt ultimii mei bani, îi meriti cu
prisosintã, ai fost cel mai loial", îi spuse regele. „la-i chiar acum, mie nu mai îmi
trebuie."24 Coplesit de emotie, Welcker izbucni în lacrimi, iar Ludwig, profund miscat, îi
dãdu în dar o agrafã de aur cu diamant pe care o purta de obicei prinsã la pãlãriile sale.
Scrise de asemenea un bilet, declarând cã Welcker, dacã i se impunea cu forta sã se
întoarcã la munca prãsitului, urma sã fie rãsplãtit de visteria regalã cu suma de 25.000 de
mãrci — „dovadã sigurã cã mintea lui nu era în întregime tulburatã", comenta Wilfrid
Blunt.25
La miezul noptii, membrii comisiei, condusi din nou de doctorul Gudden, sosirã pentru a
doua oarã la Neuschwanstein. De data aceasta, nu întâmpinarã nici o împotrivire. Cu
Gudden mergând în fruntea medicilor F. Miiller si Grashey, precum si a unui grup de
sanitari de la un ospiciu, îsi croirã drum nestânjeniti, trecând de ghereta portarului si
pãtrunzând în corpul palatului. Acolo, îi întâmpinã Mayr, cuprins de frenezie, care le
relatã cu îngrijorare doctorilor despre pornirea regelui de a se sinucide si despre cererile
sale repetate de a obtine cheia de la turnul principal. Se elabora repede un plan pentru a-1
prinde pe Ludwig: Mayr urma sã-i spunã regelui cã gãsise cheia de la turn; infirmierii se
postau la
499
jumãtatea scãrii ce ducea spre turnul principal, în vreme ce Gudden si restul doctorilor
plãnuirã sã se ascundã într-un colt de coridor pe unde trebuia sã treacã regele. Astfel,
Ludwig se pomeni înconjurat din toate pãrtile. Unii dintre sanitari erau dotati cu cãmãsi
de fortã. Mayr dispãru si oamenii se ascunserã. Mai târziu, Miiller evocã aceastã
împrejurare:
„Am auzit deodatã tropot de pasi apãsati si un om de staturã impunãtoare se ivi la intrarea
în coridor, conversând pe un ton transant si hotãrât cu un servitor, care afisa o deferentã
aproape slugarnicã. Supraveghetorii iesirã din ascunzãtori, furisându-se pe treptele de
deasupra si de dedesubt. In acelasi timp, noi ne îndreptarãm cãtre încãperea pãrãsitã de
Rege, tãindu-i astfel orice cale de salvare. Doi dintre supraveghetori îl înhãtarã pe rege de
brate cu mare iutealã. Doctorul Gudden pãsi înainte si spuse: «Maiestate, aceasta este cea
mai tristã misiune pe care soarta mi-a hãrãzit-o vreodatã; cazul Maiestãtii Voastre a fost
studiat cu atentie de patru medici specialisti în boli psihice si, în urma raportului întocmit
de ei pentru unchiul Maiestãtii Voastre, Printului Luitpold i s-a încredintat Regenta. Am
onoarea sã-1 însotesc pe Maiestatea Voastrã la castelul Berg. Vom porni la drum chiar în
aceastã nopate."26
Ludwig nu scoase o vorbã, îsi plimba privirile de la un om la altul într-o tãcere
încremenitã. Apoi, scoase un oftat lung, patetic «Ahh!», urmat cu calm de «Da, ce anume
vreti? Da, ce înseamnã toate astea?»27 Grupul de doctori si infirmieri îl escortarã în
dormitorul sãu, unde Gudden îi prezentã cu umor macabru pe membrii comisiei si-i
aminti regelui cã el însusi îsi luase rãspunderea îngrijirii printului Otto cu multi ani în
urmã si ca
500

atunci fusese primit în audientã. Ludwig îsi aduse aminte de acea împrejurare. Pãstrã
tãcere pentru câteva clipe. Apoi, îi puse lui Guden o întrebare foarte precisã si clarã:
„Cum puteti sã certificati cã sunt nebun fãrã sã mã fi consultat sau examinat mai întâi?"
Gudden îi rãspunse cã îi stabilise exact diagnosticul deoarece existau dovezi
„coplesitoare" si temeinice, sustinute de documente privind boala regelui si cã acestea îi
oferiserã suficiente mijloace pentru a-si forma o judecatã întemeiatã.
Ludwig umbla în sus si-n jos cu pasi mãsurati prin încãpere, vãdit agitat, îsi pãstrã
calmul, dar clocotea de mânie, îl întrebã apoi: „Ascultati-mã, ca neurolog experimentat,
cum puteti fi atât de lipsit de scrupule încât sã întocmiti un certificat medical care este
decisiv pentru viata unui om? Nu m-ati mai vãzut în ultimii doisprezece ani!"
„Am întreprins acest pas pe baza mãrturiilor depuse de servitori", îi replicã Gudden.
, „Ah!", strigã Ludwig. „Pe baza mãrturiei acestor lachei plãtiti pe care i-am ridicat din
nimicnicie si, drept rãsplatã, m-au trãdat! si presupunând cã sunt într-adevãr bolnav, cât
timp credeti cã va dura tratamentul meu?"
„Depinde de Maiestatea Voastrã", îi rãspunse doctorul. „Este necesar ca Maiestatea
Voastrã sã se supunã instructiunilor mele."
„Nici un Wittelsbach - îngãduiti-mi sã vã spun o datã pentru totdeauna - nu e obligat sã se
supunã niciodatã nimãnui!", zbierã Ludwig. Continuã sã mãsoare camera dintr-un capãt
în celãlalt, mormãind din când în când câte o înjurãturã la adresa doctorilor si a
infirmierilor care stãteau alãturi si-1 urmãreau din priviri în tãcere, asteptând sã plece.28
501

Conversatia se curmã. Medicii îl lãsarã pe Ludwig sã-si strângã câteva lucruri personale,
pe care i le împacheta Mayr. Tãcerea stânjenitoare fu ruptã de zgomotul celor trei trãsu'ri
care intrarã în curtea castelului. Flancat de membrii comisiei care doreau sã previnã orice
încercare de evadare, Ludwig coborî scara principalã. Pe când îsi pãrãsea apartamentele
particulare, se întoarse spre Niggl, unul dintre servitorii castelului, si-i sopti: „Pãstreazã
aceste încãperi ca pe un loc sacru, fãrã a îngãdui sã fie profanate de privirile curioase!"
Când Mayr îl ajutã sã-si punã mantaua, Ludwig îi ceru în soaptã niste otravã, dar valetul
nu putea face nimic. Coborî cu pasi mãsurati sirul de trepte ce duceau spre curte,
întorcân-du-se sã-si contemple castelul de basm si spunând pe soptite: „Adio,
Schwanstein, rodul durerilor mele!" Pe când Ludwig se pregãtea sã urce în trãsura
indicatã de Gudden, o santinelã întinse mâna sã-1 sprijine, numai cã gestul sãu fu
întâmpinat cu o privire furioasã, glacialã: „Nu pune mâna pe mine! Pot sã merg si
singur!"29
O mare multime de tãrani si sãteni se adunserã în fata portilor castelului, însiruindu-se pe
tot drumul pânã la Hohenschwangau. Chiar dupã ora patru în zori, portile se deschiserã
larg si Ludwig al II-lea pãrãsi Neuschwan-stein pentru ultima datã. Multimea de oameni
aruncã flori pe când trecea trãsura sa, iar regele, profund impresionat, înclinã din cap în
tãcere. Stând în picioare în curte, sergentul Boppeler urmãrea din priviri cum echipajul se
pierdea în depãrtare, învãluit de ploaie si ceatã. „Nu voi uita niciodatã acea procesiune
funerarã pentru un suveran în viatã."30
502
37
Gotterdãmmerung
turnul de la Neuschwanstein la castelul Berg durã opt ore. Ludwig cãlãtorea singur în cea
de-a doua dintre cele trei trãsuri; mânerele portierelor din interior fuseserã scoase asa
încât nu putea încerca sã scape prin fugã. Când trãsurile poposirã la Weilheim astfel ca
membrii comisiei sã se reconforteze cu mâncare si bãuturã, lui Ludwig nu i se permise sã
iasã din vehicul din teamã cã ar fugi. La Seeshaupt, procesiunea se opri sã schimbe caii la
Gasthof zur Post*, unde Ludwig ceru un pahar cu apã. Sotia dirigintelui de postã, Frâu
Arma Vogi, i-1 aduse la trãsurã, iar regele îl luã din mâna ei soptindu-i: „Multumesc,
multumesc foarte mult."1 De îndatã ce trãsurile pornirã, Frâu Vogi trimise un mesager la
Possenho-fen, unde se gãsea în vizitã verisoara lui Ludwig, împãrãteasa Elizabeth.2 Acest
convoi ciudat si trist ajunse la lacul Starnberg în dupã-amiaza zilei de sâmbãtã, 12 iunie,
si îsi urmã calea ocolind perimetrul mãrginit de pânã sosi la hotarele domeniului regal.
503
Gasthof zur Post (Ib. germ.) - han, haltã de postã

Initial, regele trebuia sã fie tinut sub pazã la Linderhof. Castelul, retras si usor de
supravegheat, era singura dintre proprietãtile terminate ale regelui. Se fãcuserã pregãtiri
în scopul sechestrãrii lui; la o sedintã a membrilor comisiei tinutã la scurt timp dupã ce
Ludwig îsi emise contraproclamatia, contele Holnstein obiectã pe neasteptate fatã de
planul cu Linderhof. Dupã pãrerea contelui, loialitatea si devotamentul plebei locale
pentru rege transformau castelul într-un loc total nepotrivit unei detentii în deplinã
sigurantã. Se puserã în discutie câteva optiuni, inclusiv castelul Furstenried, unde era
închis printul Otto, si fosta cabanã de vânãtoare de la Berchtesgarten. în cele din urmã,
Holnstein îi convinse totusi pe ceilalti si se stabili ca fortãreata Berg sã devinã noua
închisoare a regelui. Contele argumentã cã Berg, datoritã apropierii de capitalã, le-ar
permite membrilor comisiei si medicilor sã vinã si sã plece dupã bunul plac. Se pare cã
numeroasele pericole la care se expuneau tinându-1 pe regele detronat în captivitate în
vecinãtatea Munchen-ului nu fuseserã luate în discutie. O datã cu apelul lansat de Ludwig
la rezistentã armatã împotriva primului ministru si a noului print regent, posibilitatea
eliberãrii sale si implicit a reînscãunãrii de cãtre monarhisti era foarte realã; întemnitarea
atât de aproape de capitalã îl expunea pe rege nu numai probabilitãtii crescute de a fi pus
în libertate, ci deopotrivã de a cãdea victimã unui potential atentat. Cu toate acestea,
contele Holnstein îsi impuse punctul de vedere si la castelul Berg se fãcurã toate
pregãtirile pentru primirea noului prizonier.
Pânã când ajunse la Berg, Ludwig nu puse geanã pe geanã de peste douãzeci si patru de
ore; totusi, când trãsura sa trase la scarã, pãrea sã fie extrem de calm.
504
nebun
recunoscu pe paznicul de serviciu, sergentul S. Sauer, si-1 întâmpinã cu un salut
prietenesc: „Ah, Sauer, mã bucur sã vãd cã esti din nou la post aici."3
Diversi lucrãtori robotiserã la Berg cu o dupã-amiazã mai înainte, transformând castelul
în închisoare. Se hotãrâse ca regelui sã i se îngãduie dreptul de a folosi nestân-jenit fostul
sãu birou de lucru si dormitorul situate la primul etaj; însã, anticamera acestui apartament
avea usa blocatã, încât broasca putea fi descuiatã numai din exterior. Se perforaserã cu
burghiul peretii acoperiti cu lambriuri, asa cã regele putea fi tinut sub strictã
supraveghere. Amenintarea cu urmãrirea permanentã îl ofensã profund pe regele
mizantrop. Pe când Ludwig se instala în temnita astfel pregãtitã, observã de asemenea cã
toate ferestrele fuseserã ferecate cu drugi de fier. Singurul sãu comentariu fu: „Totul este
într-o formã perfectã."4
Castelul Berg era plin de chipuri necunoscute, iar regele deveni imediat suspicios,
temându-se de un posibil atentat, îi privea cu neîncredere în egalã mãsurã atât pe prusaci,
cât si pe catolici, socotind cã unii ori ceilalti -sau chiar o coalitie a lor - purtaserã
rãspunderea pentru detronarea lui. Dupã întâlnirea cu Bruno Mauder, infir-mierul-sef
desemnat sã-1 îngrijeascã, regelui i se prezentarã cei trei asistenti ai acestuia, Braun,
Schneller si Hack. Ludwig lãsã impresia cã se încrede în Mauder, dar rãmase nesigur în
privinta celorlalti sanitari. Când Mauder fu singur cu Ludwig, acesta îl întrebã în soaptã:
'/De unde provin ceilalti? Sunt prusaci?"
„Nu, Maiestatea Voastrã, sunt bavarezi", îi rãspunse Mauder.
„si care e religia lor?"
/,Pãi, toti sunt catolici, Maiestatea Voastrã."5
505

în acea dupã-amiazã, pe la ora trei, regele se retrase în cele din urmã la culcare. Nu
dormise de aproape douã zile si îl rãzbise extenuarea. Ii lãsase ordine clare lui Mauder sã
fie trezit din somn la miezul noptii. Dar doctorul Muller, auzind acest lucru, interzise
categoric sã fie desteptat, dorind sã regleze programul cotidian al regelui. La început,
Ludwig dormi adânc; apoi, pe mãsurã ce noaptea se scurgea încet, începu sã se
zvârcoleascã în pat si sã bolboroseascã fãrã sir în somn. Se trezi pânã la urmã la ora douã
dimineata. Uitându-se la ceas, chemã imediat cu clopotelul un servitor. Doi paznici
fãceau de serviciu în acea noapte la Berg, Braun si Schneller. Ludwig ceru sã stie de ce
ordinele lui nu fuseserã îndeplinite, iar cei doi îl informarã cã doctorii hotãrâserã sã-1 lase
sã doarmã toatã noaptea. Ludwig pretinse sã i se aducã hainele, dar fu refuzat. Se ridicã
din pat, mãsurând cu pasul încãperea de la un capãt la celãlalt, în cãmasa lungã de noapte
bãrbãteascã. Apoi, ceru niste pâine si o portocalã, aceastã gustare servindu-i-se în camerã,
unde Ludwig o savura pe îndelete. Pânã la urmã, frigul îl sili sã se reîntoarcã în pat.
Ziua urmãtoare, 13 iunie 1886, avea sã fie ultima din viata regelui. Se trezi din somn la
ora sase dimineata, îl chemã pe Gudden si ceru permisiunea sã asiste la liturghia oficiatã
la Aufkirchen. Dar medicii refuzarã sã-i îngãduie acest lucru, Ludwig acceptând refuzul
în tãcere. Stãrui apoi sã fie chemati Mayr, valetul sãu preferat si frizerul Hoppe, însã i se
aduse la cunostintã cã nu mai erau în serviciul lui personal. Cu resemnare, Ludwig îi
permise lui Mauder sã-1 bãrbiereascã si sã-1 ajute la îmbrãcat, iar apoi se asezã sã ia
micul dejun. Când termin^ de mâncat, îi întinse ceasul de buzunar lui Mauder>
50b
nebun
rugându-1 sã-1 întoarcã, însã Schneller, aflat de pazã, deveni numaidecât bãnuitor si
însfacã iute ceasul din mâinile infirmierului, insistând sã facã el în schimb respectiva
operatie.
Atât Gudden, cât si Grashey întretinurã în acea dimineatã scurte conversatii cu regele.
Ludwig era calm, desi solicitã în repetate rânduri amãnunte despre natura tratamentului
propus. Grashey îl informã cã trebuia sã-si trãiascã viata cu moderatie, evitând excesele;
regelui i se recomanda sã respecte un program echilibrat, sã bea cu cumpãtare, sã-si
umple timpul îndeletnicindu-se cu ceva si sã coopereze pe deplin cu doctorii desemnati
sã-1 îngrijeascã, urmându-le sfaturile. Ludwig pãrea sã accepte aceste recomandãri si
chiar ceru ca biblioteca sa personalã sã fie transportatã de la Neuschwanstein la Berg,
însã îsi exprimã nemultumirea cã Holnstein fusese numit unul dintre paznicii sãi. Era cât
se poate de clar nu numai cã Ludwig cãpãtase aversiune pentru fostul sãu Oberstall-
meister, dar si cã îl privea cu suspiciune, întrebã de asemenea în repetate rânduri despre
nationalitatea si credinta gardienilor si infirmierilor instalati de guvern la Berg.
Gudden sugerase ca regele sã se plimbe prin grãdinã, iar Ludwig, dornic sã scape dintre
zidurile noii temnite, consimti.6 La ora unsprezece si jumãtate, cei doi oameni, Gudden si
regele, îsi începurã plimbarea pe jos, reîntor-cându-se la douãsprezece si un sfert. Erau
urmati de ordonante de la o distantã discretã. Prezenta paznicilor îl tulbura pe Ludwig,
care îl întrebã pe Gudden dacã era expus vreunui pericol. Doctorul îl asigurã cã nu-1
ameninta nici o primejdie si, pentru a-1 linisti pe rege, le fãcu semn soldatilor însãrcinati
cu serviciul de pazã, fluturând din mânã de câteva ori, sã se depãrteze. Sositi
507

din nou la Berg, Gudden le prezentã celorlati medici un raport favorabil, spunându-le cã
plimbarea decursese în liniste si cã regele îl impresionase cu comportamentul sãu calm.
Plãnui sã-1 mai scoatã pe Ludwig la plimbare spre searã. Ceilalti membri ai comisiei
gãsirã purtarea regelui incredibilã. Ei îl considerau periculos, un lunatic imprevizibil, iar
încrederea oarbã manifestatã de Gudden li se pãrea iresponsabilã, în acea dupã-amiazã,
Gudden îi telegrafie lui Lutz: „Pânã acum, toate merg strunã."7
Tot în acea dupã-amiazã, Ludwig purtã o lungã discutie cu Friedrich Zanders,-
intendentul curtii regale de la Berg. Gudden specificase cã Zanders trebuia sã-i promitã sã
nu vorbeascã despre vreun plan de salvare cu regele si acesta se învoi. Ludwig îl
întâmpinã cu cãldurã pe intendentul fost în serviciul sãu personal timp de cincisprezece
ani; de îndatã ce rãmaserã singuri, Ludwig îi arãtã gãurile fãcute în tãblia usii si drugii de
fier care astupau ferestrele încãperilor. Conform relatãrilor lui Zanders, „ochii îi scãpãrau
de energie si viatã ca în zilele cele mai bune si cãpãtaserã o expresie care diferea întru
totul de cea avutã în urmã cu patruzeci si opt de ore". Ludwig îsi începu conversatia,
întrebându-1 pe Zanders: „Crezi cã mã vor tine încarcerat mai mult de un an asa cum sunt
acum?" Zanders îi rãspunse cã, desi nefiind medic, era convins cã un tratament putea fi
efectuat cu rezultate foarte bune în mai putin de un an si cã, în acest caz, nu se astepta ca
regele sã rãmânã întemnitat atâta vreme.
„Socoti într-adevãr cã asa vor sta lucrurile?", îl întrebã Ludwig. „«L'appetit vient en
mangeant»*. Unchiul
* L'appetit vient en mangeant (Ib. fr.) - Pofta vine mâncând. SOS
l
Degete nebun
meu Luitpold se va obisnui cu cârmuirea si va ajunge sã guste puterea atât de mult, încât
nu mã va mai lãsa niciodatã sã ies de aici.» Conversatia se sfârsi cu o întrebare pusã de
rege cu privire la numãrul soldatilor care fãceau serviciul de pazã pe domeniul castelului
si dacã acestia erau înarmati. Zanders îl informã cã acest corp de gardã îngloba între sase
si opt politisti, nedotati însã cu arme. Vestea pãru sã-1 usureze sufleteste pe Ludwig în
mare mãsurã, înainte ca Zanders sã plece, Ludwig îl conduse printr-un gest al mâinii cãtre
un ungher din încãpere, ferit de privirile iscoditoare itite pe furis prin gãurile fãcute în
tãblia usii. Zanders mãrturisi mai târziu cã îsi închipuise cã regele intentiona sã-i
încredinteze o tainã importantã, dar, amintindu-si de angajamentul luat fatã de Gudden, îl
rugã pe Ludwig sã-i îngãduie sã se retragã. «Expresia privirilor întunecã pe neasteptate
chipul Regelui, dându-i aerul crunt pe care-1 cãpãta când punea stãpânire pe el
suspiciunea. Nu scoase nici o vorbã si îmi fãcu semn sã plec.»8
Totusi, înainte de plecare, Zanders îi înmâna regelui un numãr de hârtii, inclusiv meniul
si ordinea de zi. Ludwig le luã, le rãsfoi si apoi îi întinse intendentului un plic sigilat care,
spuse el, continea o scrisoare pentru verisoara lui, împãrãteasa Elizabeth. îl rugã sã ducã
scrisoarea la Possenhofen, iar Zanders se învoi, în mod surprinzãtor, membrii comisiei
guvernamentale nu-1 chestionarã pe Zanders în legãturã cu conversatia purtatã si nici
unul nu stiu nimic despre mesajul secret trimis împãrãtesei.
Ludwig se întretinu tot în acea zi cu doctorul Miiller, ultima sa discutie consemnatã.
Medicul evocã mai târziu: "Regele stãtea în picioare, când am intrat; mã mãsurã cu
509

ochii din crestet pânã-n tãlpi, dar nu suportã sã mã priveascã drept în fatã, cum si eu fãcui
de altfel, în timpul conversatiei noastre, deveni din ce în ce mai agitat si umbla încoace si
încolo prin încãpere, stãpânit de nervozitate. Discutia în sine nu era nimic altceva decât
un joc de-a v-ati ascunselea între pacient si medicul sãu."
„L-ati îngrijit de-a lungul ultimului an pe fratele meu", începu Ludwig. „Cum se simte?"
„în tot acest timp, n-am observat nici o schimbare deosebitã în starea sa."
„Cum se întâmplã în genere, vi s-au dat probabil ordine sã trimiteti acelasi soi de raport
despre mine, asa cum obisnuiati sã-mi trimiteti mie altãdatã despre Print."
„N-am primit un atare ordin", îi rãspunse Miiller.
„Veti scrie câteodatã cã mã simt foarte rãu — cum nu se poate mai rãu — si toti vor fi
încântati sã afle de starea mea proastã".
„Sunt convins, Maiestatea Voastrã, cã toatã lumea se va bucura sã audã cã sãnãtatea
înãltimii Voastre s-a îmbunãtãtit", îi replicã Miiller.
„Da, da", încuviintã Ludwig. „Dar nu-i atât de greu sã-i administrezi unui om ceva în
supã — ceva ce-1 va împiedica sã se mai trezeascã din somn vreodatã?"
Miiller nu-i rãspunse la aceastã întrebare, iar Ludwig îi ghici tulburarea.
„Care e cel mai bun narcotic?", se interesã regele.
„Sunt mai multe — opiu, morfina, cloroformul, bãile, scãldatul, gimnastica, exercitiile
fizice."
„Veti rãmâne aici mereu?", se informã Ludwig.
„Voi schimba postul în fiecare lunã cu un coleg."
„Cine e?"
„N-a fost numit încã."
510
[egele nebun
„Ah, încuviintã Ludwig, va sti cu sigurantã niste mijloace prin care sã pot fi lichidat cu
usurintã."
„Maiestatea Voastrã, îi spuse Miiller, rãspund pentru colegii mei ca si pentru mine
însumi; datoria moralã a unui medic e sã vindece si nu sã omoare oameni.."
Cei doi mai staturã de vorbã un timp despre lucruri lipsite de importantã, dar Ludwig îsi
îndreptã atentia spre lacul Starnberg, unde urmãri cu privirea cum o micã barcã cu vâsle
trecea în sus si-n jos de-a lungul tãrmului, îi fãcu în cele din urmã un semn din cap lui
Miiller, permitându-i sã se retragã. Potrivit relatãrilor doctorului: „îmi petrecusem cu
Regele aproape trei sferturi de orã si în tot acest timp mi s-au pus mai multe întrebãri
decât la examenele tinute în fata unei comisii de stat. Dacã n-as fi fost deja informat
despre comportarea pacientului de cãtre doctorul Gudden si convins de boala sa ca
urmare a primei si celei de-a doua vizite fãcute la Neuschwanstein, atunci n-as fi avut
niciodatã prilejul sã stabilesc diagnosticul."9
Când Mauder pãtrunse în încãpere în acea dupã-ami-azã sã se intereseze de preferintele
lui Ludwig pentru cinã, îl gãsi stând în picioare la fereastrã si privind tintã spre lac.
Infirmierul intui cã Ludwig era nelinistit din cauza ploii care cãdea fãrã întrerupere,
temându-se cã plãnuita plimbare de searã cu doctorul Gudden ar putea fi amânatã sau
chiar contramandatã, îl rugã pe Mauder sã-i aducã lornionul de operã din biroul alãturat si
Ludwig îl folosi sã scruteze suprafata apei. în cele din urmã, se întoarse cu spatele la
fereastrã si-1 întrebã pe infirmier dacã soldatii care fãceau serviciul de pazã în Parcul
castelului primiserã instructiuni noi, interesân-du-se din nou dacã erau înarmati.
511

Dupã-amiaza se scurgea linistitã la Berg, cu membrii comisiei discutând discret despre

situatia în care se aflau. Se vorbi la un moment dat despre faptul cã se impuneau mãsuri
suplimentare de precautie pentru paza regelui, iar contele Holnstein sugerã cã tãrmul
lacului ar trebui sã fie cumva îngrãdit cu un gard de scânduri, însã aceastã problemã nu se
dezbãtu prea mult si Holnstein plecã, declarând cã se întorcea la Mtinchen, unde plãnuise
sã-si petreacã seara. La ora patru si jumãtate, Ludwig mancã pe sãturate. Ca si cum ar fi
vrut sã prindã curaj, bãu o cantitate însemnatã de alcool: un pahar cu bere, douã pahare cu
vin dres cu mirodenii, trei pahare cu vin obisnuit de Rin si douã pahare cu arac, bãuturã
alcoolicã preparatã din orez.10 Când isprãvi ospãtul, trimise dupã doctorul Gudden,
cerându-i sã facã împreunã plimbarea de searã asa cum stabiliserã. Turna cu gãleata, dar
vremea nu pãrea sã-1 retinã pe rege. Gudden acceptã, iar Ludwig îsi schimbã hainele.
Desi încuviintase plimbarea plãnuitã, doctorului nu-i prea surâdea perspectiva. Se plânse
câtorva membri ai comisiei nu numai de vremea asprã si urâtã, ci si de întrebãrile
neîncetate cu care-1 coplesise regele în cursul peregrinãrii anterioare. Totusi, Gudden se
simtea obligat moralmente sã-si respecte cuvântul dat. Medicul le comunicã unora dintre
colegi cã el si regele urmau sã se întoarcã la Berg în jurul orei opt.
Cerul deasupra lacului Starnberg se întunecase din pricina norilor cenusii pe când cei doi
oameni se pregãteau sã iasã la plimbare; ploaia contenise pentru un timp. Ludwig se
îmbrãcase cu un palton gros, negru, la douã rânduri, cu guler de catifea, si-si pusese un
melon-în timp ce astepta pe treptele castelului, îsi descheie cu
512
nebun
grijã nasturii vestonului de stofã, lãsându-si si paltonul deschis. Gudden purta o manta de
lânã gri si un joben negru de mãtase. Atât regele, cât si doctorul, aveau umbrele. Ludwig
îi întinse umbrela lui Mauder si-i ceru sã o deschidã. Mauder se supuse ordinului,
înapoin-du-i-o apoi regelui, care coborî scara si începu sã strãbatã aleea din grãdinã.
Gudden se încheia încã la manta când Ludwig pornise deja la drum, asa cã se grãbi sã-1
prindã din urmã. Pe când cei doi se depãrtau, infirmierii prinserã a-i urmãri ca o umbrã,
însã Gudden se întoarse brusc si le sopti: „Es darf Kein Pfleger mitgehen" — „Infirmierii
nu trebuie sã-1 însoteascã pe Rege."11 Ludwig alesese sã meargã spre vale pe cãrarea
grãdinii care înconjura malul lacului, iar Gudden îi calcã pe urme fãrã ezitare.
Lauterbach, unul dintre politistii de strajã la castel, vãzu cum Ludwig si Gudden se
îndreptau cãtre tãrmul lacului, pierind în cele din urmã în ceatã si negurã. Nu aveau sã
mai fie vãzuti în viatã.
513
38
Misterul lacului Starnberg
In acea duminicã searã, pânã la ora opt, Ludwig si Gudden nu se întorseserã încã de la
castelul Berg si o aprehensiune crescândã pricinuitã de presimtirea cã se întâmplase ceva
rãu se rãspândi printre membrii personalului de serviciu. Trei paznici patrulaserã ca de
obicei în lung si în lat prin parcul castelului, însã fiecare raportase cã nu vãzuse sau nu
auzise nimic neobisnuit. Lauterbach, seful de politie repartizat la Berg, dispuse sã se facã
imediat cercetãri prin grãdinile din preajma castelului. Nu se descoperi însã nici un semn
al trecerii regelui si a lui Gudden, desi una dintre santinele anuntã cã observase dâre
proaspete lãsate de rotile unei trãsuri chiar dincolo de portile principale, pe drumul ce
ducea spre Miinchen.
Se scurse aproape o orã pânã ce doctorul Miiller ordonã sã se examineze cu atentie
întregul domeniu regal. Vãzduhul se înnegurase din ce în ce mai mult, iar ploaia ce
potopea din nou cu bulbuci si bãtaia vântului îngreunau investigatiile. Politistii, soldatii
de pazã, subofiterii sanitari, servitorii si doctorii îsi unirã fortele, pornind în cãutarea
celor doi dispãruti. De-a lungul malului, un
514
nebun
grup de oameni începurã sã cerceteze cu înfrigurare printre desisurile de trestie, tortele lor
arzând în vâlvãtãi ca niste semnale fantastice în amurgul spãlãcit si cetos.
La o depãrtare de jumãtate de milã de la castel, pe poteca ce mãrginea malul lacului
Starnberg, unul dintre paznici observã imediat umbrela strânsã a regelui, asezatã de-a
curmezisul unei bãnci din parc. Dupã o examinare mai atentã, descoperi de asemenea
paltonul si vestonul de stofã cu care fusese îmbrãcat Ludwig. Aceste vesminte trebuie sã
fi fost lepãdate în grabã, fiindcã erau întoarse pe dos, cu mânecile vestonului vârâte încã
în cele ale paltonului. Amândouã straiele se îmbibaserã de apã. Câmpul vizual de la
potecã spre lac era partial estompat de un numãr de tufisuri si copaci. Câteva dintre
crengile pomilor de aici se rupseserã, ca si cum cineva ar fi cãzut sau ar fi fost îmbrâncit
în frunzis. Mai departe, în josul cãrãrii, gardul viu de tufe si plante se despãrtea,
permitând accesul cãtre tãrmul lacului. Paznicul înainta pânã la marginea apei; acolo,
pluteau printre trestii în voia valurilor douã pãlãrii, melonul regelui si jobenul de mãtase
al doctorului Gudden.
Aceste descoperiri de rãu-augur îi prevesteau o mare nenorocire medicului Miiller, care o
luã la goanã spre coliba unui pescar din apropiere, îl trezi din somn pe bietul om, pe
nume Jacob Lidl, si-i porunci sã-si mâne barca de-a lungul tãrmului în cãutarea celor doi
dispãruti. Miiller si Leonhard Huber, administratorul castelului, se alãturarã lui Lidl în
barcã, urmati de Jakob Wimmer, intendentul general al domeniului, doi servitori pe nume
Schuster si Liebmann, precum si de ajutorul de bucãtar, Gumbiller. Lopãtând în josul
lacului din locul 111 care fuseserã gãsite cele douã pãlãrii, Huber distinse
515

un obiect închis la culoare ce plutea pe suprafata apei printre stufãrisuri, la o distantã de

aproximativ zece picioare de mal. Lidl se apropie vâslind în acea directie, asa încât Huber
reusi sã desluseascã un trup omenesc, lunecând pe apã cu fata în jos si cu bratele
desfãcute si întinse cãtre mal. Lidl opri barca din plutire cu vâslele, iar Huber si
Gumbiller sãrirã în lac sã rãsuceascã trupul: era Ludwig. Ochii îi rãmãseserã larg
deschisi, fixati în vid, la atingere corpul fiindu-i rece ca gheata. Lacul avea acolo o
adâncime de numai patru picioare, iar membrele inferioare ale regelui se împlântaserã în
prundisul mãrunt amestecat cu nisip de pe fundul apei, priponindu-i partea posterioarã a
corpului, în vreme ce curentul îi mentinea trunchiul la suprafatã; Miiller si Liebmann
ajutarã sã fie tras corpul în barca lui Lidl, Huber ordo-nându-le lui Wimmer si lui
Schuster sã se înapoieze la castel si sã aducã o targa.
Lidl îsi întoarse luntrea si, lunecând în întuneric, mica ambarcatiune de lemn se ciocni
aproape imediat de un al doilea cadavru ce plutea pe apa lacului cu fata în jos. Miiller si
Huber întinserã mâinile, îl apucarã si-1 întoarserã: era doctorul Gudden. îl gãsiserã într-o
pozitie stranie, pe jumãtate îngenuncheat, pe jumãtate sezând, picioarele, la fel ca si cele
ale regelui, fiind împlântate în pietrisul de pe fundul lacului. Miiller si Huber traserã si al
doilea les în barcã, ordonându-i lui Lidl sã vâsleascã pânã la mal. Desi era vizibil cu
ochiul liber cã amândoi oamenii muriserã deja de câtva timp — rigiditatea cadavericã
începând sã se evidentieze — se depuserã eforturi frenetice pentru a-i readuce la viatã.
Miiller se ocupã de rege, fãcându-i respiratie gurã la gurã, strâ-duindu-se sã-1 resuscite; îi
scoase de asemenea
[egele nebun
pantofii si sosetele, fãcându-i mici incizii pe tãlpile picioarelor pentru a-i verifica
reactiile. Doi politisti se îngrijeau de doctorul Gudden, încercând sã-1 reanimeze. Când
baronul Washington dãdu din întâmplare peste aceastã scenã, presupuse cã mai existau
încã sperante si se repezi sã-i telegrafieze primului ministru: "si Regele si Gudden sunt în
viatã. Miiller le face respiratie artificialã."1
La miezul noptii, dupã aproape o orã de încercãri zadarnice, Miiller renuntã la toate
manevrele de resuscitare, declarându-1 pe rege mort. Cele douã cadavre furã înfãsurate în
pãturi aduse de la castel, asezate în barca lui Lidl si transportate din nou de-a lungul
tãrmului pânã la docuri; acolo, cele douã trupuri neînsufletite furã depuse în camere
diferite, acoperite cu giulgiuri. Furã chemate numaidecât oficialitãtile locale si se
desfãsurã o examinare succintã. Gudden se luptase din toate puterile pentru a scãpa cu
viatã. Fata lui prezenta zgârieturi pe nas si pe frunte. Portiunea de deasupra ochiului drept
i se învinetise, iar pielea de pe frunte i se spintecase destul de adânc în urma unei lovituri.
Avea de asemenea o cicatrice lungã pe obrazul drept. Unghia degetului mijlociu de la
mâna dreaptã îi fusese smulsã. In schimb, nu se semnalã existenta nici unei rãni pe trupul
regelui; dupã relatãrile lui Miiller, pe chip i se asternuse o "expresie sumbrã, autoritarã,
aproape tiranicã."2
Nici o parte a vietii lui Ludwig nu este tot atât de uwãluitã în legendã pe cât e moartea sa.
De îndatã ce se râspândi vestea în Miinchen, începurã sã circule zvonuri
517

fanteziste cum cã regele îl strangulase pe doctorul Gudden si apoi se sinucisese, cã fusese

victima unui complot cu scopul de a-1 asasina sau cã se înecase când încerca sã evadeze.
Guvernul bavarez anuntã în cele din urmã cã regele îl ucisese dupã toate probabilitãtile pe
doctorul Gudden si apoi îsi fãcuse singur seama, doar spatiul detinut cauzei decesului
rãmase necompletat în procesul verbal întocmit dupã efectuarea autopsiei lui Ludwig.
Anii scursi, laolaltã cu distrugerea multor documente relevante au învelit efectiv moartea
regelui în mantia misterului, ascunzând o enigmã pãstratã pânã în ziua de azi.
Trimisul plenipotentiar prusac în Bavaria, contele Philipp zu Eulenburg, se întâmplã sã
fie la lacul Starnberg pe 13 iunie 1886. El vizitã castelul imediat dupã ce aflã de tragedie
si formulã mai târziu câteva pãreri discutabile, înglobate acum în corpul canonic al
bibliografiei critice despre împrejurãrile mortii lui Ludwig. Eulenburg îi scrise
urmãtoarele prietenului sãu, Fritz von Farenheid-Beynuhnen:
"Am suportat cu bine emotia puternicã pricinuitã de aceastã dramã regalã. Mi-a trezit un
deosebit interes sã fiu martor ocular la aceastã recentã catastrofã, dintre cele mai
incredibile. Informat de planurile urzite de guvern pentru detronarea nefericitului Regele,
am fost de asemenea implicat în evenimentele petrecute la Hohen-schwangau, unde
Regele, în nebunia lui, condamnase la moarte comisia care venise sã-i anunte alungarea
din domnie. Am fost totodatã trezit din somn în acea noapte la Starnberg, unde Regele si
doctorul Gudden au fost gãsiti în apã lângã Berg. Nu voi uita niciodatã acea impresie
încercatã pe când lunecam cu barca pe lacul singuratic împreunã cu pescarul Jakob Ernst
în pâcla
518
le nebun
zorilor de zi. Tãcerea mortii învãluia Castelul Berg; servitorii stãteau palizi la fatã si
stupefiati în curte si pe coridoare când mergeam în grabã, cu inima palpitând, spre
încãperea în care Regele legendar se odihnea în pace pe catafalc, cu un zâmbet nebun pe
buzele de o paloare cadavericã, cu suvitele ondulate de pãr negru zbârlite sfidãtor pe
fruntea albã. întrebãrile mele nelinistitoare rãmaserã fãrã rãspuns. A trebuit sã reconstitui
întâmplarea dramaticã din crâmpeiele cunoscute, în camera alãturatã, zãcea întins pe
catafalc doctorul Gudden, cu o expresie sumbrã, încremenitã pe figurã. I-am vãzut
cicatricea adâncã de pe frunte, semnele înfiorãtoare pe gâtul gros ale sugrumãrii. Fusese
strangulat de Rege când încercase sã-1 împiedice sã se sinucidã. Am fost primul care a
cercetat scena luptei îndârjite dintre ei la lumina zilei. Am remarcat urmele de pasi lãsate
de Rege în adânc, sub apã. Aceste semne n-ar fi putut fi întipãrite de cineva care încerca
sã scape prin fugã spre mijlocul lacului. Regele, care fusese un înotãtor rezistent, ar fi
putut fugi spre dreapta sau spre stânga tãrmului. Se îndreptase dinadins spre propria-i
moarte. Din locul în care se desluseau semne evidente de luptã cu doctorul Gudden,
urmele de pasi lãsate de Rege trasau o linie de la tãrm cãtre mijlocul lacului unde-si
gãsise moartea."3
Se pun câteva probleme în legãturã cu afirmatiile fãcute de Eulenburg. Mai întâi de toate,
acesta declarã cu fermitate cã observase clar semne de strangulare pe gâtul lui Gudden,
fapt ce sugereazã cã doctorul fusese °morât de rege. Dar nici Muller, care descoperise si
apoi laminase cadavrele, si nici medicii care fãcuserã autopsia, nu sesizaserã asemenea
urme de sugrumare. Eulenburg e§te singura persoanã care pretinde sã le fi vãzut. Prin
Urmare, mãrturia lui trebuie sã fie privitã cu rezervã.
519

si mai îndoielnice sunt afirmatiile lui Eulenburg referitoare la locul real în care se
desfãsurase tragedia. Trimisul plenipotentiar prusac scrisese ulterior cã inves-tigase zona
din preajma tãrmului unde parcul se povârnea spre lac si cã observase siruri paralele de
urme de pasi cãtre apã pe care le identificase ca apartinând regelui si doctorului Gudden.
Eulenburg pretinse de asemenea cã vãzuse urme de picioare întipãrite pe malul nãmolos,
indicând cã regele si doctorul Gudden se încãieraserã înainte ca Ludwig sã se înece, însã
spusele lui Eulenburg sunt lipsite de adevãr. El declarase cã a explorat tãrmul lacului la
ora patru dimineata, remarcând urme de pasi ce duceau de la aleea din grãdinã pânã la
marginea apei; cu toate acestea, între timp, plouase fãrã încetare cel putin opt ore, iar
aversele si rafalele de vânt transformaserã coasta într-un teren mlãstinos. E absurd sã
credem cã douã siruri de urme de pasi, lãsate în grabã de doi oameni care alergau
probabil cãtre tãrm, ar fi rãmas imprimate în noroiul moale dupã o furtunã ce durase opt
ore. si nici depozitia lui Eulenburg cu privire la urmele de pasi întipãriti pe albia lacului
nu este mai demnã de crezare. Contrar declaratiei contelui, fundul lacului unde murise
Ludwig nu era acoperit cu nãmol, ci cu pietris mãrunt amestecat cu nisip. Prin urmare,
nici o întipãrire în adâncime a urmelor de pasi n-ar fi putut rãmâne, ci doar prundis
tulbure si netasat. Chiar arãtân-du-ne îngãduitori cu Eulenburg, nu se poate sã nu te
întrebi cum reusise sã distingã urme de pasi sub luciul apei, pe fundul lacului, dupã ce
bântuise o furtunã însotitã de ploaie si vânt puternic. Versiunile despre aceste semne
concrete lãsate de-a lungul malului si pe albi3 lacului sunt eronate, concluzie la care a
ajuns si comisia
520

de anchetã formatã la Starnberg, care a raportat cã "vântul, ploaia si valurile puternice au

fãcut sã nu se poatã distinge în nici un chip vreo urmã de pas."4
Nici informatia referitoare la momentul precis al mortii regelui nu este mai concludentã.
Ludwig si doctorul pãrãsiserã castelul Berg la ora sapte fãrã un sfert în acea noapte,
pentru a-si face plimbarea programatã, apucând pe poteca spre lac, si erau asteptati sã se
reîntoarcã la opt. Amândoi aveau ceasuri de buzunar. Când li s-au descoperite cadavrele,
ceasornicul regelui era oprit la sapte fãrã sase minute, în vreme ce ceasul doctorului
Gudden arãta ora opt. Dacã admitem cã ceasul lui Ludwig încetase sã mai functioneze
când intrase în contact cu apa, aceastã ipotezã sugereazã cã Gudden îi supravietuise
regelui cu putin peste o orã. Principala problemã ridicatã de aceastã dovadã este cã nu
existã nici o confirmare independentã în sprijinul orei arãtate de ceasornicul regelui,
examinat imediat si dispãrut mai târziu în cursul noptii, dupã câte s-ar pãrea, în buzunarul
baronului Washington, nemaifiind gãsit niciodatã. Desi numerosi autori s-au hazardat în
speculatii teoretice pentru a explica aceastã diferentã de timp, problema rãmâne acoperitã
de mister.
S-a insinuat cã Gudden uitase pur si simplu sã-si întoarcã propriul ceas si cã acesta se
opri înainte de moartea lui. Aceastã supozitie este ridicolã: Gudden era un om cu
obiceiuri riguroase, hotãrât sã-i fixeze regelui un program ordonat. tinând cont de orarul
sãu precis, esalo-ftat cu rigurozitate si încãrcat de consultatii, telegrame cãtre guvern,
rapoarte si întâlniri cu ceilalti membri ai co-fltisiei, cu mese stabilite la ore fixe, este
contrar bunului Slmt sã ne închipuim cã Gudden ar fi omis pur si simplu
521

sã-si verifice ceasul de buzunar. Presupunând totusi cã i s-ar fi oprit ceasul din acest
motiv, asa acum au argumentat unii autori, ar însemna sã admitem cã de la opt dimineata
în acea zi de 13 iunie 1886, pânã în clipa mortii sale survenite cu aproape douãsprezece
ore mai târziu, doctorul nu se uitase mãcar o datã la ceas si deci nu vãzuse cã acesta nu
mai mergea. Ceasul nu s-ar fi putut opri fix la ora opt în oricare alt moment al zilei, dacã
medicul ar fi neglijat sã-1 întoarcã, în mod zdrobitor, probele contestã o asemenea
concluzie.
Este pe deplin posibil ca vreun martor sã fi citit gresit si la repezealã ceasul regelui, în
confuzia stârnitã de descoperirea cadavrului; este în egalã mãsurã probabil ca acest
ceasornic sã se fi oprit de la sine înainte sã vinã în contact cu apa. Mai devreme, în acea
dimineatã, Ludwig îi întinsese lui Mauder ceasul sãu de buzunar, cerându-i sã i-1
întoarcã; infirmierul Schneller, care era de fatã, îl însfãcase imediat din mâinile lui
Mauder, insistând sã execute el însusi operatia. Posibilitatea ca Schneller sã fi suspectat
existenta unei forme de comunicare secretã între cei doi, dorind sã examineze el însusi
ceasul, este deci foarte întemeiatã; s-ar fi putut prea bine întâmpla sã fi manevrat
neîndemânatic ceasornicul, rãsucindu-1 în mânã fãrã sã se osteneascã sã-1 întoarcã
înainte de a i-1 înapoia regelui. Dacã Schneller neglijase sã întoarcã pânã la capãt arcul
ceasului, atunci n-ar fi exclus sã se fi oprit într-un anumit moment în timpul plimbãrii de
searã. Dacã asa ar sta lucrurile, atunci ora arãtatã de ceasul lui Gudden ar fi indicat dupã
toate probabilitãtile momentul real când muriserã cei doi.
S-a sugerat de asemenea cã doctorul Gudden purtase cu sine o sticlutã cu cloroform în
timpul plimbãrii &e
522

searã si cã acest narcotic ar fi provocat decesul regelui. Când Ludwig încercase sã

evadeze, cel putin asa sustine aceastã teorie, doctorul îl narcotizase pe rege cu ajutorul
cloroformului, omorându-1 în mod accidental. S-a presupus cã Gudden suferise apoi un
atac de cord din pricina socului si murise întâmplãtor prin înec. Se stie cã Gudden se
lãudase într-adevãr cã se simtea mereu în stare sã-1 biruiascã pe regele cu mult mai
puternic si robust, si existã un comentariu fãcut de reverendul Martin Beck.de la biserica
Aufkirchen din apropriere, care vãzuse cadavrele, anume cã trãsãturile fetei lui Ludwig
nu semãnau deloc cu cele ale unui mort prin înec.5 Desi aceastã teorie suna atrãgãtor, ea
restrânge probabilitatea la limitã. Pura coincidentã ca Gudden sã fi suferit o crizã de
inimã chiar în acel moment reduce acceptarea acestui scenariu, în plus, s-ar fi pãstrat cu
sigurantã o dovadã cã se folosise cloroform pentru narcotizarea regelui - o sticlutã sau o
batistã îmbibatã cu aceastã substantã; în schimb, nu s-a gãsit niciodatã o astfel de probã
pe malul lacului Starnberg.
Din mãrturiile lãsate de Durckheim, Welker, Mayr si altii care 1-au însotit pe rege în
ultima sãptãmânã de viatã, se cunoaste faptul cã Ludwig îsi exprimase adesea intentia de
a se sinucide. Le ceruse atât lui Durckheim, cât si lui Mayr otravã la Neuschwanstein;
dupã relatãrile lui Mayr, regele stãruise sã obtinã cheia de la turnul principal de acolo,
probabil ca sã se arunce în gol de la balcon. La castelul Berg, Ludwig nu pomenise nici
un cuvânt despre o eventualã suprimare a propriei vieti, desi doctorul Miiller declarã mai
târziu cã era convins de faptul cã Ludwig dorea sã facã rost de otravã.
Teoria sinuciderii s-a bucurat totdeauna de mare
523

popularitate. Ernest Newman afirma în acest sens: "Pentru noi, astãzi, explicatiile cu
privire la crimã si sinucidere par sã fie corecte, dar ele dovedesc cu certitudine nu
nebunia regelui, ci dimpotrivã deplina sa judecatã sãnãtoasã. El stia cã, din punctul lui de
vedere, viata se încheiase."6 Cel putin la suprafatã, dovezile disponibile lasã impresia cã
sustin aceastã concluzie. si totusi, ipoteza sinuciderii se bazeazã aproape în întregime pe
presupunerea cã Ludwig ar fi actionat pornind de la propriile amenintãri, în tot cursul
vietii regelui, existã exemple repetate atât de amenintãri, cât si de afirmatii fãcute de el pe
care însã nu intentionase niciodatã sã le ducã la bun sfârsit. De pildã, îsi declarase deseori
intentia de a abdica, dar nu urmãrise nicicând sã ducã la capãt aceste amenintãri. Nici nu
manifestase interes fatã de executarea diverselor ordine date pentru pedepsirea
servitorilor, pentru ca împrumuturile sã fie obtinute sau pentru ca membrii comisiei
trimisi sã-1 aresteze sã fie biciuiti sau jupuiti de vii.
Dacã Ludwig ar fi vrut cu adevãrat sã-si curme viata, ar fi avut prilejuri nenumãrate sã
facã acest lucru pe când se gãsea încã la Neuschwanstein. Desi ceruse cheia de la turnul
principal, dupã cum s-ar pãrea, cu gândul sã se azvârle de la înãltime gãsindu-si moartea,
nimeni si nimic nu 1-ar fi putut împiedica sã sarã si de la o fereastrã, dacã asa i-ar fi dictat
cugetul. Tot astfel, un plonjon de pe balconul dormitorului sãu s-ar fi sfârsit cu moartea
pe stâncile din trecãtoarea Pollat.
Zvonurile cã Ludwig fusese ucis începurã sã circule la câteva ore dupã decesul lui.
împrejurãrile misterioase în care-si gãsise sfârsitul, împreunã cu tãcerea aproape deplinã
pãstratã atât de guvernul bavarez, cât si de
524

familia Wittelsbach, îi îndemnarã pe multi sã creadã în tot ce putea fi mai rãu. Maniera
ascunsã în care cabinetul bavarez conspirase sã-1 rãstoarne de la putere pe rege trezise
suspiciuni; nu era nevoie de o imaginatie prea bogatã sã se admitã cã moartea lui ar fi
putut fi provocatã de un complot similar. Nimeni din Bavaria catolicã nu vroia sã creadã
cã suveranul miruit în bisericã dupã ritualul încoronãrii îsi luase singur viata. Cei mai
vehementi sustinãtori ai lui Ludwig considerau declaratia guvernului cu privire la
sinuciderea sa drept o ultimã nedreptate flagrantã înduratã de prea iubitul lor monarh.
Detronarea regelui îl transformase într-un erou; presupusul sãu asasinat îl preschimbã
într-un martir.
Dacã existã putine dovezi în sprijinul teoriilor sinuciderii si înecului accidental, dispunem
de si mai putine informatii demne de crezare care sã confirme ideea din ce în ce mai
popularã cã Ludwig ar fi cãzut victimã unui atentat. Pescarul Jacob Lidl lãsã cu limbã de
moarte o declaratie ambiguã, insinuând cã se întâmplase ceva misterios în acea noapte pe
malurile lacului Starnberg; abia mai târziu, prietenii sãi care-i supravietuiserã afirmarã cã
Lidl vãzuse când regele fusese împuscat de un asasin pe când încerca sã evadeze. Desi
circulau versiuni printre anumite grupuri de la curtea munchenezã despre împuscarea lui
Ludwig, toate par sã provinã în cel mai bun caz din surse indirecte, de mâna a doua sau a
treia; absolut nimeni aflat în locul unde se descoperiserã cadavrele, nici unul dintre
numerosii oficiali care examinaserã trupurile neînsufletite, nu raportase despre vreo
dovadã incontestabilã care sã ateste teza violentei. Alegatiile despre conspiratia larg
rãspânditã, urzitã de Lutz, Bismarck si chiar de familia regalã, începurã sã
525
iasã la suprafatã cu mult mai târziu, abia când fiii, fiicele, prietenii si cunostintele se
confesarã cu ochii înlãcrimati, sustinând cã Ludwig fusese ucis.
Imediat dupã detronarea regelui, guvernul bavarez se gãsea fãrã îndoialã într-o situatie
periculoasã; apelul deschis lansat de Ludwig la rezistentã armatã împotriva lui Lutz si a
unchiului sãu Luitpold echivala cu o declaratie de rãzboi civil, în atare împrejurãri, nu e
greu de crezut cã regimul Lutz s-ar fi putut pune în miscare sã-1 lichideze pe Ludwig al
II-lea, figurã popularã printre supusii sãi de rând. Dar orice complot guvernamental ar fi
implicat aproape cu sigurantã indivizi capabili sã suprime astfel de martori oculari
incomozi, cum ar fi de pildã simpli pescari sau infirmieri nedemni de încredere. In ciuda
afirmatiilor extravagante fãcute de-a lungul timpului, nu existã nici o dovadã directã cã
Ludwig ar fi fost asasinat.
Probele sugereazã dimpotrivã cã se pusese la cale un plan pentru salvarea regelui,
împãrãteasa Elizabeth îsi petrecuse dupã-amiaza de 13 iunie 1886 hoinãrind pe malul
lacului Starnberg la Possenhofen, situat de partea cealaltã a apei, chiar vizavi de castelul
Berg. Stãruise sã rãmânã afarã pânã la cãderea serii, desi furtuna amenintãtoare se
dezlãntuise, scrutând cu privirea peste lac spre castelul îndepãrtat.7 Se credea în mare
mãsurã cã împãrãteasa aranjase ca vãrul ei sã fie eliberat din mâinile temnicierilor; se
relateazã de asemenea cã Elizabeth pregãtise o trãsurã care astepta în josul lacului, gata
sã-1 transporte pe furis la Munchen sau sã-1 treacã granita în Austria.8
Este posibil ca aceastã trãsurã misterioasã sã fi fost cea despre care se spune cã i-ar fi
apartinut unui anume
526

baron M. Beck. Se istoriseste cã Beck trimise la Miinchen dupã un echipaj cu cei mai iuti
cai si-i tinuse înhãmati la trãsurã toatã dupã-amiaza, pânã la lãsarea noptii, înãuntru,
vehiculul era întesat cu sute de manifeste, copii dupã proclamatia regelui adusã la
cunostinta publicã cu o sãptãmânã înainte, chemând la reînscãunare si la rezistenta
armatã împotriva prim-ministrului Lutz si a printului Luitpold.9 Se presupune cã un grup
de oameni s-ar fi ascuns prin ungherele parcului de la Berg în acea searã ca sã-1 îndrume
pe rege spre trãsura care-1 astepta; acest fapt ar explica dârele proaspete de roti
descoperite dincolo de porti mai târziu în cursul investigatiilor din acea searã.10
Potrivit câtorva surse, trãsura stabileste de asemenea o legãturã cu prezenta bãrcilor
observate pe înserat atât de Ludwig, cât si de membrii comisiei, care strãbãteau lacul
Starnberg în sus si-n jos de-a lungul tãrmului. Se relateazã cã una sau douã dintre aceste
bãrci ar fi purtat pânã la douãzeci de oameni înarmati din satele învecinate Leoni,
Ammerland si Seeshaupt, veniti acolo ca sã-1 ajute pe rege sã evadeze si sã-1 apere de
soldatii din serviciul de pazã la Berg.11 într-una din bãrci, se gãseau dupã cât s-ar pãrea
fratele lui Richard Hornig si o rudã, contele A. Rambaldi. Hornig, care locuia în josul
tãrmului la Seeleiten, sustinu ulterior cã Ludwig murise când încercase sã ajungã la casa
lui. Acesti oameni îsi petrecuserã dupã-amiaza si seara zilei de 13 iunie vâslind de-a
lungul parcului de la Berg, asteptând sã-1 salveze pe rege. în acea noapte, contele
Rambaldi se întoarse la sotie, ud pânã la piele, si exclamã: "Am gãsit o pãlãrie! Totul s-a
terminat!"12
Ce s-a întâmplat de fapt în acea searã întunecatã,
527

ploioasã, la lacul Starnberg? în acea dupã-amiazã, Ludwig îi strecurase lui Friedrich

Zanders o scrisoare cãtre verisoara sa Elizabeth si e foarte probabil s-o fi informat pe
împãrãteasã despre cea de-a doua plimbare plãnuitã pentru acea searã. Dupã ce Zanders
se retrase, Ludwig pãru sã fie preocupat; stãtea la fereastrã, scrutând cu lornionul
suprafata lacului, cãutând ceva. Mai târziu, atentia îi fu rãsplãtitã când reperã câteva
ambarcatiuni mici, navigând dinadins de-a lungul tãrmului, prin fata castelului. Ludwig îl
chemã pe Mauder si-1 întrebã dacã paznicii de serviciu primiserã noi instructiuni. La ora
patru si jumãtate, se înfruptã copios, udând din belsug bucatele ca sã-i lunece pe gât cu o
cantitate considerabilã de alcool; pe mãsurã ce se apropia ora fixatã pentru cea de-a doua
plimbare cu Gudden, Ludwig lãsã impresia cã era cuprins de îngrijorare, temându-se cã
excursia plãnuitã ar putea fi contramandatã din pricina vremii din ce în ce mai aspre.
Ludwig si Gudden pãrãsirã în cele din urmã castelul Berg la ora sapte fãrã un sfert. Pe
când astepta pe treptele scãrii sub ploaie, Ludwig îsi descheie cu grijã nasturii paltonului
si ai vestonului de stofã. Singura concluzie logicã este cã se pregãtea pentru un moment
când putea sã se debaraseze repede de îmbrãcãmintea stingheritoare pentru a porni înot
cãtre locul de sigurantã. Regele însusi alese sã urmeze aleea care traversa grãdina si
înconjura tãrmul lacului. Mersese deja câteva sute de iar zi pânã când Gudden izbuti sã-1
ajungã din urmã. La distanta de un sfert de milã de castel, ascunsã vederii de o meandrã
si de tufisuri dese, aleea se bifurca; spre dreapta, cãrarea continua sã ocoleascã tãrmul
nãpãdit de trestii, în vreme ce poteca dinspre stânga urca pe o
528

coastã de deal, serpuind printre crânguri si pãsuni. Cele douã cãrãri se contopeau iarãsi la
jumãtate de milã de grãdina castelului.
Una dintre santinelele care vegheau în acea searã la Berg, Lauterbach, raportã mai târziu
cã patrulase de-a lungul cãrãrii de sus si nu observase nimic neobisnuit; prin urmare,
regele si doctorul Gudden trebuie sã fi rãmas pe poteca de jos, cea apropiatã de tãrmul
lacului. Alegerea fãcutã de Ludwig îl plasa de asemenea în vecinãtatea liniei de coastã,
lucru deosebit de important dacã se astepta sã fie salvat de o barcã.
Se întunecase când Ludwig si Gudden ajunserã la capãtul potecii de lângã lac. Aici,
desisurile se despãrteau, deschizându-se cãtre lacul Starnberg; pe Ludwig apele îl
ademeneau parcã prin semne si i se întindeau în fata ochilor, suprafata lor împestritatã cu
stropi de ploaie reflectând tãrmul îndepãrtat si contururile nedeslusite ale vilei
Possenhofen. Regele fusese trãdat, declarat nebun, încarcerat ca si fratele sãu Otto. La
Neuschwanstein îi lipsise puterea sã lupte; acum, privind luciul lacului, se hotãrâse. Se
întoarse spre doctorul Gudden, care se forta sã tinã pasul alãturi; servitorii sãi, primul
ministru, unchiul lui îl înselaserã si-1 umiliserã, iar vârstnicul tovarãs de plimbare îl
proclamase alienat mintal incurabil. Cu umbrela strânsã, Ludwig se nãpusti spre doctor,
lo-vindu-1 în frunte înainte s-o azvârle pe o bancã din apropiere. Luat prin surprindere,
Gudden întinse mâna cãtre rege, însfãcându-1 de palton în efortul de a-i opri fuga.
Despovãrat de vesmintele grele, Ludwig alergã cãtre linia coastei, cu Gudden poticnindu-
se în spatele lui; doctorul reusi totusi sã-1 înhate din nou la marginea potecii si amândoi
cãzurã peste un pâlc de tufisuri, dar
529

regele, cu mult mai înalt si mai puternic decât supraveghetorul sãu, îl împinse la o parte si
se avântã spre lac. Gudden reusi într-un fel oarecare sã-1 prindã din urmã, însã nu-1 putut
opri în loc cu nici un chip. Regele îl izbi pe doctor drept în fatã, învinetindu-i ochiul si
zgâriin-du-1 în încercarea de a se elibera. Gudden se luptã din rãsputeri sã-i tinã piept,
rupându-si unghia de la degetul mijlociu al mâinii drepte, înainte sã sucombe în cele din
urmã. Se poate sã-si fi pierdut cunostinta din cauza loviturii primite la cap în timpul
încãierãrii si astfel se înecã, dupã cum e posibil cã suferise un atac de cord sau o comotie
cerebralã, îsi slobozi strânsoarea mâinii, iar regele îl îmbrânci în apã.
In tinerete, Ludwig fusese un excelent înotãtor. Dar înclestarea lui Gudden îi secãtuise
puterea. Cu un surplus de greutate si cu stomacul încãrcat, probabil si ametit de bãuturã,
plonja în lacul rece, dar se vãzu pe neasteptate coplesit. Fie cã suferi o crizã cardiacã, fie
cã oboseala îl rãpuse, nu mai putu continua sã înoate. Muiat de ploaia necontenitã,
alunecã încet-încet sub apele glaciale ale lacului Starnbeg, pe când luminitele îndepãrtate
de la Possenhofen i se încetosau în fata ochilor, pânã ce întunericul îl împresurã din toate
pãrtile.
530
Lpilog
Vestea mortii lui Ludwig al II-lea, rãspânditã atât de curând dupã detronarea fortatã si
declaratia de nebunie, cufundã Bavaria într-o stare profundã de soc si în doliu. stirea
despre tragedia petrecutã la lacul Starnberg circulã cu repeziciune. Regina Mãrie stãtea la
Elbigenalp în momentul arestãrii fiului ei si încarcerãrii în castelul Berg. Personalul de
serviciu si membrii suitei furã înstiintati în dimineata de luni, dar nimeni nu-si putea lua
inima în dinti s-o informeze pe reginã cã Ludwig murise. Duhovnicul ei personal o gãsi
pe Mãrie stând împreunã cu câteva doamne de onoare si o întrebã dacã-i permitea sã-i
citeascã un anume pasaj din Biblie. Pe mãsurã ce preotul parcurgea fragmentul, regina
observã chipurile încordate ale membrilor suitei si se interesã brusc dacã i se întâmplase
ceva rãu fiului ei Ludwig. Una dintre doamnele de onoare îi rãspunse cã Ludwig se
îmbolnãvise grav. Dar fetele stropite de lacrimi dez-vãluirã teribilul secret. "Regele
Ludwig e mort?", întrebã în soaptã Mãrie. Nimeni nu se simtea în stare sã rosteascã o
vorbã; în cele din urmã, printesa Therese încuviintã din cap si regina izbucni în lacrimi.1
Un raport provizoriu fusese deja autorizat de guvernul Lutz pentru confirmarea dementei
printului Otto. Desi acesta succeda din punct de vedere tehnic la tron în

momentul mortii fratelui sãu, Otto rãmase mai departe întemnitat în castelul Furstenreid,
nedându-si seama de drama desfãsuratã pe malul lacului Starnbeg. O delegatie trimisã de
familia Wittelsbach îl vizitã, informându-1 cu tristete de moartea lui Ludwig. Dar, potrivit
relatãrilor, Otto pãrea sã nu priceapã aceastã veste gravã si schimbã repede subiectul.2
împãrãteasa Elizabeth a Austriei tocmai îsi vizita familia la Possenhofen când aflã de
decesul regelui. Ajungându-i la urechi vestea zguduitoare, împãrãteasa strigã în gura
mare cãtre mama ei: "Regele nu era nebun, ci doar un excentric trãind într-o lume de vis!
Ar fi putut sã-1 trateze mai cu blândete si sã-1 crute de un asemenea sfârsit îngrozitor."3
Printul Luitpold, noul print-regent si omul care, împreunã cu primul ministru Lutz, îsi
doborâse nepotul, precipitând astfel tragedia, izbucni în lacrimi la aflarea mortii lui
Ludwig.4
în acea zi de luni, dis-de-dimineatã, trupul neînsufletit al lui Ludwig fu spãlat si asezat în
dormitorul sãu de la Berg. Wilhelm von Rumann si Max Gube crearã o mascã mortuarã,
îi sculptarã mâinile si-i tãiarã o suvitã din pãrul pe care obisnuise sã si-1 frizeze cu atâta
grijã.5 încã de la miezul noptii care trecuse, grupuri de localnici se strânseserã la portile
castelului, asteptând sã aducã un cernit omagiu regelui lor atât de iubit. Li se permise în
cele din urmã sã intre în castelul Berg în dupã-amiaza zilei de luni, la ora trei. Ludwig
zãcea întins pe pat, sub baldachinul preferat din brocart albastru; trupul sãu era complet
înconjurat de buchete de trandafiri si palmieri în vase de pãmânt, de lumânãri votive
parfumate, îi fusese asezat pe piept un mãnunchi de flori de iasomie, culese de verisoara
lui, împãrãteasa Elizabeth, si trimise în
532

acea dupã-amiazã de la Possenhofen. tãranii care treceau în coloanã pe lângã trupul sãu
se înclinau si-si fãceau semnul crucii de repetate ori, îngenuncheau sã se roage si rupeau
din giulgiul asternut peste mort, sperând sã smulgã un ultim suvenir pretios de la
suveranul lor.6
La ora opt seara, clericii curtii regale sosirã în fine la castelul Berg sã binecuvânteze
trupul lui Ludwig. Patru ofiteri ai casei regale îl asezarã în sicriu, purtându-1 apoi cãtre
carul funebru. Acesta era aproape în întregime acoperit cu flori, multe dintre ele fiind
aduse de sãtenii din vecinãtatea lacului Starnberg. Pe fundalul apusului de soare, scãldat
în tonuri purpurii si aurii, si în lumina fãcliilor arzând cu vãpãi, Ludwig pãrãsi castelul
Berg pentru ultima oarã, pe când procesiunea se îndreptã încet spre portile mari, croindu-
si apoi drum cãtre Miinchen.
La mijlocul cãlãtoriei, cortegiul trecu pe lângã ferestrele întunecate ale castelului
Furstenreid, unde noul rege, Otto, rãmânea încarcerat, inconstient de scena tristã
desfãsuratã mai jos. Pe la ora unu, procesiunea ajunse la marginea capitalei. Sute de
oameni se alãturaserã convoiului de-a lungul drumului, pãsind în tãcere în urma carului
funebru încãrcat de coroane, pe care se afla sicriul cu rãmãsitele pãmântesti ale regelui, în
suburbiile orasului, un escadron de cavalerie usoarã întâmpinã cortegiul, formând un corp
de gardã de onoare, cu caii la pas, în fruntea sirului nesfârsit de îndoliati si oficialitãti,
care serpuiau pe strãzile întortocheate cãtre Residenz.
In ziua urmãtoare, un grup de medici ai curtii regale fãcurã autopsia regelui si, în efortul
de a sustine verdictul de alienatie mintalã, guvernul bavarez luã mãsura fãrã precedent de
a dezvãlui constatãrile presei nationale.
553

l
Potrivit raportului de autopsie, se fãcurã câteva descoperiri interesante în privinta stãrii
creierului lui Ludwig. Se arãtã cu probe existenta unor inflamatii si a unui a-flux anormal
de sânge în cavitatea cranianã si în zona tesuturilor dimprejur. Se constatã cã pielea care
acoperea teasta era extrem de subtire, în vreme ce cavitatea cranianã era de dimensiuni
mai mici decât normal. O tumoare în regiunea osului frontal pãrea sã fi întrerupt din când
în când afluxul de sânge prin artera principalã. Un numãr de alte deformãri mãrunte ale
creierului tindeau sã confirme concluzia cã regele suferea de o boalã mentalã
degenerativã. Acest fapt, în schimb, vine în sprijinul teoriei formulate de Biermarvn, si
anume cã Ludwig se îmbolnãvise de sifilis.7
Enorma popularitate de care se bucurase regele deveni curând evidentã. Clãdirile din
capitalã furã drapate în crep negru, drapelele nationale coborâte în berna în semn de
doliu, iar clopotele bisericilor îi chemau pe fostii sãi supusi, cu dangãte prelungi si
jalnice, sã se roage pentru mântuirea sufletului celui rãposat. Magazinele puserã degrabã
în vânzare busturi comemorative ale regelui, laolaltã cu cãrti postale speciale, fotografii,
pamflete tipãrite ieftin si prost, insinuând un posibil atentat la viata lui Ludwig. Relatãri
si articole despre moartea lui suprasaturau ziarele si editiile speciale — fiind publicate
câteodatã si câte patru articole pe zi pentru a satisface cererea publicã.8 Mii de bavarezi
de pe tot cuprinsul tãrii se îmbulzeau în Mimchen sã-i aducã un ultim omagiu regelui
defunct. Una dintre gazete relata pe 17 iunie: "Multimea de oameni îndoliati, strânsi în
fata vechii capele din Residenz, pãrea fãrã sfârsit. O femeie care lesinã fu cât pe ce sã
moarã cãlcatã în picioare. Ieri/ un numãr de douãzeci de oameni îsi pierdurã cunostinta si
un munte de haine sfâsiate, umbrele rupte si obiecte pierdute stau mãrturie sãlbãticiei la
care se supuserã oamenii."9
De miercuri, 16 iunie, pânã la funeraliile desfãsurate sâmbãtã, corpul neînsufletit al lui
Ludwig fu depus în Hofkapelle din palatul de resedintã munchenez pentru a i se aduce un
ultim omagiu de cãtre public. Peretii capelei erau drapati în crep negru; din centrul
plafonului, un baldachin funebru din mãtase neagrã se revãrsa în falduri peste cele patru
colturi ale sãlii, iar deasupra altarului înalt aninau o cruce mare albã si armoariile familiei
Wittlesbach. Vaze de flori, dafini si chiparosi, ghirlande de trandafiri Malmaison
pavoazau biserica, umplând încãperea cu parfumul lor exotic, în vreme ce umbrele
tremurãtoare aruncate de sutele de lumânãri înalte, votive, jucau pe peretii drapati în
negru.
Generali-aghiotanti din suita regelui, împreunã cu cavalerii Ordinului Sfântul Gheorghe,
formau garda de onoare, stând cu capetele plecate în tãcere.
Sicriul cu trupul lui Ludwig era asezat pe un catafalc usor înclinat, acoperit cu un vãl din
moar negru si cu roba de stat împodobitã cu herminã. Regele fusese învesmântat în straie
de mare maestru al Ordinului Sfântul Hubertus: pantaloni bufanti, prinsi sub genunchi,
din mãtase neagrã, mantie din catifea neagrã si cãmasã de mãtase albã, cu dantele bogate
la guler si mansete, îi atârnau în jurul gâtului colanul si lantul Ordinului. Mâna stângã îi
era întinsã într-o parte, îmbrãtisând mânerul sãbiei, încrustat cu pietre pretioase.
Prins între degetele mâinii drepte, se gãsea buchetul de iasomie trimis de împãrãteasa
Elizabeth. Fata lui Ludwig, strãvezie, parcã de cearã, avea o expresie stranie, iar pãrul îi
fusese netezit cu grijã în pãrti sã-i ascundã cicatricele rãmase pe piele dupã autopsie, în
moarte, pãrea sã-si fi redobândit frumusetea care-1 fãcuse celebru în tinerete. Printul
mostenitor Friedrich Wilhelm al Prusiei îi scrise reginei Mãrie: "Astãzi, am privit pentru
ultima oarã chipul iubitului vostru fiu, dupã ce s-au scurs cincisprezece ani de când nu 1-
am mai vãzut. Pacea si linistea i s-au asternut pe obrajii a cãror frumusete moartea nu o
putuse rãpi."10
Funeraliile regelui avurã loc sâmbãtã, 19 iunie, o zi de varã strãlucitoare, fãrã nori. Mii de
oameni se însiruiau pe traseul procesiunii de la Residenz pânã la Biserica Sfântul Mihail,
unde urma sã fie înhumat Ludwig, stând tãcuti si gravi între cordoane de soldati
însãrcinati cu serviciul de pazã. Locurile la ferestrele ce dãdeau spre ruta convoiului
funebru se vindeau scump, cu un pret de închiriere de cel putin 100 de mãrci.11
Deodatã, câteva salve de salut umplurã cerul cu un rãpãit asurzitor, anuntând cã
procesiunea pornise în cele din urmã de la palatul Wittelsbachilor cãtre ultimul loc de
odihnã al regelui.
Bãtãile ritmice de tobã se contopeau cu dangãte metalice de clopot si cu bubuitul depãrtat
de arme, creând o cacofonie de sunete discordante, spulberând linistea sumbrã a diminetii
de sâmbãtã. Funeraliile lui Ludwig reprezentarã cea mai mare ceremonie desfãsuratã
vreodatã în capitala bavarezã. Cortegiul funerar era condus de servitori ai nobilimii
bavareze, purtând torte arzând cu vâlvãtãi. Acestia erau urmati de membri ai ordinelor
religioase din oras, de profesori de scoalã, de reprezentanti ai curtii regale în uniforme de
galã, de clerici si preoti seculari, de fete bisericesti apartinând casei regale, de membri ai
consiliului canonic, de episcopi ai Bavariei. Venea apoi o delegatie de oameni cu chipul
acoperit cu glugi negre, cunoscuti sub numele de Gugel-rnânner, fiecare dintre ei tinând
lumânãri de spermantet împodobite cu cruci si blazonul regal.12
Opt cai albi cu trupurile drapate în valtrapuri negre si împodobiti cu mãnunchiuri de pene
negre trãgeau carul mortuar pe strãzile Munchen-ului, fiind precedati de demnitari în
uniforme cu galoane aurii, purtând sãbii de paradã. Dricul însusi era un vehicul fastuos,
drapat în negru, încãrcat cu coroane de flori împletite în ghirlande, ce atârnau pe fiecare
parte a celor patru colturi ascutite. în mijloc, deasupra catafalcului, se înãlta un piedestal
auriu pe care era asezatã o reproducere dupã coroana regalã a dinastiei Wittelsbach. De
fiecare parte a carului mortuar, mergeau aghiotantii regelui, sambelanii curtii regale în
costume împodobite cu galoane aurii si cavalerii Ordinului Sfântului Gheorghe.13 Sicriul
lui Ludwig era acoperit cu stindardul casei regale; coroana de stat si sceptrul, laolaltã cu
ordine si medalii ale regelui, erau puse deasupra cosciugului. Calul preferat de Ludwig,
fãrã sa si învelit într-un valtrap negru, îl însotea pe ultimul drum. Un purtãtor al crucii si
doi paji ducând lumânãri de spermantet pãseau încet dupã carul mortuar, urmati de un
escadron de soldati. Printre suveranii îndoliati care mergeau în cortegiu funebru se
numãrau printul Luitpold, noul principe-regent, printul mostenitor prusac în uniforma de
feldmaresal german, printul de coroanã al Austriei. Veneau apoi printii casei regale,
Urmati de nobili bavarezi, ambasadori strãini, înalti demnitari ai curtii regale, ministri si
delegatii din diferite orase bavareze. Detasamente de cavalerie si infanterie încheiau
procesiunea, fanfarele lor intonând marsurile funebre compuse de Frederic Frantois
Chopirv si Beethoven.14 Se scurserã douã ore si jumãtate pânã ce cortegiul ajunse la
Biserica Sfântul Mihail.
Pânze enorme de culoare neagrã acopereau intrarea în bisericã. Arhiepiscopul, ajutat de
cinul preotesc, binecuvânta sicriul, în timp ce participantii la înmormântare
îngenunchearã, iar oamenii care priveau îngrãmãditi pe trotuare începurã sã plângã în
hohote. Reprezentanti ai asociatiei Gugelmãnner purtarã sicriul înãuntru pânã în fata
altarului, în vreme ce corul bisericesc cânta un psalm. O enormã tapiserie neagrã anina în
spatele altarului, împodobitã cu o cruce albã gravatã cu o inscriptie în limba latinã:
"Ludovicus II Rex Bavariae nat. 25.8.1845, denat. 13.6.1886". Deasupra altarului se
gãsea un polog decorativ pe care era asezatã o coroanã aurie; prinsã de rama ei circularã,
o tesãturã de crep cãdea în falduri cãtre cele patru colturi ale bisericii, formând un
baldachin. Sicriul regelui fu depus pe un catafalc usor înclinat în fata altarului, fiind
înconjurat de lumânãri albe si coroane de flori. Coroana regalã bavarezã si toate ordinele
si însemnele demnitãtii lui Ludwig erau puse deasupra cosciugului. Dupã oficierea unei
scurte liturghii, cãlugãrii capucini purtarã sicriul prin naos, coborând un sir de trepte de
piatrã pânã în criptã, între timp, cerul albastru se înnora brusc si o scãpãrare vie de fulger
spintecã vãzduhul, cât pe ce sã loveascã biserica. "Dumnezeu a vãrsat o lacrimã", relatã
cu tristete unul dintre ziarele muncheneze.15
în octombrie 1886, Ludwig al II-lea fu înhumat în cele din urmã în monumentul funerar
abia terminat, un sar-
cofag grandios în stil neoclasic, fãcut din marmurã verzuie, sustinut de labele unui leu
sculptat în piatrã. La fiecare dintre cele patru colturi, se înãltau fleuroane încununate cu
reprezentãri suflate cu aur ale leului, simbolul dinastiei Wittelsbach.
Mijlocul sarcofagului forma o platformã pe care era asezatã o copie auritã dupã coroana
regalã bavarezã; în fata ei se gãsea un basorelief sculptat cu blazonul familiei. Conform
traditiei Wittelsbachilor, inima lui Ludwig, scoasã din trup la autopsie, fu depusã în
Capela votivã de la Altotting, alãturându-se astfel inimilor celorlalti monarhi bavarezi,
inclusiv celor ale tatãlui, Maximilian al II-lea si bunicului, Ludwig I. Inima sa îsi gãsi în
ultimã instantã refugiu într-o urnã înaltã din argint, de formã clasicã, decoratã cu initialele
lui Ludwig gravate în monogramã si suflate cu aur, precum si cu mici ghirlande sculptate
de flori de colt si trandafiri alpini.16
A doua zi dupã moartea lui Ludwig, oamenii împlântarã un stâlp cu o cruce în lacul
Starnberg chiar în locul unde i se descoperise cadavrul. Mai sus, pe creasta dealului,
regina Mãrie ridicã un mic paraclis în memoria fiului ei, iar printul regent Luitpold înãltã
lângã tãrm o coloanã goticã, adãpostind în interior o candelã. La cea de-a zecea
comemorare a mortii lui Ludwig, Luitpold puse piatra de temelie la capela votivã
închinatã amintirii regelui. Fostul sãu arhitect, Julius Hofmann, proiectã structura în stil
romanesc, cu acoperis înclinat, încoronat cu un dom înalt decorat cu fresce, în fiecare an,
la ceremoniile menite sã evoce amintirea regelui, admiratorii se strâng pe malul lacului în
fata crucii. Aduc coronite de flori, steaguri bavareze, stindardele Wittelsbachilor si le
aruncã pe apele în care si-a gãsit sfârsitul Ludwig.
Mama regelui îi supravietui cu doar trei ani, murind la Hohenschwangau pe 17 mai 1889
la vârsta de saizeci si patru de ani. Dupã pierderea lui Ludwig, regina Mãrie se retrase
complet din viata publicã, alinându-si durerea prin convertirea la catolicism. Desi Otto
fusese totdeauna fiul preferat, Mãrie nu se simtea în stare sa-1 viziteze la castelul
Furstenried. Se stinse din viatã aproape în singurãtate, înconjuratã numai de membrii
suitei restrânse.
Otto stãpâni în Bavaria ca rege doar cu numele; starea sãnãtãtii sale nu-i permitea sã
poarte o conversatie coerentã si nimeni n-a stiut vreodatã dacã îsi întelegea propria
situatie.
Otto muri pe 11 octombrie 1916 din cauza unei hemoragii interne la vârsta de saizeci si
opt de ani. Domnia lui neputincioasã durase treizeci de ani — ca o ironie a sortii, cea mai
lungã dintre toti monarhii familiei Wittelsbach. în ciuda declansãrii primului rãzboi
mondial, i se organizarã funeralii de stat cuvenite înaltei sale pozitii. Membri ai familiilor
regale europene venirã sã-i aducã un respectuos omagiu, iar curtea regalã a
Wittelsbachilor pãstrã doliu timp de trei luni. Otto fu înmormântat în cripta din Biserica
Sfântul Mihail, într-un sarcofag mare, alãturi de cel în care îsi dormea somnul de veci
fratele sãu, Ludwig.
Printul Luitpold, regentul care guvernã de fapt Bavaria în timpul domniei nepotului sãu
Otto, îsi dãdu obstescul sfârsit în 1912, la vârsta de nouãzeci si doi de ani. Fiul lui îi
succedã pe tronul bavarez sub numele de Ludwig al 111-lea, plasându-se astfel într-o
situatie neobisnuita/ determinatã de existenta a doi monarhi care domneau în aceeasi tarã.
în 1918, când împãratul Wilhelm al II-lea abdicã si se proclamã Republica germanã,
stãpânirea VVittelsbachilor care durase o mie de ani luã de asemenea sfârsit. Se institui
republica si familia regalã acceptã pierderea statutului privilegiat. Nu izbucni totusi nici o
revolutie: membrii familiei regale rãmaserã bavarezi bineveniti, desi furã deposedati de
însemnele si proprietãtile distinctive regale, cum ar fi de pildã Residenz si Nymphenburg,
în urma nationalizãrii. Se bucurã si astãzi de respect si admiratie, reprezentând simboluri
ale mostenirii si traditiei, pe care multi bavarezi ar dori sã le restabileascã.
Fosta logodnicã a lui Ludwig, printesa Sophie, nu si-a revenit în fire niciodatã dupã
zvonurile scandaloase rãspândite pe seama ei dupã ce regele îsi retrase promisiunea
solemnã de cãsãtorie. Cãsnicia ei cu ducele d'Alenton pãrea sã fi fost fericitã, iar fiica ei,
printesa Louise d'Orleans, se mãritã cu principele Alfonso al Bavariei în 1891. în mai
1897, Sophie supraveghea un bazar de binefacere la Paris, când izbucni un incendiu
printre galantare. Mai degrabã decât sã fugã, Sophie le ajutã pe niste tinere sã scape,
întorcându-se mereu si mereu în infernul cuprins de flãcãri. Nu mai reusi în cele din urmã
sã iasã. Când i se descoperi cadavrul, acesta era atât de ars încât nu mai putu fi
identificatã decât dupã danturã.17
"Mã simt asa de pãrãsit si de însingurat pe acest pãmânt, ca o rãmãsitã pãstratã din
vremuri mai bune, mânatã de vânt în prezentul pe care-1 detest si unde mã voi simti
totdeauna înstrãinat", mãrturisea odinioarã Ludwig. Era un simtãmânt care definea pe
bunã dreptate viata regelui si cu care se putea identifica usor si
541

verisoara lui, împãrãteasa Elizabeth. Ea, mai presus decât oricine altcineva - mai mult
decât regina, Wagner, taxis sau Hornig - întelegea natura bizarã a regelui, idealurile
romantice si abandonarea realitãtilor din secolul al XlX-lea pentru o lume de vis unde nu
se auzeau glasuri neprietenoase. Elizabeth singurã ar fi tãlmãcit celebrele cuvinte
asternute pe hârtie de vãrul ei, care-i servesc drept epitaf în istorie: "Este cu sigurantã
usor de înteles cã mã cuprinde câteodatã un acces de furie si de urã si cã mã îndepãrtez cu
dezgust de lumea din jurul meu care are atât de putine lucruri sã-mi ofere. Poate cã într-o
bunã zi mã voi împãca în fine cu acest pãmânt, când toate idealurile ale cãror vãpãi sacre
le pãstrez cu duiosie în suflet vor fi distruse. Dar sã nu tânjim vreodatã dupã acest lucru,
s-ar putea sã-1 cãpãtãm cumva! Vreau sã rãmân o enigmã eternã pentru mine însumi si
pentru ceilalti".19
542

(Sursa informatiilor
în cadrul surselor de informatii, s-au folosit urmãtoarele abrevieri: BWL: "Richard
Wagner, Briefwechsel Zwischen Wagner und Liszt"; C-H: Desmond Chapman - Huston,
"Bavarian Fantasy: The story of Ludwig II; CW: Cosima Wagner, "Die Tagebucher;
FKLB: Eugen Frantz, editor, "Konig Ludwig II von Bayern, das Konigliche Kabinett, das
Ministerium und das Bayerische Volk, 1864-1866; KLRWB: Otto Strobel, editor, "Konig
Ludwig II und Richard Wagner, Briefwechsel; si scrisori: Stewart Spencer si Barry
Millington, editori, "Selected Letters of Richard Wagner.